Pagina principala / Istoric / Francisc Pall – istoricul careian urmărit de Securitate (I)

Francisc Pall – istoricul careian urmărit de Securitate (I)

Majoritatea cititorilor au auzit despre unul dintre cei mai mari istorici care au văzut lumina zilei pe meleaguri careiene, medievistul și bizantinologul Francisc Pall (1911 – 1992). Careienii l-au „recuperat din uitare” în anul 2011 când la biserica greco-catolică Sf. Andrei au fost organizate manifestări dedicate centenarului nașterii sale. Tot atunci s-a lansat volumul comemorativ scris de prof. Ioan Ciarnău „100 de ani de la nașterea marelui istoric român Francisc Pall”. Biografia istoricului este prezentată și în volumul „Tezaur spiritual careian”.  S-a așezat o placă memorială pe casa unde s-a născut, în curtea bisericii Sf. Andrei s-a dezvelit bustul istoricului, a fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Carei. Din păcate, strada pe care mai există casa natală şi pe care s-a pus placa memorială, nu poartă numele reputatului istoric careian deşi au fost făcute demersuri în acest sens.
Pe lângă cele scrise deja despre Francisc Pall, inclusiv în volumele amintite mai sus, cititorii cunosc probabil puțin despre faptul că istoricul Francisc Pall a fost urmărit mereu de Securitate. Ba mai mult, la un moment dat, Securitatea a încercat să-l recruteze ca informator. Spre cinstea lui, Francisc Pall s-a dovedit a fi nu numai unul dintre cei mai erudiți intelectuali și istorici ai vremurilor în care a trăit dar și un om brav care a trăit întreaga lui viață cu șira spinării dreaptă, fiindcă i-a refuzat ferm pe securiști, a refuzat să devină un delator, asumându-si toate consecințele negative ce s-ar fi putut răsfrânge asupra carierei si viații lui.

Despre aceste amănunte mai puțin cunoscute publicului larg o să încerc să scriu cât se poate de concis în cele ce urmează, subiectul tratat fiind de fapt unul foarte vast și dificil de „înghesuit” într-un singur articol, asta după ce am lecturat câteva din documente publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, printre care sunt de evidențiat în primul rând lucrările cercetătorului Liviu Pleșa.
Format şi impus în istoriografie anterior anului 1945, Francisc Pall nu avea cum să eludeze direct constrângerile ideologice la care a fost supusă întreaga breaslă de care aparţinea. Cu toate acestea – după cum reiese din rapoartele Securităţii – el nu a acceptat niciodată aceste presiuni şi a încercat continuu să le reziste, eforturi ce au fost încununate de un anumit succes. Dacă în anii ’50 producţiile istoriografice ale lui Francisc Pall au fost destul de mult afectate de ideologic, începând cu sfârşitul acelui deceniu situaţia se schimbă aproape radical, iar majoritatea dintre studiile sale au un conţinut pur ştiinţific. Istoricul ardelean, spre deosebire de cei mai mulţi dintre colegii săi de la Cluj, a încercat să se ţină întreaga viaţă cât mai departe de orice activitate politică, dedicându-se în totalitate profesiei sale. Cu toate acestea, într-un stat totalitar nici un om de ştiinţă, chiar şi neangajat politic, nu putea scăpa controlului regimului.
Întrebarea pricipală la care am incercat să găsesc răspuns a fost: „Oare de ce a fost luat Francisc Pall în colimatorul Securității?”.
Francisc Pall s-a născut la 24 noiembrie 1911, în Carei, într-o familie românească greco-catolică relativ înstărită, rezonanţa ungurească a numelui său fiind dată de maghiarizarea onomastică forţată la care au fost supuşi părinţii săi.

A urmat  şcoala primară şi Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei (1918-1929), remarcându-se la învăţătură şi terminând ca şef de promoţie. A studiat apoi la Facultatea de Litere şi Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1933 cu menţiunea „Magna cum laude”. Calităţile intelectuale ale lui Francisc Pall au fost remarcate şi de către Nicolae Iorga, care l-a propus pentru continuarea studiilor în Occident. A studiat la Şcoala Română de la Roma (1934-1936) – unde şi-a luat doctoratul în istorie universală (cu o teză dedicată Cruciadei târzii: Ciriaco d’Ancona e la crociato contra i Turchi) – şi la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses (1937-1938).

La Paris, a fost în acelaşi timp şi auditor liber la École de Chartes din Paris, după care a ascultat mai multe prelegeri de istorie medievală la Berlin. În aceste capitale a participat la cursurile ţinute de personalităţi ale istoriografiei europene: Ferdinand Lot, Pietro Fedelo, Louis Halphen, Georges Tassier, Robert Holtzmann, Fritz Rörig. L-au marcat mai ales conferinţele lui Alain de Boüard, specialist în diplomatică, autor a unor manuale în acest sens, care au fost determinante în a-l convinge să se aplece asupra domeniului diplomaticii medievale apusene, cu atât mai mult cu cât aceasta se putea aplica foarte bine şi în cazul Transilvaniei.

În perioada 1937-1939 a făcut mai multe călătorii pentru documentare în muzee, biblioteci şi universităţi din Occident (Graz, Viena, Oxford, Berlin, München, Heidelberg, Leipzig, Milano, muzeele italiene etc.). Anii de studiu în străinătate i-au facilitat însuşirea limbilor italiană, franceză şi germană, ce se adăugau celei maghiare, pe care o cunoştea din copilărie.
De fapt, aceste studii făcute de Francisc Pall in străinătate au fost motivul principal pentru care istoricul avea să intre, după anii ’50, în atentia Securității. Acesta este și răspunsul cel mai simplu la intrebarea pusă mai sus.
Graţie studiilor şi specializărilor absolvite, a avansat continuu în cariera profesională, cu precădere în cea universitară. În 1936 a devenit asistentul lui Constantin Marinescu, pentru ca în 1941 să preia postul de conferenţiar de istorie universală, fiind definitivat în grad în martie 1944. Totodată, şi-a continuat şi activitatea ştiinţifică la Institutul de Istorie Universală. În timpul studiilor din Occident, a făcut cercetări în Arhivele Statului din Viena şi Budapesta, în arhivele din Vatican, dar şi în diverse biblioteci şi arhive din Milano, Veneţia, Paris, Londra, Berlin, München, Heildelberg sau Leipzig. La Vatican a cercetat mai ales documentele inedite aflate la Colegiul „De Propaganda Fide”, care apoi se vor dovedi nepreţuite în redactarea monografiei dedicate lui Inochentie Micu Klein, apărută integral postum. De asemenea, a consultat şi documentele existente în arhivele din Bucureşti şi Cluj sau în colecţiile Academiei Române.

