ŞI CĂRŢILE POT FI FĂŢARNICE

• publicat la: 25 March 2015
ŞI CĂRŢILE POT FI FĂŢARNICE

Omul, această neînsemnată particulă din „colbul” eternităţii este interesat, până la a fi preocupat, de microclimatul social în care trăieşte, motiv pentru care se bucură de trăinicia acestuia atunci când prezintă o astfel de faţetă şi se întristează ori de câte ori acesta e prins de convulsii.

Iar pentru că convulsiile sociale, şi nu numai, dor şi rănesc am fost inventaţi, noi, condeierii, cu cuvânt de ordine să punem în pagină durerile, fie ele vechi, fie noi, şi să le intercondiţionăm pe cele din alte vremicu cele ale zilelor noastre, cu gândul ascuns că răul ar putea dispare. Un anume strat politicianist al bunei şi dragei populaţii maghiare, ce-şi face veleatul în jurul arcului carpatin s-a transformat în carie (n.n. carie = vieţuitoare care atacă şi distruge lemnul), iar din această postură provoacă nelinişte până la spaime existenţiale la bonomii majoritari, plasându-şi coetnicii, evident minoritarii stratului demografic de referinţă, în subiecţi cărora le inoculează nu numai nelinişte cât, în mod criminal, hainul sentiment al nefericirii., iarde cele mai multe ori indirect le inoculează nevoia de a se plasa în nesupunere civică.

Ca unul din cei ce în fragedă pruncie alături de bunii mei genitori care intuind caracterul genocidal al beneficiarilor de pământ românesc datorat hainului edict de la Viena, din tristul an ’40, al secolului trecut, şi-au luat boceluţele şi pruncii în căutarea unui pământ românesc liber, am reflectat continuu la o posibilă împăcare, la o convieţuire cu ataşament al minorităţii maghiare la vrednicul şi de nezdruncinat trunchi românesc al Ardealului.

A existat şi un moment în care, aproape că am avut convingerea că, vorba românului, „s-a ajuns, şi, la mintea ungurului, cea din urmă!”, eveniment ce m-a copleşit de bucurie undeva prinanul ’72 al secolului din urmă. Propun mai jos lacrimile ce mi-au ucis bucuria construită pe segmentul istoric a două decenii şi care pe nepusă masă s-a dovedit a fi o virtuală cacialma, operă a unuia ce şi-a pudrat ura cu iluzia că se poate convieţui în dragoste şi pace.

Dacă iluzia avea dată calendaristică anii 72, deziluzia s-a instalat în calendareoptsprezece ani mai târziu. Dar despre asta lacrimile din 1991 în mai vechiul text pe care-l reluăm din Tiberiu Vanca – „Izbăvirea prin limbă”pag. 75-76 Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca 2008.

„CU URĂ DESPRE IUBIRE”

În 1972, la Editura „Kriterion”, vedea lumina tiparului volumul lui Beke Gyorgy „Fără interpret”, subîntitulat „Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare”.

Pe lângă bucuria estetică, cele aproape şapte sute de pagini ale cărţii păreau să vorbească în termeni exacţi de iubirea ctitorită la vârfurile spirituale ale celor două naţionalităţi. Eram convins că autorul pledează pentru iubire.  Prin antologarea unor esenţe din gândirea scriitorilor intervievaţi de autor pe teme ale colaborării literare, ale raporturilor interetnice de coabitare în spaţiul danubo-carpatin, acesta din urmă se dorea, iar în ceea ce mă priveşte m-a convins, a fi artizan al spiritului de toleranţă, de dragoste, de convieţuire liberă a celor două naţionalităţi. Volumul a fost, ani la rând, una din cărţile dragi mie.

