Evanghelia de Duminică. Lumina vieţii în credinţă

• publicat la: 8 March 2015
Evanghelia de Duminică. Lumina vieţii în credinţă

Duminica a 2-a din Post

(a Sfântului Grigorie Palama) (Mc. 2, 1-12)

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată.

Duminica a doua din Postul Sfintelor Paşti este dedicată puterii vindecătoare a credinţei şi luminii dumnezeieşti necreate, pentru a arăta că dreapta credinţă, căreia i-a fost consacrată prima duminică a Sfântului şi Marelui Post, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa care duce pe credinciosul ortodox, trăitor al acestei credinţe, la viaţa şi lumina veşnică a Prea Sfintei Treimi.

Mai întâi, Evanghelia duminicii ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului, prin care Îşi manifestă dumnezeirea Sa, dar şi puterea vindecătoare a credinţei lucrătoare (Marcu 2, 1-12). Mântuitorul vindecă un om paralizat – numit slăbănog, în limbajul Evangheliei. Cei patru bărbaţi, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai Mântuitorul îl putea vindeca, au dovedit receptivitate şi solicitudine, deci aveau o credinţă lucrătoare. Ei s-au arătat receptivi la suferinţa semenului lor. Evanghelia nu ne spune că erau în vreun fel apropiaţi celui bolnav, că erau rudenii, prieteni sau vecini, poate tocmai pentru a sublinia generozitatea de care ei au dat dovadă. I-au oferit timp şi energie pentru a-l aduce în casa unde era Iisus. Iar când au constatat că uşa era blocată de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt. Şi-au pus în lucrare inteligenţa şi au depus tot efortul pentru a găsi rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperişul plat, în care au făcut o spărtură ca să încapă patul bolnavului, şi l-au lăsat drept în faţa lui Iisus pentru a beneficia de puterea Lui vindecătoare.

În credinţă, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu

Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!“ (Marcu 2, 4). Credinţa în puterea vindecătoare a lui Iisus le-a dat celor patru puterea să-şi pună în lucrare această credinţă. Căci credinţa este transpunerea omului într-o nouă ordine de existenţă, în existenţa de comuniune cu Dumnezeu. Credinţa este, astfel, o experiere directă şi nemijlocită a tainei lui Dumnezeu, a lucrării şi Împărăţiei Sale. Ea este o lumină spirituală pe care ne-o dă Dumnezeu Însuşi pentru a-L vedea în propria Sa lumină: „întru lumina Ta vom vedea lumină“. În credinţă, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu. Această credinţă milostivă a declanşat apoi acţiunea vindecătoare a lui Iisus. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne arată că credinţa creştină este deschiderea spiritului, prin puterea harului, pentru prezenţa iubirii lui Dumnezeu, care S-a descoperit în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat (1 Ioan 5, 2). Prin credinţă creştinul este pus pe calea Împărăţiei lui Dumnezeu cu Hristos Mântuitorul.

În mod voit, Domnul a zis mai întâi: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“, pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru a mântui pe oameni de păcate, de stricăciune şi de moarte. De aceea, El vindecă mai întâi sufletul omului paralizat, iar după aceea, ca o dovadă palpabilă că are puterea de a ierta păcatele, putere pe care o are numai Dumnezeu, îl vindecă şi de paralizia trupească, zicându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11). Omul este cu adevărat sănătos numai dacă sufletul şi trupul îi sunt sănătoase. Între trup şi suflet există o strânsă interdependenţă, dată de Dumnezeu prin creaţie. Sufletul şi trupul se implică reciproc, de aceea îmbolnăvirea unuia atrage, adesea, şi îmbolnăvirea celuilalt. Iar sănătatea sufletească o întreţine şi pe cea trupească, şi invers.

Vindecările săvârşite de Mântuitorul, „semne“ ale Împărăţiei lui Dumnezeu

Evanghelia din duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmarea păcatelor. Este o mare greşeală să ne grăbim cu judecata, crezând că orice boală este o urmare a păcatului. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră trupească mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu. Avem exemple concludente în Noul Testament în acest sens. Orbul din naştere s-a născut nevăzător nu pentru că a păcătuit; nici nu avea cum să păcătuiască înainte de a se naşte. La întrebarea Apostolilor, în legătură cu condiţia orbului, Mântuitorul răspunde de aceea: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Iar Sfântul Apostol Pavel, care pătimea de o boală grea şi de care L-a rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l vindece, a primit acest răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (2 Corinteni 11, 9). Rezultă de aici că boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, pentru a se evidenţia faptul că succesele sale misionare se datoresc în primul rând lucrării lui Dumnezeu, iar el să nu se mândrescă pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit (cf. 2 Corinteni 12, 7-9).

