Pagina principala / Opinii, Stirea Zilei / Dascăl pe viaţă. Interviu cu Prof. Camil Martinov

Dascăl pe viaţă. Interviu cu Prof. Camil Martinov

            Vocaţie, dăruire, empatie  şi  răbdare  sunt cuvintele care se regăsesc în discursul profesorului  Camil Martinov pentru a-şi descrie meseria. A iubit şi iubeşte imens copii, a încercat mereu să-i  atragă spre  carte, dar şi  să le insufle principii sănătoase de viaţă, să fie oameni integri. Chiar şi la vârsta pe care o are acum, prof. Camil Martinov se mai ocupă de îndrumarea tinerilor care îi solicită ajutorul. Este   un  „Domnu` Trandafir”,  având  grijă de  ceea ce lasă  în urmă.

            Am întâlnit în persoana domnului prof. Martinov un bărbat impunător, cu un caracter pe măsură. Slab ca şi  constituţie, este un om exigent în primul rând cu el însuşi, dar şi sufletist şi plin de blândeţe.  Părul  alb şi deplasarea cu greutate trădează vârsta fizică, dar sufletul său  este încă tânăr, are un debordant  simţ al umorului, fiind interesat de ceea ce se întâmplă în societatea actuală românească.

            Camil Martinov, cunoscutul profesor de limba rusă, germană şi franceză,  s-a născut pe 10 mai 1934, în Cluj Napoca. Tatăl său, Mihai, a fost inginer feroviar, angajat  la Căile Ferate. Avea studii la Viena, Paris, ştia fluent franceza, germana, maghiara.  Ana, mama sa, a fost educatoare, dar n-a profesat. În anii 1900, familiile bogate îşi angajau  guvernante pentru  copii. Astfel, ea a lucrat la Budapesta la o familie de  evrei.

La o vârstă fragedă, el şi familia sa au trecut printr-o experienţă grea, cea a refugiului datorită Diktatului de la Viena şi instaurării ocupaţiei hortyste. Îşi aminteşte cu emoţie de acea perioadă, când a fost să se refugieze,  părăsind  Clujul  în 1940.

,,Tatăl meu lucra la Căile Ferate. Era inginer feroviar. Existau 2 regimente militare de Căi Ferate, ca atunci când era grevă, civilii făceau grevă, trenurile totuşi circulau. Cine le conducea? Mecanicul militar, deci civilul nu avea ce suferi. Înţelegeţi? Eu dacă mă duceam la gară nu mă interesa cine conduce locomotiva aia cu aburi, Malaxa, că o duce Petru, Istvan, nu mă interesa. Şi circula la secundă.  Şi de aici, din copilărie am înţeles. Punctualitatea  însemnează cinci minute înainte de termen.  Adică să vin la gară nu la 5.03 minute când vine trenul, ci mai repede. Să-mi scot biletul, să mă uit la ce linie trage…

Eram 2 fraţi, fratele  mai mare, Mihai lucra la Gura Roşie, la Roşia Montană, la Brad, în triunghiul ăla aurifer din Munţii Apuseni. Inginer chimist, specialist în prepararea metalelor, că munţii aceia poartă şi-au purtat, nu numai aur, pe care l-au extras şi romanii şi dacii, dar şi metale deosebit de rare, molibdem, wolfram, metale deosebit de scumpe. Ne-am refugiat din Cluj pentru că tata era român şi în vara lui 1940 un prieten evreu i-a spus tatălui meu ,,Ardealul va fi al maghiarilor’’, de unde ştia?…dar ştia…şi spunea, măi Mihai, Mihai era prenumele tatălui, originar din Caransebeş şi fiind inginer feroviar, având gradul de maior, ce-l aştepta? Rebreanu, cu ,,Pădurea spânzuraţilor’’! Şi ne-am refugiat. Întâi la Turda, o scurtă vreme la Braşov, Făgăraş, de unde am plecat la învăţătură la Bucureşti.”                                               

Prof. Camil Martinov a urmat studiile primare şi gimnaziale la Cluj, la Braşov, Făgăraş. Pe atunci se făceau 4 clase primare, 8 clase de liceu, patru de curs inferior şi patru de curs superior liceal. Apoi a ajuns la Bucureşti , unde a studiat Filologia, pe care a absolvit-o în 1956. La Bucureşti, la Facultatea de Filologie, se pregăteau nu numai profesori, ci şi bibliotecari şi arhivari, aşadar avea o posibilitate largă de dezvoltare. A cunoscut vechiul Bucureşti. Acolo şi-a cunoscut soţia, Eleonora Drăgan, la Facultatea de Filologie, colegi fiind, au devenit apoi prieteni, iar mai târziu, soţ şi soţie.