O simţeam privindu-mă prietenoasă de acolo, de sus, de pe raftul său, între noi permanentizându-se un dialog tăcut. Bucuria aceasta a durat exact nouăsprezece ani, pentru că pe 5 februarie 1991 B.G. publică în revista budapestană „Erdelyi Magyarsag” (Maghiarimea ardeleană) articolul „Istoria se repetă?” în rândurile căruia nu mai poate fi identificat discursul despre iubire, care m-a fascinat, şi mi-a dat speranţe, cu ani în urmă, cât condeiul muiat în venin, cuvinte grele, ca plumbul, infestate de ura profundă nutrită de cineva care n-a iubit niciodată. Articol din care răbufneşte strădania, demnă de fapte mai bune, a unui „om mic”, a unuia înscris pe drumul aventuros al alcătuirii unui inventar de fapte asimilabile „pogromului”, după autor, comise de români împotriva maghiarilor (!?), dar, care la nivelul celei mai elementare comparaţii, în raport cu crimele în masă comise de către unguri la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaş, şi lista este departe de a fi epuizată, sunt atât de mici, pre cât un muşuroi pe lângă o semeaţă piramidă. În discursul său budapestan, B.G. incită la nesupunere civică: „trebuie să facem totul pentru a ne opune hotărârilor de la Bucureşti …”, sau îndoiala că „… alipirea Transilvaniei la România (n.a. n-ar fi fost) hotărâtă de poporul român”, ca să nu mai vorbim de afirmaţiile sau constatările că „în decembrie 1989 în conştiinţa fiecărui maghiar din Transilvania au reînviat drame şi speranţe …, au revenit ideile naţionaliste …, au revenit …întrebările interzise privind soarta maghiarilor şi unirea acestora în Transilvania”.

Articolul în discuţie, în ciuda scurtimii sale (raportat la volumul din 1972), izbuteşte să dărâme tot ceea ce părea o certitudine în înţelesul volumului de referinţă. Mai mult, cartea despre iubire semnată cu ani în urmă de către B.G. nu este, în urma articolului citat, decât o abjectă înşelăciune pusă la cale de un individ ce dorea în anii grei ai dictaturii să trăiască din scris, fiindu-i, în marea lui laşitate, indiferent ce scrie, numai bani să iasă.Neînscriindu-se în cel mai elementar spirit de deontologie scriitoricească, scriind înafara conştiinţei, autorul nu ne-a păcălit numai pe noi, cât s-a degradat pe sine. În ce ne priveşte, credem în spiritul de toleranţă al celor două principale etnii din Transilvania, având convingerea că fără efortul iresponsabil al unor semănători de venin, acestea pot realiza „un modus vivendi”, pot convieţui, pot trăi în armonie.

Credem că, dacă cele două etnii vor reuşi să facă neauzit „cântecul de sirenă” al elementelor contaminate de spirit xenofob, ce din păcate îşi fac jocul atât între unguri cât şi între români, convieţuirea va fi asigurată, iar convulsiile excluse. Pledăm pentru iubire.

- sfârşit 1991- vezi V.T….

Cât de mult îi urăsc pe semănătorii de ură din vârful politicianismului maghiar român, nu atât pentru neliniştea ce mi-au creat-o mie, cât pentru faptul că prin murdara lor strădanie inoculează bunei şi dragei populaţii maghiare cu loc de dor arcul carpatin, ideea de nefericire.  O crimă mai mare decât cea semnată de ei nu era posibil a se comite.

Să îndemni născutul de limbă maghiară ca pe durata unei vieţuiri de ordinul deceniilor, dela unu să zicem până la nouă, să trăiască în neîmplinire, să se considere înconjurat de adversitate în condiţiile în care i se propune prietenie şi convieţuire în egalitate şi respect.  Să-i iei conaţionalului tău iluzia că iubirile, trăirile, şi pământul pe care-l calcă ţin de nefericire.  Ce v-au făcut milioanele de vieţuitori, ale stirpei voastre etnice, căror le furaţi iluzia că ar putea avea dreptul să trăiască în linişte ?  În ce te priveşte Beke Gyorgy, închei, mesajul de peste ani, cu admonestarea că ceea ceai făcut Domnia Ta în 1972 fără a izvorâ din inimă a fost şi este o mare şarlatanie, că structural v-aţi apropiat de oamenii cărora la naştere li s-a lipit pe frunte pecetea „făcătorilor de rele”.  Vă condamn Beke Gyorgy, pentru modul abject în care m-ai păcălit. Regret că mesajului opului Domniei Tale din 1972, din prietenesc şi dătător de speranţe întru linişte şi frăţietate în1991, i-ai răsucit mesajul întru a fi fariseic.

24 martie 2015-

Tiberiu Vanca

Lasati un comentariu