Evanghelia de Duminică: „Crucea a readus pe om în cer“

• publicat la: 15 March 2015
Evanghelia de Duminică: „Crucea a readus pe om în cer“

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Duminica a 3-a din Pos­tul Paştelui es­te închinată Sfin­tei Cruci şi a fost a­şe­zată la mijlocul postului pen­tru a-i întări pe credincioşi du­hovniceşte în călătoria lor spre Înviere. Sfânta Evan­ghe­lie începe cu chemarea Mân­tu­i­to­rului la lepădarea de sine şi la urmarea Crucii Sale. De fapt, toate duminicile sunt ale Cru­cii, deoarece Crucea însăşi a­parţine duminicii. Este parte in­trinsecă a ei, după cuvântul im­nic: „Învierea lui Hristos vă­zând să ne închinăm Sfântului Dom­­nului Iisus… Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfân­tă Învierea Ta o lăudăm şi o slă­­vim“. Crucea este mireasa, iar duminica este ospăţul, bu­cu­­ria nunţii: bucuria mirelui de mi­reasă, a miresei de mire şi a tu­­turor de toţi. La nunta Mân­tu­i­torului Hristos, toţi nun­ta­şii, băr­baţi şi femei, sunt real­men­­te mi­reasă, adică Biserica cea în care creştinii sunt mădu­la­­re.

Itinerarul Crucii în istorie

În sens laic, crucea este semn ge­ometric, obiect, cuvânt, gest, semn de orientare la răs­pân­tie de drumuri. În sens du­hov­ni­cesc, Crucea devine semn sfânt, obiect sfânt, cuvânt sfânt, gest sfânt sau semn de o­ri­entare du­hov­nicească (calea Cru­cii).

Crucea în înţelesul laic a e­xis­­tat dinainte de Întruparea Mân­tuitorului Hristos la mai multe popoare. Ea a fost cunos­cu­­tă şi folosită anterior erei creş­tine. Spre exemplu, roma­nii o foloseau ca obiect de tortu­ră şi osândă la moarte, era u­neal­­tă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drep­turi cetăţeneşti. Or, locul u­nde s-a vărsat sângele cuiva devine respingător în cazul să­vâr­şirii unei crime. Locul unei cri­me este înfricoşător pentru că acolo s-au manifestat dispre­ţul, ura, răutatea, sadismul, cru­­zimea celui care a săvârşit cri­ma. De asemenea, acolo s-au ma­nifestat frica, suferinţa şi groa­za victimei. De aceea, locul acela este ocolit şi în­spăi­mân­tă­tor pentru cei care sunt în a­pro­pierea lui.

Pentru cei care nu L-au cu­nos­cut pe Dumnezeu prin Iisus Hris­tos, Fiul Său, atitudinea pă­gână faţă de Cruce se mani­fes­­tă şi astăzi. Mântuitorul Hris­tos îi previne pe ucenicii Săi: „Fiindcă nu sunteţi din lu­me, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lu­mea… Vă vor scoate pe voi din si­nagogi şi va veni vremea când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dum­nezeu“ (Ioan 15, 19; 16, 2). Pen­tru aceştia, batjocurile şi o­că­ri­le la adresa celor care sunt ur­mă­tori ai lui Hristos reprezintă o atitudine normală.

Prin săvârşirea jertfei aduse ca ofrandă lui Dumnezeu, locul jert­fei devine topos sfânt pentru că acolo s-au manifestat iubi­rea Tatălui, Care atât de mult a iubit lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu pia­ră, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16); iubirea Fiului, Ca­re „S-a adus lui Dumnezeu pe Si­ne, jertfă fără de prihană“ (Evrei 9, 14); iubirea Duhului Sfânt prin Care Mântuitorul Iisus Hristos „S-a adus lui Dum­nezeu pe Sine, jertfă fără de prihană“ (Evrei 9, 14); iubi­rea Maicii Domnului, căreia prin Sfântul Apostol Ioan i-au fost încredinţaţi spre grijă toţi fiii neamului omenesc, după ce prin sufletul ei a trecut sabia du­rerii când a văzut pe Fiul răs­tignit pe Cruce.

De la Mântuitorul Hristos, Cru­­cea devine semnul distinctiv al Bisericii, al creştinismului. Creştinii ortodocşi şi roma­no-catolici au crucea în în­ţe­le­su­rile de semn, obiect, cuvânt şi gest sfânt, pe când creştinii pro­­testanţi au doar un singur în­­ţeles, acela de semn specific.

În Vechiul Testament întâlnim prefigurări ale Sfintei Cruci: altarele de jertfă în ge­ne­­ral (altarul lui Avraam în spe­cial), binecuvântarea lui Ia­cob (Facere 18, 5), gestul lui Moi­se în lupta cu amaleciţii (Ie­şi­re 17, 9-16), şarpele de aramă (Nu­meri 21, 8-9), semnul  cu sân­­ge de pe uşile caselor evrei­lor din Egipt sau cel de pe fruntea evreilor din viziunea lui Ie­ze­­chiel (Iezechiil 9, 4).