Din 1956 este  repartizat la Carei, unde  a predat la Liceul Teoretic (cum era denumit atunci) de pe strada Vasile Lucaciu şi la Liceul Mixt. A predat rusa, literatura universală, germană, până în 1963. Între 1963-1964 a predat în Satu Mare la Liceul Kolcsey, unde era director Vasile Sălăjean. Din 1964 a predat la Şcoala Generală nr.2  franceza cu completări la Liceul Teoretic, la Şcoala Generală nr.1 şi la Şcoala de Meserii, unde director era Slangen Paul. S-a pensionat în 1990, după o carieră de 35 de ani, de la Şcoala Generală nr. 2, când s-au pensionat încă 14 cadre didactice printre care au fost prof. Birtalan Emeric, Gnant Ioan, Olariu Adela.

Un lucru inedit din cariera sa de profesor , de care îşi aminteşte cu drag, a fost când a avut în mâini foaia matriolă a lui Simion Bărnuţiu. El povesteşte că-

,,În  faţa şcolii Calasantius este bustul lui Simion Bărnuţiu.  Simion Bărnuţiu în 1825 a fost elev al acestei şcoli.  Ştia şi maghiară şi germană şi latină şi italiană. Ştiu acest lucru pentru că am avut în mână foaia matricolă  a lui Simion Bărnuţiu.  Şcolile trebuiau să predea arhivele. Dar înainte de  a fi predate,  s-a făcut o inventariere. Această inventariere la fostul Agro, a făcut-o un domn pe nume Crişan, care ştia maghiară, ştia germană, dar unele acte erau scrise în germană cu scriere gotică şi nu cunoştea scrierea gotică. Eu o ştiu. Şi am fost solicitat  de conducerea de atunci de la partid să ajut la acest inventar. Bineînţeles că m-am dus şi întrebându-i pe militari unde duc aceste documente, mi-au răspuns că ce te interesează? Am văzut că trebuie să tac şi am tăcut. Nu ştiu unde s-au dus, poate la Arhivele Naţionale, poate la o groapă de gunoi, nu ştiu…dar pot depune mărturie că în 1825, Bărnuţiu a fost elev al Şcolii Piariste şi de aicea,  s-a dus la Roma şi a studiat în continuare acolo.’’

Reporter:  Ce v-a determinat să deveniţi profesor ?

Camil Martinov: (Glumind) N-am fost bun pentru nimic altceva şi atunci m-am făcut dascăl. Vroiam să mă fac coşar, dar acolo trebuia să fiu negru.

 Eu aş fi dorit să mă fac inginer, dar în 1952 când am dat admitere,  deoarece părinţii erau burghezi nu aveam voie să merg unde vreau şi mi s-a spus că dacă vreau, doar  la Filologie pentru că acolo nu erau candidaţi.  Se duceau la Ştiinţe Politice, la Medicină, şi mă dusei la Filologie….  cu timpul am îndrăgit meseria asta. Eram mereu cu copii…

R: Vă plac copii?

C.M : Da, îmi plac copii, uneori sunt foarte sinceri, uneori această sinceritate pare obrăznicie. … stricarea de jucării nu însemnează distrugere, ci însemnează curiozitate.

Îmi place şi acum că am de-a face cu elevi excepţionali, cu care îmi place să comunic, să-i învăţ ce înseamnă acele  verbe în limbile germanice cu particulă separabilă, ce sunt acelea limbi aglutinante, să-i învăţ matematică, gramatică. 

R: Toţi avem în minte imaginea profesorului ideal, modelul de profesor pe care aspirăm să-l avem. Povestiţi-ne cum aţi fost dvs. ca profesor.

C.M  Eram mai mulţi, domnul profesor Petkes, de matematică, profesorul de franceză,  Ienei Alexandru. Eram un grup de profesori bine pregătiţi în domeniul în care predam, matematică, istorie, franceză, geografie, ce- o fi fost. Eram buni pedagogi, buni psihologi, oameni cu multă empatie, adică înţelegere pentru altul. Dacă Petrică din vecini trecea drumul  şi venea la şcoală, cel din Marna, din Ianculeşti, din Lucăceni trebuia să vină dimineaţa, pe frig, pe ploaie şi atunci eu îl înţelegeam pe cel din Marna sau pe cel din Ianculeşti care de multe ori venea pe jos, din Ianculeşti în Carei. Şi erau nişte tineri rezistenţi, erau nişte tineri care nu se plângeau de  problemele lor. 

