Pagina principala / Eveniment / La 17 februarie 1947 s-a stins din viaţă Elena Văcărescu

La 17 februarie 1947 s-a stins din viaţă Elena Văcărescu

N-a fost niciodată despărţită de ţara în limba căreia n-a scris. O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc…. O asemenea personalitate onorează două literaturi. (Camil Petrescu)

 

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie 1864, la Bucuresti. Era fiica lui Ioan Văcărescu, diplomat, si a Eufrosinei Falcoianu, care se trăgea din marele neam boieresc din Oltenia. Dar si nepoata poetului Iancu (Enăchiţă) Văcărescu. Se poate spune că avea rădăcini bune pentru ceea ce va deveni. Copilăria, tineretea si alte momente din viaţa sa le-a petrecut la conacul Văcărestilor din apropiere de Târgoviste. O constructie superbă, cu o grădină modernă, cu multi arbori ornamentali. Si mai era un lac, în care îi placea Elenei să se scalde. Poate că au inspirat-o toate acestea atunci când a scris poezie. Astăzi, totul este o ruină. Doar lacul si legendele rămase agăţate printre ramurile copacilor ornamentali sălbaticiti mai amintesc de faimosul neam al Văcăreştilor.

Elena Văcărescu s-a stabilit in Franta. A trăit într-un mediu intelectual, a studiat intens, a scris mult, în franceză, a tradus din poetii români (Eminescu, Goga, Blaga si altii). In 1922 a fost numită delegat al Natiunilor Unite (viitoarea ONU), in 1925 a fost prima femeie primită in Academia Română, iar in 1927 a primit Legiunea de Onoare din partea presedintelui Frantei. Opera sa a fost admirată de Victor Hugo şi Anatole France, a primit numeroase premii, unele oferite de Academia Franceză. A murit la 17 februarie 1947.

A făcut parte din triada de aur a boieroaicelor intelectuale: Martha Bibescu, Anna de Noailles-Brâncoveanu, Elena Văcărescu.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga  redă un scurt portret al scriitoarei:
„Elena Văcărescu avea să impună un nume si o reputatie românească pe supraexigenta scenă a culturii franceze. Cuvântul acestei românce a răsunat, plin de pondere, în numeroase imprejurări. Cu eleganta unei oratorii subtiri, Elena Văcărescu a fost conferentiara mult pretuită a Parisului pe subiecte de literatura si arta dintre cele mai diverse. Farmecul ei avea virtuti cu totul iesite din comun, desi aceea care-l radia nu era deloc frumoasa. Dar delicatetea si discretia prezentei, simtul nuantelor, o intuitie superioara a sufletului omenesc, intelegerea artei cu o ascutime rara a sensibilitatii au facut din Elena Vacarescu o personalitate in adevaratul sens al cuvantului, apropiind-o de cei mai mari artisti si oameni de cultura ai timpului, de Eleonora Duse si de Rabindranath Tagore, de pildă.
N-a fost o mare poetă, ci o receptivitate deschisă la orice manifestare de artă autentică, un om de gust si de caldă vibratie a inimii. Si niciodata nu si-a uitat ţara.

Nici in volumele ulterioare unde răsună ecourile românesti in variate ipostaze (in Le Rhapsode de la Damovitza – 1898; Nuits d’Orient – Folklore Roumain; Cobzar etc.), Elena Vacarescu n-a abandonat temele, motivele, modul de expresie al sensibilitatii poporului său”.
(Zoe Dumitrescu – Busulenga – Cuvânt inainte la volumul „Versuri – Elena Văcărescu, Ana de Noailles”, 1971, Editura Albatros)

În Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii se află un fragment din celebrul “Testament” al lui Ienăchiţă Văcărescu, citit de Elena Văcărescu, înregistrat la Paris în 1913:

„Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult-cunoscutul lui testament: Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire”

Destinul meu
Elena Vacarescu
Pe-o seară clară am văzut venind
Destinul meu pe-o mare de argint.

Era un om cu-o frunte străvezie
Ce, vesel, surîdea în vijelie.

Si se uita-ncruntat fara de mila
La valul de lopeti sucit in sila.

Privea fără un pic de înduioşare
Sărmana lună si-a ei disperare.

Privea în faţă, neincredintat,
Un cer de seară, binecuvîntat.

Privea fără să spună un cuvînt
Cum valul lăcrima, purtat de vint.

Privea, fără de frica nimănui
Inima-i tare, inima lui.