Ulterior, unii informatori ce i-au fost studenţi în perioada interbelică vor susţine că prelegerile sale universitare erau pline de referinţe elogioase la adresa istoriografiei occidentale: „Pall e un mare adept şi admirator al «culturii» şi ştiinţei istorice din Apus, lucru pe care îl făcea simţit în toate cursurile şi prelegerile sale, în cadrul cărora nu mai contenea – mai ales – cu lăudarea exemplarului sistem de aranjare şi organizare a arhivelor şi bibliotecilor apusene”. Conform arheologului I.I. Russu, la Roma, Pall „trecea drept unul dintre cei mai sârguincioşi docenţi. Lucra, cu precădere la bibliotecă şi arhiva Vaticanului, unde rămânea de multe ori până noaptea târziu, după plecarea celorlalţi cercetători”. În Occident a început să se specializeze în mai multe domenii auxiliare istoriei (arhivistică, diplomatică, paleografie latină şi sigilografie), domenii în care în România acelor vremuri erau prea puţini specialişti de valoare. Faptul că a luat contact cu trei dintre cele mai importante şcoli istoriografice ale momentului (franceză, germană şi italiană) l-au făcut să devină unul dintre cei mai bine pregătiţi medievişti ai României, iar ulterior prestigiul său va fi recunoscut şi în plan internaţional.

În timpul celui de al doilea război mondial, Francisc Pall a fost concentrat de mai multe ori, pentru ca în primăvara anului 1944 să fie mobilizat la Batalionul 1 Vânători de Munte, cu care a participat la luptele din Moldova, la Iaşi şi Podu Roşu, în calitate de aghiotant de comandant de batalion şi apoi comandant de pluton, având gradul de locotenent. După 23 august 1944 a luptat şi pe frontul de apus, dar numai până în luna noiembrie, când sa întors la catedră. Pentru meritele sale în luptă, a fost decorat cu medalia sovietică „Victoria”. Din punct de vedere profesional, primii ani după instaurarea regimului comunist nu au adus modificări de substanţă în activitatea istoricului, care a continuat să avanseze în carieră. Din 1947 a asigurat interimatul la conducerea Institutului de Istorie Universală din Cluj.

În toamna anului 1948, când Institutul de Istorie Universală a fost desfiinţat, Pall a fost imediat cooptat în colectivul de cercetători de la Institutul de Istorie şi Arheologie din subordinea Filialei Cluj a Academiei R.P.R. În plan politic, istoricul s-a menţinut în aceeaşi expectativă de care a dat dovadă şi în perioada interbelică, evitând să se apropie prea mult de P.C.R. şi având în acelaşi timp grijă să nu se situeze pe o poziţie contrară noii puteri. Atitudinea sa a fost similară şi în timpul celui mai important eveniment politic clujean din primii ani postbelici, greva studenţilor din iunie 1946. A făcut parte dintre cadrele didactice ce au semnat un apel către studenţi de încetare a grevei, dar numai după ce mai mulţi conducători ai P.C.R. (Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu) au afirmat că studenţii români arestaţi vor fi eliberaţi, iar adevăraţii vinovaţi vor fi pedepsiţi (promisiuni neonorate ulterior). Într-o caracterizare întocmită în 1947 de P.C.R. referitoare la profesorii de la Universitatea „Ferdinand I”, singurul aspect notabil trecut în dreptul lui Pall era acela că era neîncadrat politic. În 1950, după decesul prematur al lui Ioan Moga, conducerea Sectorului de istorie medie din cadrul Institutului de Istorie a fost încredinţată lui Francisc Pall.

El a  condus în mod direct şi Colectivul de documente din cadrul sectorului, cel care s-a ocupat cu editarea Seriei Transilvania din cadrul colecţiei Documente privind Istoria României. Colectivul de la Cluj, format din circa 20 de persoane, împărţite în mai multe subcolective, includea cercetători de valoare, cu o bună pregătire în toate domeniile conexe documentelor editate: Francisc Pall, Sigismund Jakó, Ştefan Pascu, Mihail Dan, Ioan Sabău, Alexandru Neamţu, Teodor Naum, Ştefan Bezdechi ş.a. Pall avea unul dintre rolurile centrale, ocupându-se de organizarea şi coordonarea întregii activităţi (alături de Ioan Sabău), precum şi de depistarea documentelor, fiind şi responsabil de revizia şi suprarevizia tuturor materialelor. Toţi cercetătorii amintiţi aveau experienţă în editarea izvoarelor istorice scrise, întrucât în perioada interbelică (sub impulsul lui Ioan Lupaş) a existat la Cluj o preocupare constantă în această direcţie. Prin urmare, volumele publicate în anii ’50 privind documentele din istoria Transilvaniei au fost editate într-un mod destul de profesionist, anumite lipsuri fiind cauzate de intervenţiile directe ale lui Roller.

Chiar imediat după ce a fost inclus în colectivul însărcinat cu editarea documentelor, Francisc Pall a încercat să se opună mai multor directive transmise de Comitetul central de redacţie, (intervenţiilor directe ale lui Roller), care dorea să publice volumele cât mai rapid, indiferent de calitatea redactării acestora. A susţinut necesitatea adoptării unor norme metodologice ştiinţifice cât mai riguroase, precum şi definirea foarte exactă a conceptelor şi a termenilor utilizaţi. Unele dintre problemele ştiinţifice ridicate de Pall au generat adevărate discuţii în rândul tuturor cercetătorilor implicaţi, ele fiind tranşate abia după intervenţia brutală a lui Roller, care şi-a impus punctul de vedere. Toate demersurile sale s-au lovit însă de obtuzitatea lui Mihail Roller, prea puţin interesat de rigoarea ştiinţifică.

În colecţia D.I.R., seria Transilvania, au apărut nouă volume, acoperind perioada 1075-1350, şi au fost pregătite pentru tipar documente până la anul 1450. De asemenea, au fost redactate mai multe lucrări şi studii conexe, printre care se numără şi substanţialele contribuţii ale lui Pall în domeniile cronologiei şi diplomaticii medievale transilvănene. Colecţia a primit Premiul de Stat, iar dintre cei care au lucrat la volumele de la Cluj au fost premiaţi David Prodan, Francisc Pall (cu 2.000 lei) şi Ştefan Pascu. Aşadar, regimul comunist i-a recunoscut public munca laborioasă prestată pentru editarea documentelor medievale.
Pentru Francisc Pall, primele probleme reale au debutat brusc, în vara anului 1952, când în mediul ştiinţific din România, ca efect al luptei duse împotriva „devierii de dreapta”, au reînceput să apară acuzaţii aduse unor profesori şi cercetători că nu se afiliaseră ideologic liniei partidului în mod explicit. Învinuirile de manifestări „cosmopolite” sau „obiectiviste” au reînceput să fie la modă, în toate domeniile ştiinţei. După o expresie a lui David Prodan, „bătea vântul decapitării elitei intelectuale”.

