Cioroliţa, monument de cultură

• publicat la: 14 February 2015
Cioroliţa, monument de cultură

„ …trăind în cercul vostru strâmt

   Norocul vă petrece”

(Mihai Eminescu  – Luceafărul)

            „Zarandul” – periodic  de informare al Consiliului municipal Brad- numărul 199 al anului XVI, (decembrie 2009), sub semnătura Diana Leucian şi Nicolae Cristea, publică articolul „Obicei de iarnă inedit din satul Ţebea : Cioroliţa”. Dacă autorii mărturisesc „Nu se ştie originea acestui obicei”. Noi, în limitele în care ne ajută bibliografia mitică, vom încerca decriptarea lui.

Potrivit autorilor „Cioroliţa”este un eveniment de sacralitate populară derulat cu participarea întregii obşti săteşti. În ajunul  Bobotezei (5 ianuarie), bărbaţii, femeile şi copii obştei învestmântaţi în straie caraghioase (potrivit autorilor „de tot râsul”), la ceasul îngemânării zilei cu noaptea, înarmaţi cu obiecte făcătoare de zgomote asurzitoare ( tălăngi, clopote ,plite reciclate în obiecte de făcut zgomot, instrumente de suflat ş.a) în climatul unui parcurs gălăgios, derulat pe uliţele satului se înscriu într-o procesiune cu puncte de sosire pe două din colinele ce domină aşezarea. Aici se derulează momente de sacralitate precreştină, se înfăşoară şomoioage de paie pe roţi de căruţă cărora cuprinse de flăcări li se iniţiază rostogolirea pe panta colinei în timp ce la locul de lansare se aprind fascii, tot de paie, prinse între braţele unor prăjini, confecţionate în tehnica cozii de greblă, pe care participanţii le rotesc iniţiind un inedit joc de lumini. Momentul fiind asezonat cu invocaţia orală „Cioroliţa-liţa!-liţa!/ C-o murit bădiţa!/ Pe-o scândură lată,/ Dumnezeu să-l bată!/ Pe-o scândură verde,/ Dumnezeu să-l ierte!” Parcursul pe uliţele satului este punctat cu aprinderi de foc la fiecare răspântie.                                                       *

Cioroliţa este o manifestare compozită în ale cărei scenariu se regăsesc manifestări cultuale caracteristice unor multiple scene mitofolcloroice dintre care enumerăm:

Alămor sau Alimori: -„Sărbătoare mitofolclorică… din Transilvania şi Banat, consacrată focului viu.” „Se ţine la începutul primăverii, cu mari ruguri aprinse pe dealuri şi  roţi de foc rostogolite la vale,” Este văzut ca un relict al unui cult arhaic solar. Cuprinde: dans cu cântece în jurul focului prăvălirea unor roţi  învelite în paie şi aprinse pe povârnişul unui deal.(1)

            Hodaiţele – „Sărbătoare românească rituală consacrată focului viu de către moţii din Munţii Apuseni”. Se ţine în preziua        deschiderii postului pascal iar în  unele arealuri şi în preziua deschiderii postului Crăciunului. Tinerii ies pe dealuri cu hodaiţele (fascii confecţionate  din mănunchiuri de nuiele împletite  laolaltă cu pănuşi de porumb şi paie cărora li se dă foc, iar în această stare  sunt folosite la iniţierea unor desene rituale de foc pentru privitorii din sat (2+3).

            Focul viu: „Element principal în mitologiile lumii, considerat cauză şi motor al vieţii, dar şi distrugător şi  purificator al ei , venerat adesea ca zeu important, reprezintă personificările focului solar şi ale focului atmosferic (fulgerul), a focului astral, al celui lăuntric şi mai ales al focului viu văzut în ipostazele de prieten şi duşman  al omului”. Amintim existenţa sărbătorilor de foc nou (Hodaiţele în Munţii Apuseni şi Alămor sau Alimori în Transilvania şi Banat  „…se rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse,… ca simbol solar. *roţile de foc din basme, de Mucenici (9 martie) sau de Paşti, se aprind focuri peste care sar flăcăii satului.”