În Noul Testament, Sfânta Cru­­ce este altarul jertfei Mân­tu­i­torului. În lumea veche, al­ta­­­rul era un loc consacrat în ca­re se aduceau jertfele. Era un loc înalt ales anume pentru sa­cri­­ficii. De obicei, jertfelnicul era constituit dintr-o grămadă de pietre sau o ridicătură de pă­­mânt. De aici, obiceiul de a zi­di jertfelnice pe locuri înalte. Ce anume îl sacralizează? Văr­sa­­rea sângelui, adică jertfirea. De ce? Deoarece sângele avea şi a­re preţul cel mai mare în faptul vieţii, identificându-se cu ea. Viaţa este sfântă, întrucât vi­­ne de la Dumnezeu care este iz­­vorul sfinţeniei. Observăm aici o înlănţuire care într-o per­s­pec­­tivă biologică înseamnă: Dum­­nezeu – viaţă – sânge – altar. În perspectivă spirituală în­­­ţelegem aşadar că omul zi­deş­te altare pe care varsă sân­ge (sângele făpturilor) prin ca­re oferă, întoarce viaţa la Dum­nezeu. Acesta este sensul la evrei şi la alte popoare.

Jertfa pe Cruce este punctul cul­­minant al învăţăturii şi al iu­­birii Sale: „Mai mare dra­gos­te decât aceasta nimeni nu are, ca su­fletul lui să şi-l pună pentru pri­etenii săi“ (Ioan 15, 13). Mân­­­tuitorul Hristos şi Crucea Sa pecetluiesc înţelesul suprem al jertfei. El este Jertfitor (a­du­ce, oferă jertfa), Jertfă (Cel ce Se jertfeşte) şi Primitor (des­ti­na­­­tarul jertfei): „Căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te îm­parţi Hristoase Dumnezeul nos­tru“ (Rugăciunea Heruvi­cu­lui).

La romani, evrei şi la alte popoare, crucea nu era un loc, un topos sacru pentru vărsarea sân­gelui, ci dimpotrivă, era un loc rău famat, opusul locului con­sacrat. Ceea ce a schimbat cru­cea prin consacrarea sa ca obiect, loc, topos a fost valoa­rea unică şi infinită a sângelui Ce­lui jertfit pe ea: Dumnezeu Omul Iisus Hristos. „Căci aţi fost răscumpăraţi cu sânge de ma­re preţ sau nu ştiţi… că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!“ (I Co­rin­teni 6, 19-20). De aceea Cru­cea este o mare taină a cre­din­ţei creştine: patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hris­tos. Ea este „semnul Fiului O­mu­lui“ (Matei 24, 30) şi „stin­dar­­dul“ Bisericii, calea pe care creş­tinii trebuie s-o săvâr­şeas­că pentru a-L urma pe Hristos, „Îm­păratul Cel Răstignit“ (Mar­cu 8, 34-35) întru Împă­ră­ţia Sa cea mai presus de ceruri. Creş­tinii, după învăţătura Sfân­tului Apostol Pavel, trebuie să-şi împlinească viaţa lor „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul cre­dinţei, Care, pentru bucuria pu­să înainte-I, a suferit Cru­cea, n-a ţinut seama de ocara ei, şi a şezut de-a dreapta tro­nu­lui lui Dumnezeu“ (Evrei 12, 2). Sfântul Arhidiacon Ştefan, în ultima sa cuvântare, a ară­tat că numai prin Crucea lui Hris­tos istoria întregii uma­ni­tăţi şi viaţa fiecărui om devine înăl­ţare spre Împărăţia lui Dum­nezeu, fiind încununată cu vederea slavei Sale: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul O­mului stând de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7, 55-56).

Sfântul Apostol Petru ne în­va­ţă că singura cale de elibe­rare de păcate şi de moarte este ur­marea pe calea Crucii a vieţii lui Hristos: „El a purtat pă­ca­te­le noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind fa­ţă de păcate, să trăim spre în­drep­tare“ (I Petru 2, 24). Sfân­tul Ignatie Teoforul în epistola sa către smyrneni arată că „Bi­se­rica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind ramu­ri­le crucii“, iar Iisus Hristos „a fost într-adevăr răstignit pentru noi, cu trupul, sub Ponţiu Pi­lat şi Irod Tetrarhul, şi dato­ri­tă roadei Crucii Sale şi pă­ti­mi­rii Sale dumnezeieşti noi e­xis­­tăm pentru a înălţa stindardul de-a lungul veacurilor, prin În­vierea Sa, şi pentru a aduna pe sfinţii şi credincioşii Săi, pro­­veniţi fie dintre iudei, fie din­tre neamuri, în unicul Trup al Bisericii Sale“.

