Evanghelia de Duminică: Dreapta credinţă şi dreapta făptuire în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti

• publicat la: 1 March 2015
Evanghelia de Duminică: Dreapta credinţă şi dreapta făptuire în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi cre­dincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Bi­se­ri­că, produse de adversarii sfinte­lor icoane, Sinodul de la Con­stan­tinopol din anul 843, convocat de binecre­dincioasa împă­ră­tea­să Teodora şi de Patriarhul Me­todie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin re­con­­firmarea hotărârilor tuturor ce­lor şapte sinoade ecumenice, in­clusiv a dogmei cinstirii icoa­ne­lor, formulată, potrivit Sfintei Scrip­turi şi practicii dintotdeau­na a Bisericii, la cel de al VII-lea Si­nod Ecumenic de la Co­n­stan­ti­­no­pol (787). Întrucât fiecare dintre ereziile condamnate cu acel pri­lej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin în­truparea Fiului lui Dum­nezeu, iar erezia iconoclastă a­vea ca ţintă însăşi iconomia mân­tuirii în ansamblul ei, resta­bi­­lirea cultului icoanelor nu a re­pre­zentat o victorie izolată, ci tri­umful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa icono­clas­­mului a necesitat un efort de re­zistenţă considerabil, reunirea tu­turor forţelor Bisericii, sângele mar­tirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Pă­rinţilor apărători ai icoanelor, cre­dinţa de neclintit a poporului drept­credincios“1, în amintirea a­cestora şi pentru sărbătorirea tri­umfului dreptei credinţe a­su­pra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, ne­în­tre­rupt, în prima duminică a Pos­tului Sfintelor Paşti, Biserica Or­to­doxă de pretutindeni prăz­nu­ieşte, an de an, Duminica Or­to­doxiei, intonând împreună cu im­nograful: „Cinstea icoanei se înal­ţă la chipul cel dintâi […]. Pen­tru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hris­tos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necre­din­ţei“2.

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu e­xis­­tă prin ea însăşi. Ea este mij­lo­cul prin care suntem con­duşi spre alte persoane, este un o­­biect sfânt care arată prezenţa per­sonală a Mân­tuitorului Iisus Hris­tos, a Maicii Dom­nului şi a sfin­ţilor, aşa cum s-a afirmat la Si­nodul de la Constantinopol din a­nul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evan­ghe­lia ne spune prin cuvânt“3.

Icoana este o memorie vizua­lă şi o reprezentare a realităţii is­­torice a Mântuitorului Iisus Hris­tos întrupat, a Maicii Dom­nu­lui şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a con­fun­­dat icoana cu Însăşi dumne­ze­irea. „Creştinii nu cinstesc icoa­nele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se de­părtează de închinarea ade­vă­ratului Dumnezeu. Dimpo­tri­vă, prin ele, ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfin­ţii zugrăviţi în ele ca să mij­lo­­cească pentru ei la Domnul“4.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dum­nezeu în formele artei ico­no­grafice a devenit posibilă da­to­­rită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la în­ce­put, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâi­nile noastre au pipăit despre Cu­v­ântul vieţii, – şi Viaţa s-a a­ră­t­­at şi am văzut-o şi mărturi­sim şi vă vestim Viaţa de veci, ca­re era la Tatăl şi s-a arătat no­u­ă -, ce am văzut şi am auzit, vă ves­t­im şi vouă, ca şi voi să aveţi îm­părtăşire cu noi. Iar îm­păr­tă­şi­rea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (1 Ioan 1, 1-3). Prezenţa cu Trupul a Fi­u­­lui lui Dumnezeu în lume, prin în­truparea Sa, este suprema des­­co­perire a lui Dumnezeu, pen­tru că în Hristos „locuieşte, tru­peşte, toată plinătatea dum­n­e­z­eirii“ (Coloseni 2, 9).