În acest context intern agitat, în vara anului 1952, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. şi Consiliul Superior al Învăţământului au trimis la Cluj câte un colectiv de control pentru analizarea activităţii universităţilor din oraş. Printre sarcinile controlorilor se aflau şi cele de a examina „orientarea ideologică în activitatea cadrelor didactice şi felul cum e însuşită ştiinţa sovietică”, dar şi „politica de cadre faţă de studenţi şi cadrele didactice”. Concomitent, colective similare au fost trimise şi la Iaşi, ceea ce demonstrează dorinţa puterii de a-şi demonstra intransigenţa faţă de orice tentativă de deviere ideologică. La Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii „Victor Babeş” a avut loc o şedinţă aprinsă, în care a fost atacat David Prodan şi alte cadre didactice. Iar efectele  şedinţei de combatere a „erorilor ideologice” săvârşite de către istoricii clujeni nu s-au lăsat aşteptate. Comitetul Regional P.M.R. Cluj a decis ca Francisc Pall, Ştefan Pascu şi Mihail Dan să fie scoşi de la catedră şi de la Institutul de Istorie, unde puteau să rămână doar cercetători în acord.

Acuza adusă lui Pall a fost aceea că „nu a avut o poziţie destul de hotărâtoare de a se îndrepta în privinţa revizuirii concepţiilor lui”. Cu toate că era doar cercetător în acord, Pall a fost menţinut la conducerea Colectivului de documente din cadrul Sectorului de istorie medie, Constantin Daicoviciu fiind conştient de faptul că era cel mai bun specialist pe acest domeniu, fără a cărui contribuţie Institutul neavând cum să-şi îndeplinească satisfăcător – din punct de vedere ştiinţific – sarcinile pe care le avea în amplul proiect al Academiei de editare a izvoarelor medievale (colecţia D.I.R.). Va pierde însă conducerea sectorului, care i-a fost încredinţată lui David Prodan. Relaţiile strânse existente între Pall şi academicianul clujean i-au asigurat însă în continuare libertatea cercetărilor ştiinţifice. Dar în afara muncii intense depuse în cadrul colecţiei D.I.R., Francisc Pall nu a mai publicat nimic în prima parte a anilor ’50.

 

Pall s-a numărat printre acei istorici ce au încercat să scape de presiunile ideologice prin redactarea unor materiale cât mai tehnice, evitând teoretizarea şi uneori chiar tragerea concluziilor, care nu ar fi fost posibile fără inserarea unor pasaje doctrinare. Unii istorici de partid din Cluj nu au ezitat însă să informeze Securitatea de aceste aspecte, pe care le-au calificat drept „atitudine duşmănoasă”. Evenimentele ce au afectat viaţa intelectuală clujeană în vara anului 1952, ca urmare a „devierii de dreapta”, au scos la iveală faptul că la Universitatea „Victor Babeş” şi la institutele de cercetare ale filialei locale a Academiei R.P.R. se aflau un număr mare de profesori universitari şi oameni de ştiinţă al căror trecut sau activitate erau „necorespunzătoare”. După apariţia, în mai 1953, a editorialului din „Scânteia” în care era criticată activitatea Institutului de Istorie din Cluj, problema a căpătat chiar o amploare naţională.

Prin urmare, mediile universitar, ştiinţific şi cultural au revenit în atenţia organelor de represiune din Cluj, după ce practic au fost neglijate timp de mai mulţi ani (cam de prin 1947). În acest context, în vara anului 1953 a fost deschis şi dosarul de obiectiv privind filiala din Cluj a Academiei R.P.R. Propunerea a fost făcută la 18 august 1953 de către un ofiţer de la Biroul 7 Intelectuali al Serviciului III Informaţii Interne. Printre cele 14 institute de cercetare plasate acum sub supraveghere s-a aflat desigur şi Institutul de Istoriej. Supravegherea oamenilor de ştiinţă ce-şi desfăşurau activitatea în institutele Academiei nu a cunoscut vreo accentuare evidentă, desfăşurându-se în continuare la cote reduse. De altfel, la 2 februarie 1954, lt. Iacob Dezideriu – ofiţer la acelaşi compartiment, a cerut reînregistrarea dosarului de obiectiv Academia R.P.R. Filiala Cluj, măsură aprobată de şeful direcţiei, col. Nedelcu Mihail. Motivul: „Pentru a putea urmări activitatea acestor elemente, conform directivei”. Măsura a condus la o oarecare creştere a gradului de supraveghere a intelectualilor clujeni, dar până în a doua jumătate anilor ’50 în acest dosar de obiectiv au fost adunate puţine materiale, rezultate mult mai bune fiind obţinute prin urmărirea concentrată a anumitor cercetători prin dosare individuale. Deschiderea dosarului de obiectiv privind filiala din Cluj a Academiei a atras după sine şi necesitatea recrutării unor informatori în toate institutele de cercetare aferente acesteia.
În acest context, în 1954 Securitatea din Cluj a încercat să-l atragă la colaborare pe Francisc Pall. Foarte probabil ofiţerii aparatului represiv au căutat să profite de situaţia delicată a istoricului din punct de vedere profesional (îndepărtat de la universitate şi doar cercetător în acord la Institut), crezând că acesta va accepta să devină agentul Securităţii în speranţa că astfel se va reabilita şi-şi va reprimi posturile pierdute. Pentru a-şi atinge scopul, candidatul trebuia cunoscut cât mai bine. Astfel, în primăvara anului 1954, D.R.S. Cluj a început să adune tot mai multe date referitoare la biografia, activitatea şi opiniile lui Francisc Pall. La 14 mai 1954, a fost adresată o cerere către D.R.S. Baia Mare prin care se solicitau informaţii privind rudele acestuia din Carei, răspunsul primit fiind foarte amănunţit.

