Pagina principala / Stiri interne / De Paşte, „Tocacii” apără comunităţile din Apuseni, bătând toaca şi „împuşcând” spiritele rele

De Paşte, „Tocacii” apără comunităţile din Apuseni, bătând toaca şi „împuşcând” spiritele rele

În comunităţile din Munţii Apuseni încă se păstrează, de Paşte, obiceiul „Tocacii”, practicat din vechime de tinerii satului, care se strâng în cete şi păzesc simbolic o toacă, folosind tunuri improvizate din ţevi şi carbid cu care fac zgomote similare împuşcăturilor pentru a alunga spiritele rele.

Obiceiul „Tocacii” sau „Prăgşorul” este, potrivit etnografilor din Alba, una dintre cele mai răspândite şi vechi tradiţii în comunităţile din Munţii Apuseni şi este considerat momentul care face trecerea de la iarnă spre învierea naturii.

Tradiţia populară este practicată în numeroase forme, în funcţie de comunitatea în care are loc, diferind nu atât modul de desfăşurare, cât perioada pe care obiceiul se întinde. El se practică la Paşte, având drept model ceremonialul colindatului de la Crăciun şi, la fel ca acesta, obiceiul „Tocacii” se compune din mai multe secvenţe ceremoniale şi rituale.

Directorul Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba, Daniela Floroian, spune că obiceiul este vechi de câteva sute de ani şi în Alba este păstrat încă în multe localităţi din zona Apusenilor, însă tradiţia a suferit modificări odată cu evoluţia comunităţii satului.

Obiceiul începe cu formarea cetei de feciori.

„În trecut, ceata de feciori era însoţită de un cal pe care se puneau desagii cu merindele primite la colindat şi de o cloşcă ce se spune că aduna ouăle primite pentru petrecerea de după Paşte. O altă secvenţă ceremonială era păzitul toacei, care semnifica bărbăţia tocacilor. Toaca era păzită pentru a nu fi furată de bărbaţii căsătoriţi, iar dacă aceştia reuşeau să fure toaca, feciorii care o aveau în pază erau consideraţi slabi şi păţeau o mare ruşine. Drept pedeapsă, nu mai erau plătiţi de comunitate şi nu aveau voie să mai iasă la joc decât după Rusalii”, explică Daniela Floroian.

A treia secvenţă ceremonială este colindatul din casă în casă, tocacii făcând urări gazdelor, iar acestea răsplătindu-i cu bani, colaci, ouă roşii.

Formarea cetei de tocaci are loc în timpul Postului Mare, iar aceştia îşi încep activitatea în Joia Mare, când merg la pădure pentru a alege paltinul necesar confecţionării toacei şi pentru a coborî bradul în care va fi atârnată toaca.

„Bradul este simbolul veşniciei şi al vieţii veşnice a Domnului Iisus, iar toaca vesteşte Învierea Domnului Iisus. Bradul înălţat lângă biserică era dus acasă după Paşte de către preotul satului”, explică Daniela Floroian.

În unele localităţi, nu se face o nouă toacă, fiind luată cea din clopotniţa bisericii. Ciocănelele cu care se bate toaca sunt confecţionate din lemn de esenţă tare, precum cornul, salcâmul, carpenul sau stejarul.

Tocacii, simbol al soldaţilor romani care păzeau mormântul Mântuitorului

Cea mai răspândită variantă este cea în care, în Vinerea Mare, tocacii duc lemne adunate din pădure la cimitir, aflat de obicei în curtea bisericii, pentru a aprinde un rug purificator şi înalţă bradul pentru a atârna în el toaca.

„Bătutul toacei începe în Vinerea Mare şi se încheie odată cu slujba de Înviere. În tot acest timp, este bătută toaca, iar rolul tocacilor este să o bată şi să o păzească de hoţi, să puşte spiritele rele, să colinde gospodăriile oamenilor şi să conducă serile de joc. Echipa de tocaci este formată din şapte, nouă sau unsprezece băieţi necăsătoriţi care sunt conduşi de un şef, căruia i se spune şpan, birău sau crai. Acesta este un om căsătorit şi un om de vază în comunitate”, povesteşte Daniela Floroian.

Ea spune că, după aşezarea toacei în brad, ceata se împarte în două, fiecare având propriul şef, iar cele două cete păzesc pe rând bradul cu toaca, pentru ca aceasta să nu fie furată de bărbaţii însuraţi.

La Vadu Moţilor, localitate unde se practică încă acest obicei, bătrânii satului îşi amintesc că atunci când erau tocaci aveau mare grijă să nu le fie furată toaca deoarece bărbaţii căsătoriţi urmăreau momentul când paznicii toacei nu erau atenţi, ca să le-o fure.

Din poveştile acestora reiese că tocacii sunt asimilaţi soldaţilor romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului. De altfel, în unele comunităţi în care se mai practică acest obicei, tocacii poartă în timpul pazei costume similare celor ale soldaţilor, fiind organizaţi după criterii militare.

„Dacă toaca era furată, acest lucru constituia o mare ruşine pentru tinerii satului. Pe lângă ruşinea pe care o păţeau, aceştia erau nevoiţi să răscumpere toaca. Toaca se răscumpăra fie cu darurile primite la colindat în ziua de Paşte, fie cu banii adunaţi pentru tocmitul lăutarilor (pentru petrecerea de după Paşte – n.r.), fie cu vinul adunat pentru joc”, povesteşte un bătrân din Vadul Moţilor care a participat, în tinereţe, la obiceiul „Tocacii”.

Tocacii „împuşcă” spiritele rele cu tunuri improvizate

Obiceiul este impresionant prin gălăgia pe care o fac cetele de tocaci atunci când „împuşcă” simbolic spiritele rele, în timp ce păzesc toaca. Începând din Sâmbăta Mare, după-amiaza, băieţii din ceata de tocaci ies în cimitirul satului şi acolo fac multă gălăgie prin zgomote asemănătoare împuşcăturilor.

sursa mediafax.ro