Icoanele mărturisesc îm­pre­u­nă cu Evanghelia taina în­tru­pă­rii Cuvântului veşnic al lui Dum­nezeu: „Si Cuvântul S-a fă­cut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a U­nuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14). Din perspectiva teologiei patris­ti­­ce, sintetizată în chip admi­ra­bil de Sfântul Ioan Damaschin, îno­menirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie princi­pa­lul temei al cinstirii icoanelor. Sfân­tul Ioan Damaschin spune că: „nu greşim atunci când fa­cem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pă­mânt în trup şi a locuit prin­tre oameni, Care a luat, din pri­ci­­na bunătăţii Lui nespuse, fi­rea, materialitatea, forma şi cu­loa­­rea trupului“5.

Prin întruparea Sa, Mântui­to­­rul Iisus Hristos ne-a dat posi­bi­­litatea şi dreptul să-I pictăm icoa­na. Nu este vorba despre o re­­prezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece a­ceas­ta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele fe­lurite în care Dumnezeu sau sfin­ţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos es­te prezent ca Dumnezeu-Om, du­pă cum, în mod înţelept, ne în­vaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zu­grăvesc pe Dumnezeul ne­vă­zut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Ca­re S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sân­ge. Nu zugrăvesc dumnezeirea ne­văzută, ci zugrăvesc trupul vă­zut al lui Dumnezeu; căci da­că este cu neputinţă să se zu­gră­veas­că sufletul, cu cât mai mult Dum­nezeu, Care a dat sufletului ima­terialitatea“6.

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer“ prin care noi privim spre Dumnezeu şi spre lumea ne­văzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bu­nă­ta­te. Prin ele noi primim bucuria ve­derii duhovniceşti, vederea ce­ru­rilor deschise promise de Mân­tuitorul chiar în Evanghelia zi­lei de astăzi: „De acum veţi ve­dea cerul deschizându-se“ (Ioan 1, 51). Deschiderea cerurilor a­ra­­tă posibilitatea omului de a cu­n­oaşte pe Dumnezeu şi de a do­bândi sfinţenia, prin harul Du­hului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhov­ni­ceas­că prin sfinţirea propriei noas­tre vieţi: de la chipul lui Dum­nezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai m­a­re cu El, prin puterea şi lu­cra­­rea Duhului Sfânt. Asemă­na­rea cu Dumnezeu este cu pu­tin­ţă după cum o dovedeşte mul­ţi­mea sfinţilor reprezentaţi în icoa­ne, care sunt, cu adevărat, icoa­ne ale sfinţeniei lui Dum­nezeu, prin har, împlinind po­run­ca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dum­nezeul vostru, sfânt sunt“ (Le­vitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţi­şea­ză a­tât smerenia, cât şi slava Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos. De pil­dă, icoana Naşterii Sale ni-L pre­zintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana În­vi­­e­rii ni-L înfăţişează ca Bi­rui­tor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ce­ea ce a făcut Hristos pe pă­mânt pentru mântuirea noas­tră, dar şi o vedere profetică a ve­nirii Sale viitoare pe norii ce­ru­­lui, când cei aleşi „Îi vor vedea fa­ţa, şi numele Lui va fi pe frun­ţi­le lor“ (Apo­calipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mân­tu­i­­torului Hristos Cel răstignit, în­vi­at şi înălţat întru slavă, încon­ju­­rat de sfinţii Săi, icoana ne pre­găteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bise­ri­cii, devenind mijloc de comuni­ca­­re a cre­din­ţei, de întâlnire a cre­dincioşilor în Liturghia Eu­ha­ristică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Prea­sfân­tul Său Sânge. De aceea, îna­inte de a ne împărtăşi, săru­tăm sfintele icoane, pregustând în­tâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoa­te afară“ (Ioan 6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dum­nezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materia­lism pătimaş şi consumism fără mă­sură ca moduri de trăire, al­te­­rând viaţa spirituală a omului, ca­re trebuie să aibă, mereu, ca mo­del de viaţă iubirea smerită a Prea­sfintei Treimi. Stăruirea în dreap­ta credinţă (ortodoxia) şi în dreap­ta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creş­tere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt şi Bun. Cre­dinţa omului este strâns le­ga­tă de făptuirea binelui, adică, în­trucât avem dreapta credinţă, tre­buie să o şi mărturisim ne­con­tenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă mani­fes­­tare a dreptei credinţe. Cre­din­ţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Cre­dinţa – spune Sfântul Apos­tol Ia­cov – „dacă nu are fapte, e moar­tă în ea însăşi“ (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, co­me­morat în chip deosebit anul a­ces­ta de către Biserica noastră, com­pletează aceste cuvinte, spu­nând: „De vreme ce faptele ex­pri­­mă credinţa, credinţa adeve­reş­te faptele“7. Dragostea faţă de se­menul nostru se arată mai a­les prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iu­bire“ (Galateni 5, 6), iar mă­su­ra credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, du­pă cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi ară­ta din faptele mele credinţa mea“ (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mă­nă­stirii azi“, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucra­rea noastră misionară, ca per­soa­­ne vii ale Trupului lui Hris­tos, adică ale Bisericii. Astfel, creş­tinul nu poate fi o persoană izo­lată, ci este chemat să tră­ias­că în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Prea­sfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, în­tru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una“ (Ioan 17, 21).