Tatăl lui Pall a fost servitor şi dijmaş la un moşier, după care a reuşit să-şi cumpere propria bucată de pământ, cu care a intrat în 1952 în G.A.C. Singura acuză ce i se putea aduce era aceea că „este pătruns de spiritul naţionalist”, în sensul că „deşi nu ştie să vorbească nici un cuvânt româneşte, totuşi afirmă şi în prezent în mai multe împrejurări «eu sunt valah» (én olah vagyok), aceasta cu sentiment naţionalist”. Fratele istoricului era şi el colectivist, precum şi membru A.R.L.U.S. Cu toate acestea, mai multe rude ridicau diverse probleme pe linie de Securitate: un unchi, fost administrator al oraşului, „s-a sinucis prin ştrangulare în vara anului 1953 pentru motivul că nu şi-a putut achita datoriile faţă de stat”, el fiind categorisit chiabur; un văr era călugăr iezuit şi a făcut parte din Nunţiatura Papală, iar în 1948 „a depus mare activitate contra unificării”, motiv pentru care a fost arestat şi condamnat; un alt văr, preot, a fost şi el arestat şi condamnat în 1952, motivul reprezentându-l „divulgarea legăturilor lui cu organele Securităţii Statului elementelor urmărite de Securitate”; o verişoară era căsătorită cu un preot, care a fost de asemenea arestat şi condamnat în anul 1952.

Referitor la istoric, raportul Securităţii din Baia Mare arată foarte clar care fuseseră singurele sale preocupări: „În timpul cât a urmat liceul se remarcă printre primii elevi la învăţătură, avea dragoste de a învăţa, având şi capacitate mare. În tot acest timp nu se ocupa de nici un fel de politică, totul era pentru el învăţătura, reuşind foarte bine la examene”. Dintre toate rudele lui Francisc Pall, singura persoană ce a atras atenţia Securităţii din Cluj a fost călugărul iezuit, ce avea un nume omonim cu al istoricului şi care de asemenea studiase în Italia. Şeful Serviciului II Contraspionaj a ordonat subalternilor săi „să se ceară relaţii pentru el de la Serviciul III”, în speranţa că se vor obţine date compromiţătoare privind eventuale legături ale lui Pall cu acesta, astfel încât să poată fi şantajat să accepte colaborarea. Mult mai importante erau însă aspectele referitoare la activitatea şi atitudinea prezentă a istoricului, astfel încât ofiţerii Serviciului II au trecut la consultarea evidenţelor M.A.I., la contactarea reţelei informative din Institutul de Istorie, au cercetat dosarul acestuia de la Serviciul de Cadre al Academiei şi au apelat la sursele existente printre vecini pentru a afla cum se comporta la domiciliu.

La 27 iulie 1954, şeful Biroului 4 din Serviciul II, lt. Mărgineanu Emil, a însumat într-o fişă toate informaţiile obţinute pe aceste căi, menţionând şi faptul că în evidenţele M.A.I. nu existau nici un fel de date referitoare la Pall. Conform ofiţerului, din punct de vedere ideologic, din dosarul de cadre rezultă că „mai mult timp susnumitul s-a ţinut departe şi cu o indiferenţă totală de regimul nostru. Nu-l interesau masele, considerându-se deasupra acestora”. Acuzele aduse în 1952 şi mai ales retrogradarea profesională se pare că nu au rămas fără urmări, Pall fiind conştient de faptul că menţinerea sa pe această poziţie de expectativă ideologică nu avea cum să-i aducă prea curând îmbunătăţirea situaţiei. Prin urmare a început să facă unele gesturi de agreare a politicii partidului. Cadriştii de la Academie apreciau că de când lucrează în acord nu doar că „are o atitudine sănătoasă, munceşte conştiincios şi nu are manifestări ostile regimului”, dar chiar „a început să scrie articole de gazetă de perete şi s-a observat o voinţă de apropiere mai accentuată”. În ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică, referatele din dosarul de cadre erau elogioase, calităţile lui Pall fiind recunoscute şi apreciate: „profesional este foarte bine pregătit, este unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul istoriei medievale şi a ştiinţelor auxiliare a istoriei, având o serioasă pregătire ştiinţifică şi de cultură generală”. Cu toate acestea, existau şi unele pete gri în activitatea istoricului, anumite devieri de la linia rolleristă a interpretării istoriei.

Mai exact, „atât în lucrări, cât şi în activitatea sa de la catedră a avut manifestări de susţinere a Bisericii Catolice”. Investigaţiile întreprinse la domiciliul istoricului s-au dovedit a fi prea puţin folositoare, întrucât acesta prefera o atitudine cât mai retrasă şi nu întreţinea relaţii apropiate cu vecinii săi.

 

Dar toate aceste date, relativ sumare, au fost compensate de informaţiile furnizate de agentul „Lucreţiu”, la rândul lui istoric format în perioada interbelică. Informator extrem de prolific (uneori dădea şi câte cinci-şase note într-o singură zi), „Lucreţiu” (numele real Mihail Dan, recrutat in 1953) era sursă a Biroului 2 din Serviciului III, fiind folosit în general pentru supravegherea foştilor membri ai partidelor politice. Cum însă la acea vreme era printre puţinii agenţi ai Securităţii în Institutul de Istorie şi singurul de încredere, în practică se apela la el ori de câte ori vreun ofiţer de la orice compartiment avea nevoie de date referitoare la persoanele ce activau la Institut sau în mediul istoric ori arhivistic din oraş. Nici în acest caz „Lucreţiu” nu avea să dezamăgească Securitatea. „Lucreţiu” a scos în evidenţă mai ales faptul că istoricul nu agrea deloc regimul comunist, criticând politicile sale economice şi sociale, pe care le considera a fi net inferioare faţă de cele ale statelor apusene: „este un element nemulţumit de regimul nostru şi de starea de lucruri de azi din ţară. În general, fără să adopte o poziţie net duşmănoasă, se complace în a ironiza regimul de democraţie populară şi realizările lui. Subapreciază marxismul şi realizările din U.R.S.S., condamnă lupta Partidului Comunist din Franţa pentru un nivel de trai mai bun, comparând nivelul de trai al muncitorilor din Franţa la nivelul de trai al muncitorilor de la noi (…) Are un deosebit cult pentru lumea apuseană, desconsideră regimul nostru de democraţie populară, precum şi Uniunea Sovietică”. Informatorul, fără a nega calităţile ştiinţifice ale lui Pall („are o excelentă pregătire de medievist, bine orientat în paleografia şi diplomatica medievală”), era foarte critic şi în ceea ce priveşte acest aspect, punctând faptul că în munca de elaborare originală nu foloseşte deloc axiomele ideologiei marxiste. Recunoştea totuşi că „a realizat unele progrese” în direcţia însuşirii marxism-leninismului. Situaţia era identică şi în ceea ce priveşte receptarea istoriografiei sovietice, pe care practic o ignora („evită să citească literatura sovietică”), aceasta şi pentru că cultura sa generală şi pregătirea de specialitate erau aproape exclusiv de factură apuseană. Mult mai radicală era atitudinea lui Pall faţă de modul în care se desfăşura cercetarea în R.P.R.: „îşi exprimă nemulţumirea şi revolta faţă de actualul sistem de muncă ştiinţifică de la noi”. „Lucreţiu” a indicat Securităţii şi persoanele cu care Pall avea relaţii mai apropiate la Institut (Ştefan Pascu, Ioan Sabău şi Liviu Lazăr), menţionând şi faptul că „se bucură de stimă şi consideraţie mai ales în rândul profesorilor mai vechi, pensionari, cu care din când în când stă de vorbă”.

