Pagina principala / Opinii / Zburătorul din Santău

Zburătorul din Santău

În una din întâlnirile noastre cu cititorul careian am propus ridicarea întru spirit a ţăranului hotoănar, prin punerea în valoare a unui modest instrument producător de armonii, ţitera, unul ce în ciuda apartenenţei sale  la primitivismul instrumentelor muzicale, mai este încă pus în valoare şi de către Andre Rieu cu ocazia fastuoaselor sale concerte, instrument produs în serie locală de verişorul nostru Aurel, fiul lui Gheorghe, primul din cei unsprezece născuţi în familia lui Dumitru şi Maria, din care a fost propus în lume şi părintele nostru Valeriu, Hotoan căruia genetic îi aparţine şi autorul rândurilor de faţă.

                        Am vorbit atunci de copilul ce descoperea tărâmul existent, prin moştenire genetică în propria-i fiinţă, respectiv câmpul milenar durat de generaţiile ancestrale ale apartenenţei sale genealogice pe linie paternă. Am pus în pagină, atunci, revelaţia creată de traversarea splendidului „Codru al Săcăşenilor” şi tărâmul „Sfânt” al Hotoanului, cel în care şi-a desăvârşit bucuriile şi şi-a durat traumele lungul şir genealogic căreia îi aparţineam.

                        Dar pentru că călătoria  agrementată cu vizite şi îmbrăţişări în primi ani de după eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia genocidală maghiară, ani în care familia căruia îi aparţineam s-a desprins de pământul Sălajului Istoric întru viere  în lipsuri şi doruri în peticul ciopârţit de ţară ce mai rămăsese din falnica Românie, vizita părintelui pe care-l însoţeam era una a revederii, a stâmpărării şi a dorurilor ce ne-au marcat în anii tristului refugiu în România ciuntită dar liberă, prezenţa noastră în zonă presupunea nevoile revederii şi a îmbrăţişării celor dragi. Aşa se întâmplă că itinerariul nostru de dor a programat şi Santăul, acolo unde îşi duceau traiul, mătuşile, evident surori ale părintelui nostru, Nina şi Terezia (Tercica).

                        Ajuns în frumoasa aşezare a Santăului, neastâmpărul întru a mă mişca şi a scormoni cu privirea tot ce-mi ieşea în cale,  la cei vreo doisprezece ani, câţi reuşisem să adun atunci, neastâmpărul juvenil m-a motivat să bat uliţele, să privesc  supraedificatele să îmbrăţişez cu privirea oamenii ce-mi ieşeau în cale, şi nu în ultimul rând din orgoliul de a mă afişa. După ce am trecut printre imobilele, locuinţe, ce îşi dormeau liniştea odată pentru că existau şi în ordine pentru că erau sfinţite de spiritele morale ale celor pe care-i adăposteau, mi-a ieşit în drum o clădire impozantă al cărei dinamism contrasta cu tot ce o înconjura. Era impozanta moară locală, al cărei  preincintă împrejmuitoare era mobilată cu mijloace de tracţiune  animală, care, căruţe, şi carete, ale căror tractori (bovine sau cabaline) îşi durau fie  prânzul din lipideul cu fân ce le-a fost servit, fie dărâmate într-o rână îşi durau liniştea  prin rumegat.

                        Iar pentru că în preajmă şi chiar în interior    beneficiarii servituţilor oferite de instalaţiile de aici mişunau fie trudind , fie contemplând fie în aşteptarea  rândului am socotit că intruzionarea mea în interior va rămâne neobservtă şi că pe această cale aveam să-mi satisfac capacitatea de a fi curios, şi nu în ultimul rând nevoia de a mă informa.  Am trecut sfios pragul, iar ceea ce vedeam  m-a copleşit. Odată înălţimea interiorului, apoi amplasarea în cascadă a utilajelor, a oamenilor ce trebăluiau supraetajat, fiecare cu rostul pe care-l  aveau la nivelele în care trebuiau să stea cu treburi, alţii fie aidoma  mie să-şi consume curiozitatea. Credinţa că prezenţa mea va rămâne  neobservată a fost aspru înşelată şi asta pentru că acolo „funcţiona” cu rost de copil bun la toate un „muce” cum eram şi eu, şi care  odată ce m-a văzut a realizat că are ocazia  să-şi afişeze personalitatea  prin manifestări vicinale cu teribilismul, drept care s-a pus pe treabă.

S-a urcat pe platforma elevatorului mecanic destinat a transporta sacii fie la urcare fie la coborâre  între  nivelele supraetajate ale instalaţiei. În faţa mea avea să se deruleze un spectacol de vis. Cu viteze ce mi se păreau ameţitoare  pruncul urca şi cobora fără nici un alt rost decât pentru a se arăta pe sine în faţa unuia ce nici măcar în închipuire n-ar fi putut realiza că există şi o astfel de joacă. De acolo de pe platforma elevatorului mă învăluia cu privirea lui sfidătoare de prunc omnipotent. A fost să fie să văd în premieră un prunc zburător, şi-mi asigur vizitatorii că eram încercat pe de o parte de entuziasm iar pe de altă parte de invidie, ce mult mi-ar fi plăcut să mă pot afişa şi eu în faţa unui grup sau a unei mulţimi într-o astfel de ipostază. Ei bine fizionomia pruncului care zbura mi-a rămas întipărită în memorie pentru întreaga viaţă şi nu de puţine ori pe vremea adolescenţei în dinamica sa memoria mi-l aducea ca într-un fel de vis pe Zburătorul din Santău.

                        Au trecut anii şi datorită pe de o parte peregrinările, întru muncă, a familiei, datorită mişcării criminale a dictaturii, vezi reforma învăţământului, fie neastâmpărului ce-l manifestam în timpul şcolarizării, studiile mele liceale , precum instalaţiile din moara din Santău, s-au supraetajat în locaţii de învăţământ cum au fost Alba-Iulia,  Şimleul Silvaniei, Zalău şi Careiul, cel de pe urmă şi cel căruia îi aparţineam prin temeinice rădăcini ancestrale. Ei bine când m-am înmatriculat la Carei aveam să mă confrunt cu fizionomia Zburătorului din Santău, nimeni altul decât colegul de clasă şi cel ce avea să-mi rămână temeinic prieten, Ioan Pintea, alături de care aveam să închei studiile liceale, în confortul de a-l avea la catedră şi pe bunul şi inegalabilul nostru dascăl, suferind, Iuliu Kavasi.

Alături de zburător aveam să-mi încerc valenţele artistice, eu interpretându-l pe „Jupân Dumitrache Inimă Rea”, din „O Noapte Furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, iar Zburătorul pe Ion din Năpasta de acelaşi autor, spectacole cu care am agrementat scenele Careiului, Tăşnadului , Satului-Mare, Petreştiului, Sanislăului  în anul Centenar al Naşterii dramaturgului.

Tiberiu Vanca