Fiecare om este pentru noi o icoană vie a lui Hristos

Pentru a împlini misiunea la ca­re suntem chemaţi, avem ne­voie de comuniune şi unitate de­pli­nă în comunitatea biseri­ceas­că manifestată sub ambele ei for­me: parohia şi mănăstirea, a­co­lo unde se lucrează luminarea, sfin­ţirea şi mântuirea credincio­şi­l­or. Este, deci, nevoie să în­ţel­e­gem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când sun­tem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împre­u­nă-lucrători în lume, iubind şi slu­jind pe semenii noştri. Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita o­sân­­direa aproapelui, acesta a răs­puns: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. Când omul ia sea­ma la sine şi se defăimează, fra­tele este preţuit cum se cuvi­ne; când însă omul se crede bun, gă­seşte că fratele este rău“8. Doar printr-o cunoaştere şi recu­noaş­tere a limitelor proprii a­jun­gem la preţuirea reală a aproa­pe­lui nostru. În acest sens, mi­los­tenia, adică iubirea semeni­lor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întrupare a Or­todoxiei (dreptei credinţe). În se­menul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de a­ce­ea, fiecare om este pentru noi o icoa­nă vie şi concretă a lui Hris­tos, Dumnezeu adevărat şi Om a­devărat: „Hristos a devenit o per­soană omenească, una singu­ră şi reală, şi rămâne aşa în vecii ve­cilor, ca un frate între ceilalţi oa­meni. El veghează la respe­c­ta­rea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei“9, spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui tre­buie să vedem mereu mâna veş­nic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se în­tâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După în­vă­ţă­tu­ra Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunu­ri­lor aflate la dispoziţia lui, şi nu un stăpân al acestora:

„Toată darea cea bună şi tot da­rul desăvârşit de sus sunt, po­go­rându-se de la Părintele lumi­ni­lor“ (Iacov 1, 17). Toate câte nu sunt absolut necesare omului sunt de prisos, după cum ne în­va­ţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „de prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem pe­trece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai ada­u­gă“10. De altfel, după cum accentua şi scri­itorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bo­gat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul “11.

Nu trebuie să ne lăsăm con­duşi de duhul timpurilor în care tră­im, unde egoismul individua­list, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de se­me­­nul nostru sunt false căi de vie­ţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bunăstare, ci că­tre eşecul său ca fiinţă comuni­ta­­ră, încetând de a mai vedea lu­mea ca dar al lui Dumnezeu, ce tre­buie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pa­vel: „Purtaţi-vă sarcinile unii al­tora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni 6, 2). Re­me­diul pentru depăşirea acestor fal­se moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de e­li­berare de patima lăcomiei şi de do­bândire a vederii prezenţei lui Hris­tos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bi­se­­­ricii ca trup tainic al lui Hristos.

Dreptmăritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele so­cie­­tăţii şi oferă creştinului soluţii con­crete spre desăvârşirea sa du­­hovnicească, dar şi spre asi­gu­­rarea celor necesare vieţii, ca su­port necesar pentru creşterea sa duhovnicească. În acest sens, tre­buie să redescoperim, mai în­tâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iu­birii Mântuitorului Iisus Hris­tos şi prin apărarea dreptei cre­din­ţe a Bisericii noastre în faţa tu­turor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în ca­re trebuie să devenim tot mai sen­sibili la suferinţa aproapelui nos­tru, în care Hristos Însuşi su­fe­ră. Să înţelegem că este im­por­tant ca învăţătura de cre­din­ţă, de­prin­­să de timpuriu, în fa­mi­lie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Re­ligie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să lu­ăm aminte la iubirea lui Hristos pen­tru om şi să nu fim ne­pă­să­tori la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Ma­tei 25, 35-46), pentru că, spu­ne Părintele Du­mitru Stăni­loae: „A­tât de mult ţine Hristos ca fie­ca­re din noi să respectăm şi să iu­bim pe semenii noştri, în­cât a­ceas­ta va fi măsura după ca­re vom fi ju­de­caţi: «Adevărat zic vo­uă: Întru­cât aţi făcut unu­ia din­tr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»“ (Matei 25, 40)12.

După cum se cunoaşte deja, Bi­serica noastră şi-a extins acti­vi­tăţile sale social-caritative şi fi­lantropice în folosul celor ne­vo­iaşi şi bolnavi, a continuat ac­ţiu­nea de ajutorare a parohiilor să­ra­ce din ţară şi din diasporă şi, a­tunci când a fost nevoie, a in­ter­­venit pentru sprijinirea fa­mi­li­i­lor care au avut de suferit de pe ur­ma calamităţilor naturale, inu­n­­daţiilor sau alunecărilor de te­­ren, aşa cum s-a văzut şi în a­nul 2014. Toate aceste activităţi sunt rea­lizate prin osteneala, dra­gostea şi dărnicia fiecăruia din­tre dumneavoastră pentru a­­­ceş­ti „fraţi preamici“ (Matei 25, 40) ai Mân­tuitorului Iisus Hris­tos.

De aceea, cu dragoste părin­teas­­că, îndemnăm pe toţi slujito­rii sfintelor noastre biserici, pe mem­brii consiliilor şi comi­te­te­lor parohiale, dar şi pe toţi cre­din­­cioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mă­nă­s­tiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Du­mi­ni­că a Ortodoxiei până la săr­bă­toa­rea Bunei Vestiri, frumoasa tra­diţie a Bisericii noastre de a or­ganiza o colectă în toate paro­hi­­ile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru a­jutorarea celor aflaţi în nevoi. Su­mele din această colectă vor fi a­dunate în Fondul Central Mi­sio­nar, prin care se va sprijini ac­tivitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mă­-­nă­s­­ti­rilor atât din ţară, cât şi din stră­inătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dum­nezeu să răsplătească mi­los­tenia tuturor celor „ce aduc da­r­uri şi fac bine în sfintele şi în­tru tot cinstitele lui Dumnezeu bi­serici“13 pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hris­tos şi de semenii noştri, ajun­gând cu toţii să ne închinăm Sfin­tei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în ur­cu­şul duhovnicesc al Postului Sfin­te­lor Paşti şi ne rugăm lui Dum­nezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hris­tos şi dragostea lui Dum­nezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfân­tului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

sursa napocanews.ro

Lasati un comentariu