R: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dvs. de profesor?

C.M.:  Predam limba germană la o clasă. Era un elev, nu spun numele, dar sub bancă răsfoia dicţionarul şi mă întreba cum se spune în limba germană la robinet. Se spune ,,derhahn’’. Dar aicea scrie şi cocoş. Da, hahn însemnează robinet, cocoş sau căpetenie la unele popoare orientale, hanatul din Crimeea, hanul tătarilor. Bun, trece faza, noi vorbim de lecţie şi peste o vreme elevul iarăşi mă întreabă cum se spune la batistă, taschentuch. Mie mi s-a părut suspect, m-a întrebat multe şi eu pe măsură ce mă întreba îmi notam, şi îmi notam nu în scriere obişnuită, ci îmi notam în stenografie, scrierea aia rapidă pe care nu o cunoşteau şi  alţii. Şi peste o săptămână îl întreb pe elevul respectiv, măi, cum se spune în germană la robinet. Nu ştiu.Păi eu ţi-am spus cum se spune. Cum se spune în limba germană la batistă. Nu ştiu! Păi, eu cui i-am vorbit… Păi m-ai întrebat numai aşa să ne aflăm în treabă? Mai întreabă-mă dacă vrei, da ţine şi tu minte, i-am spus. Nu m-a mai întrebat.

R: De ce s-a intimidat aşa?

C.M:. Pentru că l-am făcut de râs în faţa clasei, deci, exact cum sunt politicienii care declară azi un lucru, mâine altul. De ce  l-am pus la punct în acest fel? Pentru că îmi deranja ora. Discutam cu clasa de o excursie şi el vine aşa… ca nuca în perete. Dacă mă întreba de drum, de ruscsac, de cazare… Dar erau lucruri care nu aveau nicio legătură cu ceea ce discutam.

R :Ce aşteptări aveaţi de la elevii cărora le-aţi predat?

C.M. : Le  ceream elevilor disciplină, curăţenie. Le explicam că libertate nu însemnează să faci orice! Libertate însemnează totuşi o restricţie, când ajung la altul. Deci eu pot face orice, să beau, pot să mănânc dar în niciun caz nu pot să iau flaconul şi să vă lovesc în cap. Asta deja e violenţă…

Eu am aşteptări fireşti, mă bucur dacă  în oraş e curăţenie, este ordine, dacă la conducta de apă vine apă curată, dacă rigolele sunt curate, dacă nu se adună baltă, mă interesează dacă oamenii se salută, nu toată lumea, dar măcar vecinii. Şi mă privesc aceste lucruri pentru că aşa i-am îndemnat pe tineri, să se poarte civilizat.

R: Deci aceste principii aţi dorit să le insuflaţi elevilor dvs…

C.M. : Am şi reuşit! Multora!  Unora n-am reuşit pentru că dvs., doctoriţă îmi prescrieţi un medicament şi îmi spuneţi,măi Martinov,medicamentul ăsta ia-l în fiecare zi şi eu nu iau medicamentul, doctoriţa e de vină, nu eu? Dar de ce e trasă la răspundere doctoriţa când Martinov e dus cu mintea? Se poate şi asta, dar atunci pune pe cineva care să-l urmărească, să-l ajute.Poţi să-i spui, uite ăsta-ţi face bine, uite, şi ăla l-a luat şi ăla şi ăla, uite iau şi eu. Dar pentru asta trebuie timp, trebuie răbdare, trebuie tact, trebuie să ştiu cu cine am de a face. 

R: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioda în care aţi predat la şcoală?

C.M.: Satisfacţiile mele ca profesor au fost acelea…pentru  că aveam contact permanent cu copii… de asemenea cunoaşterea familiilor de unde provin elevii, fraţii, situaţia de acasă, precum şi cunoaşterea intereselor, aptitudinilor,  a eşecurilor. Pentru că au fost şi cazuri de eşec şi am avut şi multe critici, din partea părinţilor, a absolvenţilor. De exemplu am avut un elev, un băiat,în clasa a V-a care era slab la învăţătură, nu ştia tabla înmulţirii. Am vorbit cu mama lui şi i-am zis ,,Încercaţi să exersaţi acasă cu el’’. Ea mi-a spus că ştie până la 5, dar de acolo în colo, e foarte greu. Apoi am aflat că de fapt, nici mama nu ştia tabla înmulţirii, dacă ea nu ştia, cum era să înveţe şi să exerseze cu el?