            Focul este o realitate sacră, iar sacralitatea acestuia determină atitudini comune pe arii extinse ale planetei şi principii ce pot surprinde. Astfel: „…nu se poate scuipa în foc (Iran ,România), nu se aruncă în foc deşeuri fiziologice (Iran), nu se lasă udul peste foc (România, Rusia) , nu se leapădă în faţa unui foc aprins nimic murdar (Helada),; un vinovat nu poate să stea în foc (Helada), focul nu poate fi insultat (Iran, India) sau blestemat (România); când se dărâmă o casă, cuptorul sau vatra nu trebuie atinse (România)” (4)

            Roţile de foc: după destinaţie sunt, roţi de foc mitice, roţi de foc rituale. „Ritualul roţilor de foc practică tradiţional gonirea pe câmp a unei roţi aprinse de către flăcăi în cadrul celor două sărbători specifice zonei româneşti intercarpatice Alămor (Transilvania şi Banat) sau Hodaiţele -Munţii Apuseni-, legate de vechile rituri agrare. Privite în general, toate variantele ritualului roţilor de foc se sprijină unitar şi consecvent, pe simbolul arhaic al purificării prin flacără, atât al oamenilor cât şi al câmpurilor.” (5)

Strigările peste sat: Act de prevenţie pentru păstrarea datului moral sătesc Se exercită de către „Ceata de feciori”  care la ceremoniile de rostogolire a roţilor de foc, produse la iniţierea principalelor perioade de post (Crăciun şi Paşti), clamează, de pe dealuri, prin strigături actele imorale comise de unii din localnici. Este vizată  cu precăderea moralitatea fetelor precum şi acte antisociale comise de alte categorii de locuitori ai satului (6).

            Chiraleisa:  Obicei mitofolcloric de alungare  a duhurilor, de purificare a mediului sătesc derulat în ajunul Bobotezei, cunoscut de noi după practicile din Bănişor (judeţul Sălaj). Protagoniste cete de copii ce  intră în gospodării  şi înconjurând construcţiile aruncă boabe de grâu comiţând oraţia „Chiraleisa ! Popa cu feisa!”, Mirşid (judeţul Sălaj)  unde în climatul rostogolirii  roţilor de foc şi  a consumării Strigărilor peste sat se desăvârşeşte ritul  legării pomilor şi prevenţia accesului spiritelor malefice  prin legarea cu ramuri de rug şi bulbi de usturoi, Valcăul de Jos (judeţul Sălaj) menirea pomilor, respectiv ocolirea acestora de către cetele de copii care  descântă „Pomule de nu-i rodi/ Securea te va lovi/ sau : Pomule de nu-i rodi/ Tat-tat-tat te-oi meleşti/ Turaleisaaaa!…”(n.n. denumirea locală a Chiraleisei).(7)

            Ţapul ispăşitor:  obicei mitofolcloric transfrontalier, specific civilizaţiei ebraice. Potrivit Micului Dicţionar Enciclopedic Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1978, „Masculul caprei domestice al caprei negre şi căprioarei… pe care Marele Preot îl încarcă, la sărbătoarea ispăşirii (Vechiul Testament) cu toate păcatele  neamului lui Israel şi care era apoi alungat în deşert”:  Potrivit lui Mircea Eliade în  „Regenerarea Timpului”: ritul încărcării ţapului cu păcate este asociat cu manifestări colective de alungare a demonilor prin, zgomote, lovituri (în interiorul locuinţelor), ţipete şi întreţinerea zgomotului de-a lungul satului (8).                                                                       *

            Am enumerat, mai sus, masa de evenimente cultuale şi valori mitice ce intră sau pot  intra în compoziţia obiceiului ţebean, (Cioroliţa), şi putem conchide că ne aflăm faţă în faţă cu o manifestare de alungarea spiritelor malefice. Identificăm roţile de foc şi fasciile cu flăcări caracteristice Alămorului, Hodaiţelor şi a Chiraleisei de Mirşid .