Prin urmare, uneori boala cuiva poate fi o pedagogie tainică a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care o înţelegem abia mai târziu, sau niciodată în cadrul acestei lumi, având o semnificaţie neprevăzută. În cazul de faţă însă, legătura dintre păcat şi boală este evidentă. De aceea, Iisus iartă întâi păcatele celui adus la El spre vindecare. El iartă, vindecă, dar nu judecă, nici nu divulgă păcatele celui iertat. El ridică pe om din păcat şi din boală, ca să-l reintegreze sănătos sufleteşte şi trupeşte în comunitatea celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria celui vindecat şi a semenilor. Iisus iartă păcatele şi vindecă pe păcătos, dar tace în ce priveşte păcatul, fiindcă păcătosul iertat a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului şi al suferinţei, slăbănogul devine prin iertare şi vindecare fiu al iubirii dumnezeieşti (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete de Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului -, Basilica, 2008, pp. 147-148). De aceea, vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul sunt „semne“ ale Împărăţiei lui Dumnezeu, anticipări ale vindecării finale totale: mântuirea.

Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de sănătatea sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăveşte prin păcat, devine slăbănog şi slăbănogit. Păcatul slăbeşte puterea noastră de viaţă adevărată şi ne paralizează puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit prin pocăinţă, mărturisire şi iertare, iar după ce căutăm mai întâi sănătatea sufletului, putem căuta şi pe cea a trupului, şi încă cu mai mult succes.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a iertat păcatele oamenilor, după Învierea Sa, a dăruit această putere şi ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Această putere o dă în Biserică şi urmaşilor Apostolilor, episcopilor şi preoţilor, pentru ca prin ei să ierte păcatele tuturor celor care cu căinţă şi hotărâre de îndreptare şi le mărturisesc în Taina pocăinţei. Evanghelia ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine. De aceea Taina mărturisirii este secretă şi se face în faţa lui Dumnezeu şi a preotului duhovnic, cel care în numele lui Hristos ne dezleagă de păcate, dându-ne asigurarea că am primit iertarea de la Dumnezeu.

Cei patru oameni care l-au adus pe slăbănog la Hristos simbolizează Biserica rugătoare pentru toţi

Evanghelia duminicii ne mai arată cât de folositoare sunt credinţa şi rugăciunea altora pentru vindecare, nu numai ale noastre, personale. Cel paralizat este iertat de păcate şi vindecat pe baza credinţei altora, a celor care l-au adus la Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că el nici nu se mai putea exprima, nici nu putea veni singur la Mântuitorul să ceară vindecarea. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos sunt prezenţa şi rugăciunea celor credincioşi şi milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât avem noi şi un suflet mai curat. Cei patru oameni care l-au adus pe slăbănog la Mântuitorul Hristos reprezintă aici Biserica rugătoare pentru toţi. Rugăciunea Bisericii este deosebit de importantă pentru sănătatea şi mântuirea noastră, deoarece ea este însufleţită de iubirea jertfelnică a lui Hristos şi de puterea Duhului Sfânt. Biserica se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunea ei, ci pentru toţi cei care au nevoie de ajutor, ea se roagă pentru sănătatea şi pentru mântuirea tuturor oamenilor şi pentru pacea a toată lumea. Toţi cei ce participă la viaţa şi rugăciunea ei primesc lumina lui Hristos, lumina vieţii.

Aşadar, Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim de vindecarea sufletelor noastre şi de vindecarea altora. Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos este Evanghelia iubirii şi ne îndeamnă, mai ales acum, în Postul Mare, ca, pe lângă mărturisirea păcatelor în Taina pocăinţei pentru a primi iertarea păcatelor noastre, să facem şi fapte bune; să ajutăm pe cei bolnavi şi să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă, într-un fel sau altul. Să-i ajutăm să treacă de la suferinţă la bucurie, de la o viaţă întunecată de păcat sau de boală la viaţa luminată de iubirea milostivă a lui Hristos Mântuitorul.