Sfântul Maxim Mărturisito­rul spune că „toate cele văzute se cer după cruce… şi toate cele gân­dite au nevoie de mormânt“, întrucât toate se în­dreap­­tă spre Cuvântul Cel în­vi­at din morţi, „Singurul exis­tând de Sine Însuşi şi având prin circumscriere toate cele pro­venite din El (Capete teolo­gi­­ce I, 67, Filocalia, vol. 2, p. 149). Taina Crucii ne revelează pu­terea lui Dumnezeu în su­fe­rin­ţă, în Cruce: „Când sunt slab, atunci sunt tare“ (II Co­rin­teni 12, 10). De aceea, Hris­tos Cel răstignit pe Cruce este „pen­tru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie“, iar pentru creştini „puterea lui Dum­nezeu şi înţelepciunea lui Dum­nezeu“ (I Corinteni 1, 23-24).

Crucea este destinul luminos al vieţii creştinului de­oa­re­ce este nedespărţită de Învierea Sa: „Crucii Tale ne închinăm Hris­toase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“ (Tropar). Cru­cea este singura care pune ca­păt „fatalităţii“ răului şi mor­ţii, şi este „cursa“ în care a fost atras „stăpânitorul acestei lumi“, care nu poate să treacă din­colo Golgota, întrucât dinco­lo este Învierea Lui Hristos, ca­re ne dăruieşte entuziasmul să stri­găm în noaptea pascală îm­pre­ună cu Sfântul Apostol Pa­vel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este, moar­te, biruinţa ta? Unde-ţi este, moar­te, boldul tău?“ (I Corin­teni 15, 54-55); „A înviat Hris­tos şi moarte nu mai este“ (Cu­vân­tul de învăţătură al Sfân­tu­lui Ioan Gură de Aur în Du­mi­nica Învierii).

Crucea, pecetluirea iubirii reciproce dintre Dumnezeu şi om

A-şi lua cineva crucea, aşa cum i se adresează Mântui­to­rul prin Evanghelia de astăzi în mod expres şi explicit fie­că­ru­ia din­tre noi, nu înseamnă alt­­ceva de­cât propunerea şi che­marea de a deveni noi, oamenii (bărbaţi şi femei), Bise­ri­că, adică mi­rea­să a lui Hristos. A­cest statut su­blim şi această che­mare nemai­în­­tâlnită le aflăm numai în creş­ti­nism, adi­că omul să fie în prin­ci­­piu şi să de­vină în fapt mi­rea­sa lui Dum­nezeu. Dacă Geneza ni-L des­coperă pe Dumnezeu drept Crea­torul nostru şi pe noi, oa­­me­­nii, drept creaţia Sa, cununa cre­aţiei Sale, Evanghelia ni-L re­velează pe Dumnezeu Mi­re şi pe noi, oamenii, mireasa Sa. Lo­­cul întâlnirii dintre Mire şi mi­­reasă este Crucea, care este pe­­cetea iubirii lor reciproce. În cru­­ce distingem mai întâi iubi­rea lui Dumnezeu pentru noi şi apoi distingem iubirea noastră pen­­tru El, după cuvântul A­pos­to­­lului, care spune: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iu­bit cel dintâi“. Dumnezeu ne-a iu­­bit pe noi prin Iisus Hristos pâ­­nă la moarte şi „încă moarte pe Cruce“.

Mai întâi s-a înfipt Crucea Lui pe ţeasta Golgotei, şi apoi au răsărit şi crucile noastre, prin jertfa Sfântului Arhi­di­a­con Ştefan, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor sfinţilor mărturisitori ai Bisericii. Istoria neamului nostru, ca şi a altor neamuri, este istoria acestei iubiri: a lui Dumnezeu pentru noi, oa­me­­nii, şi a noastră, a românilor şi a tuturor neamurilor creştine, fa­ţă de Dumnezeu. Istoria fără Cru­cea iubirii dumnezeieşti în­tru­pate, jertfite, înviate, înăl­ţa­te iarăşi în condiţia dumne­ze­i­rii absolute şi veşnice este o is­to­­rie a eşecului. De aceea, Si­mi­on Mehedinţi, savantul creştin, spu­nea: „Un om ca şi un popor atâ­ta preţuieşte: cât a înţeles din Evanghelie“. Dezvoltând aceas­tă expresie, putem spune că un om şi un popor atâta pre­ţu­iesc cât au înţeles din Cruce, din lecţia şi din rostul Crucii.