Aflaţi în posesia tuturor acestor date, la 11 august 1954 ofiţerii Securităţii din Cluj au trecut la recrutarea istoricului. Cu toate că materialele pregătitoare au fost întocmite de Serviciul II, sarcina atragerii la colaborare a fost încredinţată Serviciului III, întrucât avea nevoie de încă un agent la Institutul de Istorie. Spre surprinderea Securităţii, Francisc Pall s-a arătat foarte refractar faţă de această idee şi a refuzat să colaboreze. Conform unui raport ulterior, „organele noastre au încercat să recruteze ca agent pe numitul Pall Francisc, însă datorită poziţiei lui nesincere pe care a adoptat-o nu s-a trecut la recrutarea lui”. Menţionăm astfel erorile ofiţerilor de Securitate, care au trecut la recrutarea lui Pall fără a deţine date compromiţătoare serioase cu care să-l poată şantaja să accepte să devină agent, în condiţiile în care din datele adunate reieşea destul de clar că de o colaborare pe bază de „sentimente patriotice” nu prea putea fi vorba. Chiar şi aşa, nu putem să nu evidenţiem faptul că medievistul a avut tăria de caracter necesară pentru a adopta o atitudine hotărâtă de respingere a propunerilor Securităţii şi aceasta într-o perioadă în care instituţia era omnipotentă. Refuzul de a colabora cu Securitatea nu a avut absolut nici un fel de consecinţă neplăcută pentru istoric, care şi-a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii ca până atunci. De fapt, în ceea ce priveşte supravegherea sa, se constată chiar o îmbunătăţire evidentă faţă de perioada anterioară încercării de atragere la colaborare. Din vara anului 1954, timp de aproape doi ani, Pall a ieşit aproape total din atenţia Securităţii, organele represive obţinând informaţii referitoare la istoric foarte rar şi numai indirect, în măsura în care numele său apărea în notele informative referitoare la alte persoane. Toate acestea demonstrează că în anumite situaţii (foarte rare, ce-i drept) refuzul vehement de a colabora cu Securitatea putea să aibă şi alte efecte benefice, în afara celor morale. La 6 mai 1955, „Lucreţiu” semnala faptul că Sabin Belu a adus la Institutul de Istorie un manifest american şi „a dat să citească acest manifest lui Pascu Ştefan şi Pall  Francisc,  dar şeful Biroului 7 din Serviciul III a trasat indicaţii doar referitor la supravegherea lui Belu, nu şi a celorlalţi doi istorici: „Informatorul «Lucreţiu» va mai primi sarcina să adâncească şi să concretizeze informaţiile pe care le-a dat până în prezent, să arate caracterul legăturilor lui Belu Sabin cu elementele faţă de care se manifestă şi care nu sunt informatori, ca (…) Bezdechi Ştefan, Suciu Coriolan, Pall Francisc, Teodor Pompiliu, cu scopul de a studia posibilităţile de interogare a acestora asupra discuţiilor şi manifestărilor lui Belu Sabin. Dar cum relaţiile lui Pall cu Belu erau strict profesionale, la care se adăuga şi refuzul său de a furniza informaţii Securităţii, el nu a fost chemat niciodată la nici un fel de interogatoriu.
Trecerea anilor, precum şi dorinţa de a publica rezultatele cercetărilor sale şi de a-şi reface cariera profesională l-au determinat totuşi pe Pall să accepte anumite compromisuri în plan ştiinţific. Probabil că i s-a dat de înţeles că doar aşa putea fi reintegrat ca profesor. Aşa se explică apariţia, începând din 1956, a mai multor texte în care a făcut concesii ideologiei marxist-leniniste.

Cazul său era departe de a fi singular la nivelul întregii ţări şi nici chiar la Cluj. Schimbarea de optică nu a scăpat nici informatorilor, care semnalau Securităţii noua atitudine a lui Pall. În 1956, agentul „Voicu” (numele real Ion Cicală, istoric) următoarele: „Are o pregătire profesională foarte bună, dar cu o formaţie ideologică idealistă, de care nu s-a debarasat încă nici în prezent. Aceasta cred că este şi cauza pentru care nu renunţă uşor la poziţia sa de pasivitate atunci când e vorba de a lua poziţie în problemele de istorie. Sub motivul că scrie greu, deosebit de minuţios, a lăsat să treacă o perioadă de timp destul de lungă, de la instaurarea regimului nostru, în care nu a dat nici o lucrare de interpretare. Abia în ultimul timp a început să se desmorţească puţin. Tot atât de absent a fost şi din viaţa obştească. Este un om de care se afirmă că este «apolitic», motivânduse faptul că lucrează mult. Într-adevăr, poate că este omul care lucrează cel mai mult pentru îmbogăţirea cunoştinţelor sale de istorie, dar desigur că vina o poartă tot balastul formaţiei sale ideologice”.

 

Deoarece nu reuşea absolut deloc să afle motivul vizitei făcute de Pall la ambasada Italiei, lt. de Securitate Banciu i-a cerut informatorului „Voicu” să recurgă la tot felul de pretexte pentru a se apropia de Pall, mergând inclusiv până la a profita de boala agentului („i s-a trasat sarcina de a discuta cu numitul Pall Francisc despre situaţia actuală a soţiei lui, deoarece şi sursa este suferind de aceeaşi boală şi în nenumărate cazuri acest subiect va sta la baza multor discuţii ce ar avea loc între sursă şi numitul Pall Francisc”). Tot în acest context, „Voicu” trebuia chiar să treacă la provocarea voalată a lui Pall, el trebuind „să-i spună că regretă deoarece nu are pe nimeni în străinătate pentru a-i solicita să-i trimită unele medicamente pentru tratament. În continuare va spune că ar vrea s ă meargă la Ambasada Iugoslavă pentru a cere medicamentele necesare, însă crede că nici acolo nu se găsesc. Aceste discuţii sunt necesare pentru a vedea cum reacţionează numitul Pall Francisc”. Dar astfel de metode, relativ simpliste şi bazate pe legende firav şi fortuit construite, nu aveau cum să dea rezultatul scontat în cazul unei persoane atât de circumspecte şi distante precum era Pall. Ele nu fac altceva decât să denote încă o dată amatorismul ofiţerilor şi al cadrelor de conducere ce activau la Securitatea din Cluj la mijlocul anilor ’50. Întrucât timpul trecea şi nu a obţinut nici o informaţie concretă, Serviciul II a cerut sprijinul Serviciului VII Supraveghere operativă şi Investigaţii.