Manifestări de alungare a spiritelor malefice, dar fără foc sunt Chiraleisa de Bănişor şi Turaleisa din Valcăul de Jos.  O altă caracteristică ce ne pune în situaţia înrudirii evenimentului din Ţebea cu Hodaiţele, Alămorul şi Chiraleisa  de Mirşid este determinată de încărcarea repertoriului respectivelor manifestări cu strigările peste sat. Dar în timp ce în situaţia Alămorului şi Hodaiţelor invocările din repertoriul strigărilor privesc moralitatea fetelor şi acte antisociale comise de diverşi localnici  în practica ţebeană oraţia îl priveşte pe  „bădiţa”, subiect fără altă  identitate decât tinereţea şi sexul,debutând cu un sentiment în registru de urgisire („Dumnezeu să-l bată!”), ce, neaşteptat, se preschimbă, într-unul de clemenţă („Dumnezeu să-l ierte!”). Oraţia de referinţă determină, într-un fel, vârsta obiceiului care poate aparţine zonei matriarhale. Dacă Alămorul şi Hodaiţa se localizează în zilele de debut ale posturilor, Cioroliţa se localizează  în pragul altui eveniment sacru, respectiv, în ajunul Bobotezei.

Ca o particularitate faţă de manifestările de ţinută românească enumerate în prezentul studiu Cioroliţa este încărcată  şi de o valoare transfrontalieră respectiv maniera ebraică de alungare a spiritelor malefice, de curăţirea spaţiului public prin zgomot. În situaţia acestui obicei localizăm şi o prejudecată caracteristică ţăranilor din zona Braşovului  (Tohanu Vechi; Poiana Mărului; şi Moeciu de Jos) respectiv credinţa că răspântiile de drumuri sunt locurile în care adastă spiritele malefice, şi ca o consecinţă sunt locuri rele, spaţii în care drumeţul este mai expus decât la drumul drept iar pe cale de consecinţă aceste spaţii trebuie eliberate de  spiritele rele  prin foc purificator.

Tributari acestui concept  ţăranii din Ţebea în marşul de alungare  aprind focuri la răspântii de drumuri. (9). O altă împrejurare de natură a deosebi obiceiul ţebean de  cele socotite de noi, oarecum, analoage este ţinuta vestimentară pe timpul derulării marşului. Învestmântarea în haine uzate cu aspect neplăcut privirii se poate motiva cu credinţa că ţinuta şi atmosfera pe care o produc ,şi, prin infernalitatea zgomotelor ce-i însoţesc determină demonii să-i privească cu teamă şi să se îndepărteze, cu consecinţa purificării spaţiilor publice.

            Cititorii rândurilor de faţă se vor întreba, desigur, care este mijlocul prin care o valoare de apărare împotriva duhurilor necurate specifică orientului apropiat a ajuns să fie regăsită într-o localitate situată la mii de kilometrii, şi îmbrăţişată de localnici aparţinători altei civilizaţii. Pentru edificare în lucrarea noastră „Magie erotică agrară la Bănişor” (10) precizam „Cum se gândeşte în Bănişor, se gândeşte şi în America Centrală, şi în Indonezia (Iava) şi în Oceania”, iar prelungind constatarea noastră de atunci, spunem astăzi, cum s-a gândit în vechea Palestină se poate gândi şi la Ţebea Dacă ceea ce spuneam atunci a fost un simplu enunţ folosim lucrarea de faţă pentru a ne face mai bine înţeleşi.

Plecăm de la o constatare banală. Deseori aflaţi în compania soţiei, a soţului, a altui apropiat emitem un punct de vedere iar cel de lângă noi ne întâmpină cu surprinzătoarea remarcă „Şi eu gândeam acelaşi lucru!”. Astfel de întâmplări au o rată de producere extrem de extinsă, încât nu poate fi cotată că s-ar fi produs sau s-ar putea produce la un număr restrâns de persoane. Este situaţia pe care îndrăznim să o propunem, respectiv existenţa spiritului gemelar, capacitatea de a reflecta asupra aceluiaşi subiect, şi a fundamenta pe o anumită temă, aceleaşi soluţii, în acelaş timp, de către subiecţi ce nu se află în contact fizic sau spiritual direct, cât, nu de puţine ori, sunt despărţiţi de incredibile fusuri orare.