R: Observ că v-a preocupat ca elevii dvs. să înveţe câte puţin măcar din toate domeniile, şi limbi străine şi gramatică şi matematică. Cum aţi reuşit să excelaţi în aproape orice domeniu?

C.M. :Eu am învăţat. Pe vremea mea se învăţa carte Şi acasă, cu fraţii mei, ne jucam jocuri de logică, rezolvam integrame, citeam foarte mult, orice, tot ce îmi cădea în mână, aveam preocupări din acestea.

R: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

C.M.: Mulţi dintre elevii mei au ajuns în străinătate. De pildă, Meghişan Gheorghe a studiat  ştiinţe economice şii la ora actuală predă ştiinţe economice la  Bucureşti şi Craiova.  Un alt exemplu, la ferma Clara, acolo erau familii cu numele de Taloş. Cel mai mare băiat din familia asta Taloş  a studiat tot economie. Tatăl său era coşar.  Clara Taloş este în domeniul Afacerilor Externe, a ajuns să lucreze în Germania pentru ţara noastră.  Aşadar, majoritatea elevilor mei s-au realizat.

R: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne puteţi spune în privinţa generaţiilor actuale? Credeţi că sunt schimbări radicale din punct de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

C.M.: Eu nepredând, nemaiparticipând la procesul didactic nu vă pot spune. Sunt însă convins că există şi respect, există! Dar poate sunt şi nişte hiaturi, lipsuri, dar noi suntem mai degrabă să vedem lipsurile decât meritele.

Aveam elevi de la Ianculeşti. Ianculeştenii de multe ori veneau pe jos, din Ianculeşti în Carei. Şi erau nişte tineri rezistenţi, erau nişte tineri care nu se plângeau ce probleme erau în familia lor.

Copii nu-şi mai ajută părinţii acum. Eu nu vreau să absolutizez, dar se poate, acasă în bloc ,,te rog, frumos, Florică, mătură în bucătărie. De ce să mătur? E praf, e mizerie…Nu pot, nu am vreme! Dar când o să ai? Niciodată! Copii trebuie puşi să lucreze, orice, dar să ajute, dacă am nevoie, te rog ajută-mă, copile sau prietene, prietenă.

Vroiam să vă spun, am constatat mai demult când puteam umbla şi când mă duceam la brutăria Iubac, dimineaţa pe la ora 6.00… foarte multă lume mergând cu bicicleta sâmbăta şi la bicicletă pusă o sapă, o lopată, o greblă, adică oamenii ăştia mergeau undeva să lucreze, în vie, la ţară. Deci pentru ei nu era sâmbătă liberă, ci o zi de lucru în grădină, în vie, deci lucrau.

Rep Ce v-aţi  dori  în viitor ?

C.M.: Îmi doresc să fie pace, nu ură, nu şmecherii cum văd mereu la televizor. Vreau ca fiecare să îşi respecte Biserica, părinţii, pe cei apropiaţi, chiar şi duşmanii.

Discuţiile cu profesorul Martinov sunt deosebit de atractive, mai ales datorită spiritului său glumeţ care îl ajută să treacă mai uşor peste  unele disconforturi de care ne lovim cu toţii în viaţă. Domnia sa a fost  ales  acum 2 luni ca o posibilă victimă a aplicaţiei Accidentul.  Astfel, o persoană necunoscută, ce se erija în avocatul ginerelui său, i-a solicitat o sumă mare de bani în schimbul unor servicii de avocatură ce se impuneau de urgenţă, cu obligaţia de a nu menţiona nimănui despre convorbirea telefonică şi mai ales de  solicitarea finaciară. Prezenţa de spirit a profesorului Martinov, care a dat totuşi un telefon la o persoană de încredere din familia sa, l-a salvat din situaţia de victimă.

Să aveţi parte de multă sănătate profesore Martinov şi să rămâneţi mereu acelaşi spirit tânăr, iubitor de copii!

A consemnat AnaMaria Roman

comentarii