La 29 noiembrie 1956, ofiţerii Serviciului VII au apelat la sursele ocazionale ce le aveau în proximitatea domiciliului lui Pall. În pofida faptului că au fost contactaţi trei vecini ai istoricului (C.I., C.E. şi B.M.), datele obţinute au fost absolut fără importanţă, întrucât Pall nu avea nici un fel de contact cu persoanele respective73. În aceste condiţii, lt. Banciu a fost nevoit să-l folosească din nou pe agentul „Voicu”, sperând că până la urmă acesta va reuşi cumva să se apropie de Pall. Iar informatorul parcă de-abia aştepta să fie iarăşi solicitat de Securitate, formulările sale din notele informative fiind elocvente: „căutând să urmăresc mai îndeaproape preocupările lui Pall Francisc în legătură cu problemele în cauză…”. La 11 decembrie 1956, „Voicu” a furnizat o amplă notă, referitoare la Francisc Pall şi Ioan Sabău (ultimul se afla în atenţia Serviciului II ca suspect de spionaj în favoarea Franţei). Agentul a profitat de prilej pentru a-şi exprima aversiunea faţă de reintegrarea în activitatea didactică a lui Pall, precum şi a celorlalţi profesori excluşi din învăţământ în 1952 şi reprimiţi în 1956: „măsura care a dus la înlăturarea lor n-a fost greşită pentru că n-ar fi fost întemeiată, ci doar pentru faptul că a fost prematură, în sensul că nu au fost pregătite cadre care să-i înlocuiască şi au fost scoşi în bloc. Este  însă tot atât de greşit a li se reda vechile poziţii, căci la vechea educaţie care i-a îndepărtat la început de regimul nostru se mai adaugă şi ura acumulată în perioada când au fost înlăturaţi”. Referitor la Francisc Pall, informatorul susţinea că acesta nu putea să aducă nici un fel de servicii regimului pe plan politic sau ideologic, deoarece „are un curs de strictă specialitate, unde posibilităţile de influenţare a formării ideologice a studenţilor sunt mai reduse”. Mai mult, el îi preciza ofiţerului că vechile cursuri ale istoricului „nu erau decât o apologie a Papalităţii şi a Bisericii Catolice”. „Voicu” acuza vechile cadre universitare că urmăresc să se grupeze pentru a-şi putea promova şi susţine propriile interese în cadrul Facultăţii de Istorie. Informatorul şi-a prezentat presupoziţiile în acest sens, oferind o perspectivă alarmantă: Pall dorea săşi ocupe vechea catedră, cea de istorie medievală universală, urmând ca apoi cursul său actual să-l predea unui alt fost profesor, Ioachim Crăciun, „căsătorit cu fiica lui Vaida şi cu concepţii prea retrograde pentru mediul studenţesc”. În acelaşi timp, Ioan Sabău căuta să fie numit titular la cursul de istorie modernă şi contemporană universală. Cum cele două cursuri erau legate, Pall şi Sabău puteau să emită pretenţii îndreptăţite ca unul dintre ei să preia chiar conducerea catedrei de istorie universală, înlocuindu-l pe Nicolae Lascu. „Voicu” îi atrăgea serios atenţia ofiţerului că o atare situaţie era foarte periculoasă, întrucât „ar fi inexistent un control politic”, ceea ce „poate să aibă urmări negative pentru studenţi”. Agentul a reuşit să-l convingă pe lt. Banciu de gravitatea situaţiei, în rezoluţia pusă pe notă informativă el precizând că Pall, Sabău şi Crăciun sunt „elemente reacţionare”, care „ar putea influenţa în mod negativ studenţii”. Ofiţerul i-a trasat informatorului sarcina de a se angrena în cât mai multe discuţii cu Pall şi Sabău „pentru a se apropia cât mai mult de aceştia şi pentru a le câştiga încrederea”.  Cum şi această încercare a informatorului a eşuat, lt. Banciu a realizat faptul că „Voicu”, în pofida bunăvoinţei şi serviabilităţii de care dădea dovadă, nu doar că nu avea şanse reale de a se apropia de Pall, dar insistenţa sa şi mai ales provocările directe puteau să-i fi trezit deja suspiciunea istoricului.