În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare înţelegem că toa­te altarele sfinte, bisericile zi­dite în toată istoria şi la toate nea­murile creştine au fost şi vor fi ridicate în tainicul şi, în a­­celaşi timp, explicitul înţeles şi rost al Sfintei Cruci, adică: o bi­serică este mărturia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi măr­turia iubirii oamenilor pentru Dumnezeu. Este mărturia mai ales a sfinţilor care prin măr­turia lor au devenit patroni ai sfintelor locaşuri: „Că tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine îna­intea oamenilor, pe acela şi Eu îl voi mărturisi înaintea Ta­tă­lui ceresc“. Oamenii, zidind bi­serici lui Dumnezeu, zidin­du-şi loruşi biserici în numele Dom­nului, fac aceasta şi în numele acelor oameni socotiţi cei mai vrednici dintre ei, sfinţii.

Ce taină adâncă şi sublimă es­te aceasta, pe care din pă­ca­te unii, care nu cinstesc pe Mai­ca Domnului, Sfânta Cruce şi pe sfinţi, n-au înţeles-o! Bi­se­ri­ca este o împreună-vieţuire a lui Dumnezeu, Care ca Mire a în­fipt primul crucea iubirii în is­torie, şi a oamenilor care i-au ur­mat, lepădându-se de sinea pă­cătoasă. Creştinul este mi­rea­sa care vine în întâmpina­rea Mirelui, care urmează Mi­re­lui. Această „mireasă“ este che­mată în Evanghelia de as­tăzi să se lepede de sine. Prin cu­nunie, mireasa preia numele Mi­relui, moşteneşte averea Mi­re­lui, după cuvântul Mân­tui­to­ru­lui care în rugăciunea ar­hi­e­reas­că se adresează Tatălui: „Toa­te câte Mi-ai dat Mie le-am dat lor“. „Ca toţi să fie una, du­pă cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să crea­dă că Tu M-ai trimis Şi sla­va pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie de­să­vâr­şiţi întru unime, şi să cu­noas­că lumea că Tu M-ai tri­mis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, vo­iesc ca, unde sunt Eu, să fie îm­pre­ună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai îna­inte de întemeierea lumii. Pă­rinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cu­noscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am fă­cut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu ca­re M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17, 21-26).

Dumnezeu Tatăl în­cre­din­ţea­ză Fiului întregul neam o­me­­nesc, iar Fiul Îi dăruieşte Ta­tălui neamul omenesc înnoit du­pă chipul şi asemănarea Sfin­t­ei Treimi, adică încreş­ti­nat prin jertfa Crucii şi a În­vi­e­rii. De aceea pentru noi, creş­ti­nii ortodocşi, Crucea este semnul invocării sau binecuvân­tă­rii Sfintei Treimi în orice act de cult public sau particular.

Lepădarea de sine, ne înva­ţă Sfântul Ioan Gură de Aur, du­ce nemijlocit la luarea crucii, „de­oarece orice arătare a adân­cu­­lui inimii stârneşte opoziţia ce­lor de la suprafaţă şi deşert­ă­ciu­nea vieţii, moştenite de la pă­rinţi (1 Petru 1, 12)“. Sfântul Ioan arată că tocmai de aceea iu­bim pe Dumnezeu prin Hris­tos, deoarece prin El, şi nu prin Le­ge am avut privilegiul cu­noaş­terii lui Dumnezeu. Atunci când se subliniază răstignirea o­mului celui vechi, crucea este ca o purificare; nu mai putem pri­mi al doilea botez, aşa cum Hris­tos nu mai poate fi răstignit a doua oară. Crucea nu mai es­te motiv de doliu şi de posturi, ci de veselie şi bucurie: „Oa­re nu crucea a distrus pă­ca­tul şi a curăţat tot pământul re­pa­rând adversitatea veche; a des­chis porţile cerului; a aşezat iu­birea în locul urii; a readus pe om în cer; a făcut ca firea u­ma­nă să stea de-a dreapta tro­nu­lui ceresc şi a umplut pe fiii lui Adam de nenumărate bine­fa­­ceri? Deci nu este un motiv de l­a­crimi şi tristeţe, ci de cele mai a­lese bucurii, cum spune Pavel: «Iar mie să nu-mi fie a mă lă­u­da decât numai în Crucea Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos prin ca­re lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume» (Ga­lateni 6, 14). Dacă crucea e o chemare la bucurie şi laudă nu putem spune că e motiv de ja­le, căci suspinul este nu pentru cruce, ci pentru păcatele noas­­tre. Iată pentru ce postim!“

La fiecare slujbă mărturisim „toa­tă viaţa noastră lui Hristos Dum­nezeu să o dăm“, venind în întâmpinarea acestei che­mări dumnezeieşti, împlinind acest rost suprem: urmarea lui Hris­tos prin lepădarea de sine.

sursa ziarullumina.ro

Lasati un comentariu