Pentru a convinge vom plonja în lumea primordială, respectiv în preistoria omenirii, în vremurile în care existenţa celor două americi ,şi ale altor continente nu era cunoscută, la timpul în care informaţia nu putea fi transmisă decât pe spaţii restrânse, prin strigăt, prin deplasare la pas, sau, performanta, pe atunci, deplasare hipo. Ne vom afla deci în situaţia nu lipsită de inedit de a constata că subiecţi aflaţi pe varii meridiane, din rase opuse au întrebări, caută răspunsuri şi fundamentează teze asemănătoare. Vom începe demonstraţia cu banalul ou.

            Omul primordial, umanoidul ce s-a desprins de lumea animală prin raţiune şi a evoluat astfel cum se prezintă azi în istoria civilizaţiei, a avut revelaţia lumini, a întunericului, a căldurii şi frigului, a durerii şi câte altele. Acoperit de imensa boltă a universului a vrut să ştie ce este acesta şi cum s-a născut, pentru că în concepţia lui nu putea să existe din totdeauna, şi trebuind să aibă un început a trebuit să se nască. A reflectat şi a conchis că universul s-a născut din ou (11). Asistăm astfel la apariţia celui mai răspândit mit cosmogonic, naşterea universului din ou. Spunem că este cel mai răspândit pentru că îl regăsim în cele două variante cunoscute ( 1.Oul originar şi 2. Oul confecţionat) pe aproape întreg globul. Ne referim la India; Iran; Tibet; China; Fenicia; Grecia; Finlanda; Australia; Havaii; Indonezia şi Africa spaţii care îl consacră sub forma oului originar. Varianta „oului confecţionat” a fost semnalată în Egipt; Africa şi America precolumbiană. Alchimiştii medievali l-au socotit „Oul filozofal” declarându-l simbol al universului.

Răspândirea acestui mit pe o arie planetară la timpul istoric în care populaţiile planetei nu puteau comunica direct ne întăreşte în convingerea că informaţia s-a transmis prin gândurile interschimbate prin mijloace telepatice de indivizi ce sub aspect raţional comunicau prin mijloacele numite, subiecţi aflaţi în stare de înfrăţire gemelară.

Vom împinge demonstraţia înspre evenimente istorice şi vom avea a constata naşterea simultană a unor sentimente de mânie convertite în acte revolute, cu efecte reconstructive, pe spaţii geografice ce nu aveau comunicare directă între ele. Exemplificăm cu anul revoluţionar 1848 când mare parte din Europa a pus mâna pe arme în vederea schimbării unei orânduiri sociale, şi continuăm cu anii ’80 şi sfârşim cu ’89-90  a secolului trecut  când mânia colectivă a şters de pe harta Europei de răsărit plaga roşie instaurată de către comunism.

Le-a fost necesar popoarelor din imperiul (fost) Sovietic să traverseze 73 de ani de crime abominabile  în masă, ca răbdarea colectivă să ia sfârşit, ca masa de trăitori să se încarce cu puterea de a vrea altceva şi să procedeze la eradicarea spaţiului urmată de construirea unei societăţii, de consum normale, iar popoarelor din Europa de est contaminate de aceeaşi plagă după cel de al doilea Război Mondial 45 de ani de răbdare. Am pus în pagină două evenimente istorice ce dovedesc că modificările de status instituţional oricât de oprimatoare ar fi ele nu pot fi înlăturate până la momentul de trezie colectivă şi că aceasta se produce, iar atunci când se pune în mişcare ocupă spaţii extrafrontaliere, iar marşul blajinelor victime aruncă în istorie pentru nerepetare forţele crimei ce i-au  înfometat coborându-i la limitele trăirii animalice, ce le-au înveninat viaţa, ce le-au ucis antecesorii semănând ură şi învrăjbire.

Trezia colectivă nefiind nimic altceva decât ieşirea din starea de apatie, de lâncezeală, de laşitate motivată de frica ce le-a fost inoculată prin teroare, este momentul în care pe arii geografice extinse frica dispare, suma indivizilor intră instantaneu într-o stare de temeritate soră cu curajul fără limite, piepturile dezvelite se propun armelor neputincioase, ce fie nu mai ştiu trage, fie trag fără a mai provoca temeri.