În consecinţă, ofiţerul va apela tot mai rar la acest agent pentru urmărirea lui Pall, încercând să se folosească de serviciile altor informatori pe care Securitatea din Cluj îi avea în mediul intelectual. În plus, ca urmare a unor modificări de natură structurală, lt. Banciu fiind transferat la un alt birou, o perioadă el nu va fi implicat decât colateral în supravegherea lui Pall. În 1957, problema spionajului italian a fost alocată Biroului 2 (condus de lt. Maroşi Andrei) din cadrul Serviciului II. Cu acest prilej a ieşit din nou la iveală caracterul destul de haotic al activităţii informativ-operative a Securităţii din Cluj din acea perioadă. Proaspătul locţiitor al şefului Serviciului II, lt. maj. Pereş Alexandru, neştiind nimic de toate materialele adunate până atunci, a ordonat începerea de la zero a investigaţiilor. Procedurile fiind astfel reluate de la capăt, primul pas a constat în solicitarea datelor existente în arhiva operativă a instituţiei (Secţia „C”) referitoare la Pall. Iar la Secţia „C” se aflau doar materialele iniţiale (adresa D.R.S. Baia Mare din 7 iunie 1954 şi fişa din 27 iulie 1954). Pe baza acestora, lt. maj. Pereş a ajuns şi el la concluzia că Pall poate fi atras la colaborare, astfel încât la 12 martie 1957 i-a ordonat lt. Maroşi să facă propuneri pentru recrutarea lui. Situaţia s-a lămurit în scurt timp, astfel încât o nouă încercare de recrutare a lui Pall a fost exclusă. Lt. maj. Pereş era însă decis să clarifice cât mai rapid suspiciunile ce planau asupra lui Pall, dar a constatat că Biroul 2 nu avea nici un agent ce putea fi dirijat pe lângă istoric. Prin urmare, s-a cerut sprijinul lt. Banciu, singurul ce reuşise să afle ceva date referitoare la Pall (chiar dacă ele erau mai mult rezultatul solicitudinii agentului „Voicu”). Presat de necesitatea de a clarifica natura vizitei lui Pall la legaţia Italiei, lt. maj. Pereş i-a ordonat lt. Banciu să fie mult mai ofensiv şi să-i explice concret informatorului „Voicu” ce se doreşte de la el. Securitatea a fost astfel nevoită să-şi încalce regulile conspirative uzuale şi să-i deconspire agentului care era cauza urmăririi istoricului, sperând că acesta – canalizându-şi eforturile într-o singură direcţie – va reuşi să furnizeze până la urmă ceva date utile. Relevându-i-se motivele pentru care era supravegheat Pall, la 20 aprilie 1957 „Voicu” a oferit Securităţii câteva explicaţii, bazate pe ceea ce a putut afla prin investigaţiile sale. Astfel, el chiar a emis ipoteza ca Pall să nici nu fi vizitat ambasada Italiei, ci Editura Didactică şi Pedagogică, care „este în clădirea fostului consulat italian”. Vizitele lui Pall la editură erau justificate de faptul că redactase un manual de istorie universală (împreună cu Camil Mureşan), propus să apară la această editură, astfel încât putea fi chemat pentru diverse modificări. Într-adevăr, ulterior şi alţi agenţi vor confirma faptul că varianta propusă de cei doi istorici clujeni nu a convenit Ministerului Învăţământului, iar manualul „a fost corectat la Bucureşti, întrucât nu a răspuns întru-totul din punct de vedere ideologic”. După mai multe pertractări şi revizuiri, manualul a apărut în 1959. Cu toate acestea, „Voicu” nu excludea deloc prezumţia relaţiilor lui Pall cu diverse persoane din Italia: „S-ar putea ca dânsul să fie în legătură cu foştii săi profesori din timpul studiilor în străinătate, prin intermediul legaţiei respective. Această ipoteză mi-am pus-o în legătură cu faptul că dânsul a primit în mod personal o invitaţie la Congresul istoricilor de la Roma din 1955, ceea ce nu s-a întâmplat altora. Bineînţeles că invitaţia, din motive desigur obiective, nu i s-a dat decât cu întârziere, fapt care pe dânsul l-a intrigat foarte mult. Probabil că a încercat prin legaţie să afle când a sosit invitaţia şi unde a întârziat”. Cum deja agentul era avizat asupra datelor de care era interesată Securitatea, la care se adăuga şi faptul că îşi manifesta întreaga disponibilitate, lt. Banciu l-a dirijat şi asupra altor persoane ce aveau legături cu cetăţeni italieni, încercând astfel să afle indirect dacă nu cumva aceştia ştiau ceva referitor la relaţii similare ale lui Pall. Astfel, el i-a trasat lui „Voicu” sarcina „de a discuta cu numiţii Şerban Gheorghe şi Domşa Ioan, care lucrează la Biblioteca Universităţii din Cluj şi care ne-au fost semnalaţi de regiunea Stalin că au întreţinut legături cu Cianciolo Umberto, fost director al Institutului de cultură italiană din Cluj şi Sibiu”. Dar şi această iniţiativă se va dovedi la fel de lipsită de rezultate precum cele anterioare.

 

Noi date, ce nu puteau decât să amplifice suspiciunile Securităţii, au parvenit organelor de represiune tot ca urmare a zelului unui agent, este vorba de „Lucreţiu” cel amintit deja mai sus (numele real Mihail Dan, istoric) de departe cel mai prolific informator din mediul intelectual clujean al anilor ’50-’60. Lt. maj. Puşcaşu Ilie, şeful Biroului 1 din Serviciul III, a primit o notă informativă de la „Lucreţiu” la 7 iunie 1957, în care se preciza că Pall avea relaţii de corespondenţă cu un istoric vest-german. Este de menţionat faptul că „nota a fost dată din iniţiativa agentului”, care s-a autosesizat după ce „a văzut dactilografiindu-se o scrisoare în limba germană scrisă de Pall Francisc şi adresată profesorului Franz Babinger din Germania de apus, München, baza americană”. Mai mult decât atât, şi „Lucreţiu” va demara investigaţii din proprie iniţiativă, întrebându-l pe Pall de unde cunoaşte adresa lui Babinger şi mai ales care era subiectul corespondenţei lor.

Medievistul i-a precizat că acesta era unul pur ştiinţific: îl ruga pe Babinger să-i trimită o monografie scrisă de el referitoare la Mahomed al II-lea, de care avea nevoie pentru o lucrare despre Iancu de Hunedoara (iar la schimb îi trimitea istoricului german o lucrare a sa de paleografie şi diplomatică latină). „Lucreţiu” atrăgea însă atenţia că Pall i-a cerut lui Babinger „să salute din partea lui şi pe Franz Dölger, un istoric german, Georg Stadtmüller (fost  mare istoric nazist) şi pe Karl Kurt Klein fost membru al Grupului Etnic German. Securitatea nu a considerat însă c ă merita să acorde vreo atenţie sporită legăturilor lui Pall cu Babinger, axându-se exclusiv pe elucidarea motivelor vizitei la legaţia Italiei. Amintim aici faptul că relaţiile lui Francisc Pall cu istoricul german datau încă de la sfârşitul anilor ’30, după ce ultimul a apreciat foarte elogios teza de doctorat a medievistului român, dedicată cruciadei târzii.
În tot acest timp Pall era în întregime dedicat activităţii ştiinţifice, profitând din plin de relaxarea climatului ideologic şi de reintegrarea sa la universitate. De altfel şi alţi agenţi, precum „Ionescu Radu” (bibliotecar la B.C.U. Cluj), vor evidenţia acelaşi lucru: „Potrivit unei păreri, ce pare a fi unanimă printre specialişti, el ar fi astăzi cel mai priceput medievist din ţară (…) Cunoaşte cele mai importante limbi europene (…) pe lângă cunoştinţele de specialitate, posedă o vastă cultură enciclopedică. Este – după câte am auzit – un exemplu de râvnă şi seriozitate pentru colegii săi. Marea şi singura lui pasiune este lectura şi studiul arhivelor şi documentelor”.

Modificarea evidentă a atitudinii conducerii partidului faţă de intelectuali de la mijlocul deceniului şase nu doar că a făcut posibilă practicarea unui discurs istoriografic profesionist, dar chiar a permis unor istorici să critice deschis unele aspecte negative ale ingerinţelor politicului în istoriografie. Desigur, criticile nu au avut cum să vizeze direct conducerea partidului, ele fiind îndreptate doar către vectorii umani din planurile secunde, cei prin care directivele P.M.R. erau puse în practică. Chiar şi în aceste situaţii, vizaţi au fost numai acei activişti ideologici aflaţi pe o pantă descendentă, cel mai cunoscut exemplu fiind Mihail Roller.