În general, când oamenii dobândesc iertarea păcatelor de la Dumnezeu prin Taina pocăinţei, se apropie de El prin rugăciune şi prin fapte bune şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, ei primesc lumina lui Hristos în suflet. Aceasta le dă sensul adevărat al vieţii, curajul şi puterea de a birui greutăţile ei şi energia de a urca pe treptele împlinirii şi desăvârşirii. Perioada Postului Mare este o perioadă rânduită de Biserică în care adunăm lumina lui Hristos în suflet. Oprim gândurile rele, ispitele şi poftele care ne înrobesc şi adunăm lumină din lumina Sfintelor Scripturi şi a Sfintelor Slujbe, adunăm lumina lui Hristos prin primirea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi o dăm şi altora prin săvârşirea faptelor bune. Cu fiecare cuvânt pe care-l auzim din Sfânta Scriptură, îndrumându-ne calea vieţii, cu fiecare rugăciune pe care o facem, cu fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine, noi ne luminăm mintea, ne curăţim simţirea şi ne îmbogăţim cu lumină, hrănind viaţa noastră cu lumina cea neapusă şi netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu sau a Preasfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă preţuieşte mult experienţa şi învăţăturile sfinţilor, pentru că sfinţii pregustă încă din lumea aceasta lumina şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce s-au vindecat de patimi şi de păcate prin rugăciune şi nevoinţe, prin pocăinţă şi post şi au sporit în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Lumina smerită şi tainică din sufletele sfinţilor

În această duminică, Biserica face pomenirea marelui ierarh Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii Taborului, al luminii dumnezeieşti necreate, dar şi al luminii din inimile sfinţilor, pentru a ne arăta că prin post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi fapte bune, săvârşite din credinţă şi iubire, ne împărtăşim şi noi de această lumină.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe care a trăit în secolul al XIV-lea. După ce s-a nevoit ca monah, în post şi rugăciune, la Muntele Athos, a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului, trecând la Domnul în 14 noiembrie 1362. El a învăţat că sfinţii, în lumea aceasta, când Dumnezeu voieşte, pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune, pot pregusta lumina necreată şi netrecătoare a Împărăţiei cerurilor. Această lumină s-a arătat la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36). Acum, lumina aceasta nu se arată nouă în mod obişnuit pentru că nu este lumină din lumea aceasta văzută, fizică, şi pentru că noi nu suntem în stare să o vedem cu ochii trupeşti, dar ea este, în mod tainic şi smerit, prezentă în sufletele sfinţilor, până la arătarea slavei lui Dumnezeu în „cerul şi pământul nou“ al Împărăţiei Sale, în „cetatea noului Ierusalim“ (Apocalipsa 21, 1-7), care „nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21, 23). Din acest motiv, în această duminică a doua din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palama este pomenit ca teologul luminii dumnezeieşti, necreate şi veşnice. El este numit în Triod „trâmbiţă a teologiei“, „stâlpul Bisericii cel nemişcat“, „sfeşnicul luminii“, „apărătorul adevăratei evlavii“, „vestitorul dumnezeieştii lumini“ şi „cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii“.

În această duminică, Biserica ne îndreaptă spre lumina Învierii sau spre lumina cea neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu. Această lumină o primim tainic în sufletele noastre în relaţia sau comuniunea noastră cu Dumnezeu-Sfânta Treime, ea este harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel necreat şi veşnic, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, este însăşi prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în oameni. Această lumină se revarsă în sufletele noastre şi ne luminează viaţa când mărturisim şi trăim în dreapta credinţă, postim, ne căim pentru păcatele noastre şi primim iertarea lui Dumnezeu în Taina pocăinţei, când ne rugăm fierbinte şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, când credinţa noastră devine lucrătoare prin iubirea aproapelui (Galateni 5, 6) în fapte de milostenie. Atunci Hristos-Lumina lumii, prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt, ne luminează viaţa şi ne conduce, prin aceasta, spre lumina cea veşnică a Împărăţiei Sale. A lui să fie slava, stăpânirea şi împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh în veci. Amin.

sursa ziarullumina.ro

Lasati un comentariu