Asistăm la un insuflu colectiv  de bărbăţie ce prinde într-un unic ,moment istoric falii considerabile ale planetei, ţări, continente şi mai mult, insuflu de sorginte gemelară, moment în care oamenii planetei sau al unor părţi ale acesteia gândesc împreună, se înarmează cu o unică voinţă şi de la mic la mare se urcă pe baricade şi înving cu forţa piepturilor dezvelite. Cele trei exemple puse  în pagină pot dovedi că propunerea noastră vizând comunicarea gemelară este operantă că  este forţa motrice ce scrie atât istoria civilizaţiei cât şi istoricitatea faptelor.

Împrejurarea că Cioroliţa este o variantă compozită de Chiraleisă ne-o spun, fără a fi expliciţi, autorii comunicării din periodicul Zarand, respectiv Diana Leucian şi Nicolae Cristea, atunci când se referă la formula rituală greacă kirie eleison pe care o întâlnim în M.D.E 1978  la pag. 185, în textul ce explică instituţia mitică „Chiraleisa” afirmând că se traduce prin „Litanie liturgică la ortodocşi şi catolici”, încredinţându-ne că respectivele cuvinte sunt rostite de însoţitorii preotului când acesta umblă cu botezul. Pe cale de consecinţă este o instituţie comună la două rituri creştine, şi este consacrată şi celor două manifestări mitofolclorice pe care le-am alăturat (Cioroliţa şi  Chiraleisa) în prezentul studiu.

            Cât privesc două din variantele  sălăjene de Chiraleisă o frumoasă similitudine se poate stabili între varianta din Mirşid şi Valcăul de  Jos cu o practică rituală din Oceania, respectiv de pe  insulele Ambion, locaţie unde „când plantaţiile de cuişoare par deficiente, bărbaţii se duc acolo, noaptea, goi, şi încearcă să fertilizeze pomii, strigând <Cuişoare!> (12)  prin  simularea unui act sexual între bărbatul gol şi arborele a cărei rodire se vrea stimulată.”

Deosebirea între variantele sălăjene şi cele din îndepărtata Oceanie este că la ultima se simulează un act sexual iar la primele se proferă doar o ameninţare. Şi una şi cealaltă privesc acte cultuale de stimularea rodirii la pomi fructiferi şi ne prezintă practici asemănătoare ce acoperă credinţe şi prejudecăţi, fundamentate în profunzimea timpului istoric de populaţii ce îşi aveau habitatul pe spaţii despărţite de continente şi luciu oceanic inabordabil mii de ani.

Credinţa autorului de faţă este că cele două chiraleise sălăjene (de Mirşid şi Valcăul de Jos) şi actul insularilor din Pacific sunt înrudite, au aceeaşi raţiune de a exista şi s-au statornicit pe cale de comunicare (n.n. gemelară) în timpuri imemoriale.

Autorii articolului din Zarandul  spun ceva ce nu poate fi negat „Nu se ştie originea acestui obicei” şi continuă în alt paragraf „poate să dăinuie din vechi timpuri, poate chiar din vremea dacilor” punct de vedere  pe care-l amendăm cu menţiunea că s-a format şi a apărut în momentul când omul a dobândit conştiinţă şi raţiune pentru că manifestările mitofolclorice ce şi-au întins aria de celebrare până la noi sunt mijloace de apărare iar apărarea se naşte prin deliberări raţionale. Înclinăm să credem că dacii l-au moştenit de peste milenii, l-au celebrat şi ni l-au oferit ca pe o moştenire sfântă.

 

1      Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 23

2      Ibidem                                                                         „  228

3       Tiberiu Vanca  Izbăvirea prin limbă pag. 98-106

4      Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 188-191

5       Ibidem                                                                            pag. 515

6       Romulus Vulcănescu Etnologie juridică pag. 184-187

7       Tiberiu Vanca  Bănişorul mitic pag. pag.43-45 şi M. Moldovan Magazin Sălăjan nr. din 31 dec. 2009

8      Victor Kernbach Mic  dicţionar enciclopedic pag. 998 + Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 605 + Mircea     Eliade –Regenerarea timpului + Tiberiu Vanca  Bănişorul mitic pag. 129-132

9       Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român pag. 21-28

10     Tiberiu Vanca – Bănişorul mitic pag. 120

11     Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 447-448

12     Mircea Eliade – Tratat de istoria religiilor pag. 292.

 

Tiberiu Vanca

Lasati un comentariu