Şi Francisc Pall s-a numărat printre istoricii ce n-au ezitat să-l atace pe fostul cerber al istoriografiei româneşti, el neuitând intervenţiile brutale ale acestuia în materialele din volumele din seria Documente privind Istoria României. La 1 septembrie 1957, Pall a întocmit un memoriu către Colectivul de coordonare al colecţiei de documente medievale în care a formulat critici la adresa modului de lucru impus de Roller în calitatea sa de coordonator: „graba excesivă, metodele de comandă şi condiţiile de muncă nesatisfăcătoare, precum şi modul în care au fost trataţi colaboratorii, adică specialiştii de bază, care au dus greul lucrării”, ei rămânând „iluştrii anonimi”. Pentru a repara nedreptatea, a făcut public numele tuturor specialiştilor ce au lucrat minim trei ani la seria transilvană a colecţiei, precizând şi activitatea concretă desfăşurată de fiecare. Totodată, Pall a acuzat în termeni duri lipsa indicilor din fiecare volum, precum şi faptul că documentele nu au fost editate şi în limba lor originală, reafirmându-şi încă o dată probitatea profesională şi rigurozitatea ştiinţifică: „o colecţie de izvoare nu poate fi o operă de vulgarizare, un corpus de traduceri pentru diletanţi, ci este o întreprindere profesionistă”.  Moartea lui Roller şi Barbu Câmpina, precum şi criticile aduse condiţiilor de editare, au determinat stoparea publicării volumelor de documente medievale. Cu toate acestea, viabilitatea proiectului şi necesitatea sa pentru istoriografia românească nu puteau fi negate, astfel încât colecţia a fost reluată în anii ’70, sub numele Documenta Romaniae Historica. De data aceasta, tipărirea s-a făcut cu respectarea normelor de editare ştiinţifice, Seria C Transilvania fiind coordonată de Francisc Pall, care a fost inclus şi în Comitetul de redacţie al colecţiei. Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că Pall a continuat să publice materiale cu tentă ideologică, chiar dacă ele vor fi din ce în ce mai puţine (vor dispărea de la începutul anilor ’60) şi de o importanţă secundară (cum ar fi recenziile). Este însă tot mai evident că istoricul, după refacerea (parţială) a statutului profesional deţinut înainte de 1952, încerca să scape de constrângerile doctrinare, considerând că nu mai era nevoie să facă rabat de la rigoarea ştiinţifică în tratarea temelor ce-l interesau.

Începând de la finalul deceniului şase, studiile sale au fost scrise însă într-un stil profesionist, abordând diverse tematici, de la istoria locală la cea universală. Ample şi foarte documentate, cu o bibliografie remarcabilă, acestea erau bine redactate, discursul istoric al lui Francisc Pall nesuferind alterări din partea ideologicului, precum se întâmplase în trecut. Spre exemplu, într-un studiu dedicat unei expediţii turceşti în Transilvania a folosit doar materiale scrise de istorici români interbelici şi de cronicari apuseni, neezitând chiar să-l citeze pe Aurel Decei, cu toate că poziţia anticomunistă a orientalistului „fugar” era notorie (nu se ştia că la acea vreme Decei era deja arestat de Securitatea română). Au existat totuşi şi unele studii în care şi-au mai făcut loc câteva trimiteri la lucrările lui Marx şi Engels. De o cu totul altă factură au fost însă recenziile pe care Pall le-a făcut la diferite lucrări, cu precădere maghiare. Chiar dacă acestea erau în general redactate ştiinţific, în cuprinsul acestora istoricul folosea deseori termeni şi expresii din vocabularul marxist, precum: „ţărănime exploatată”, „nobilime exploatatoare”, „adâncirea contradicţiilor sociale”, productivitatea muncii văzută ca factor al dezvoltării istorice etc., criticând de multe ori autorii pentru faptul că nu scoseseră suficient de mult în evidenţă aceste aspecte90. Atacurile voalate aduse vechii istoriografi erau însoţite de laude la adresa clasicilor marxism-leninismului şi a istoriografiei sovietice, pe care le indica drept modele în interpretarea istorică. În ceea ce priveşte activitatea publică desfăşurată la Institut, ea se înscrie cam în aceleaşi coordonate cu cele amintite anterior. În anul 1957 Francisc Pall a susţinut două comunicări. Prima a fost axată pe integrarea unor aspecte ale istoriei României în spaţiul sud-est european: Relaţiile comerciale dintre braşoveni şi raguzani în sec. XVI, fiind citită în cadrul Sectorului de istorie medie al Institutului. Cealaltă, redactată împreună cu Mihail Dan şi întitulată Realizări în istoria medie în ultimii zece ani, a prezentat-o la una dintre conferinţele aniversare „oficiale”: Sesiunea festivă „10 ani de la proclamarea R.P.R.”. Practica de a impune unui istoric profesionist obligaţia a realiza materiale în colaborare cu un cercetător ale cărui producţii erau „pe linie” a fost destul de extinsă la Institutul de Istorie din Cluj, fiind aplicată chiar şi unor istorici teoretic apropiaţi regimului, precum ar fi David Prodan. În ceea ce priveşte prima comunicare, aceasta a fost dezvoltată şi publicată în anul următor, în primul număr al noii serii a „Revistei arhivelor” (ce reapărea după o întrerupere de 10 ani). În cele 20 de pagini de interpretare a documentelor editate, abordarea este una pur ştiinţifică, fără absolut nici un fel de notă sau inserţie ideologică, aceasta cu toate că analizează în detaliu comerţul braşovenilor şi categoria negustorilor saşi, ce deţineau în acelaşi timp şi conducerea oraşului, ceea ce – conform teoriei marxiste – îi includea în „clasa exploatatoare”. Iar bibliografia utilizată este de aceeaşi factură: istorici saşi interbelici, documente, colecţii de documente, istorici români (printre care Ştefan Meteş, recent eliberat de la Sighet). Iar Pall va publica în „Revista arhivelor” un studiu scris în aceeaşi manieră şi în anul 1960, ce avea ca subiect tot o instituţie medievală transilvăneană (cancelaria voievodală), ocupându-se din nou de rolul de instituţie juridică a acesteia. Metoda de  abordare a fost însă radical diferită faţă de studiul publicat în 1957 referitor la locurile de adeverire. De data aceasta nu există nici o propoziţie cu tentă ideologică, cu toate că tema ar fi permis, fiind vorba de o instituţie se deservea aproape exclusiv conducătorii Transilvaniei şi clasa nobiliară. De asemenea, în 1961, el va publica, alături de Camil Mureşan, o crestomaţie de texte medievale, dedicată publicului larg, cu precădere elevilor şi studenţilor, în care nu se regăsesc inserţii ideologice.

– va urma –

 

Horia Mărieș

București, 27 februarie 2015