Evanghelia de Duminică

• publicat la: 19 July 2015
Evanghelia de Duminică

„La orbi lumină am venit s-aduc, iar cei care văd în noapte să-noate..Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
În Duminica a 7‑a după Rusalii, Biserica a rânduit la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 9, versetele de la 27 la 35. Unii comentatori biblici care s‑au aplecat asupra textului mateean consideră că acest pasaj face parte din ceea ce s‑ar numi descoperirea demnității împără­tești a Mântuitorului Iisus Hristos, prin autoritatea Sa asupra naturii, a omului și a puterilor demonice (Matei 8, 1 – 11, 1).
Textul evanghelic trece în revistă, aparent cu destul de mare grabă, lucrări minunate pe care Iisus Hristos le săvârșește. Mântuitorul redă vederea a doi orbi și scoate demonul muțeniei din­tr‑un om care era ținut să nu vorbească. Cu aceeași detașare în relatare, Sfântul Evanghelist Matei prezintă vindecarea unei femei cu scurgere de sânge (Matei 9, 20) și învierea unei copile (Matei 9, 25), pentru a încheia concluziv secțiunea cu următoarele cuvinte: „Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei 9, 35)
Toate acestea erau, pentru locuitorii Galileei, semnele venirii lui Mesia sau ale venirii Împă­ră­ției lui Dumnezeu. Pe „lista” de minuni cuprinse în capitolele 8 și 9, Evanghelistul Matei le adaugă, la urmă, pe acestea două, citite astăzi la Sfânta Liturghie, probabil pentru că s‑au întâmplat în aceeași zi ca și cele descrise în 9, 18‑26. Ele alcătuiesc un fel de enumerare a minunilorînțelese ca semne ale Împărăției lui Dumnezeu, de unde poate și stilul lapidar al descrierii. Dacă aceste minuni sunt toate dovada prezenței în lume a Fiului lui Dumnezeu, Care a fost trimis să ridice omul căzut, atunci și vindecările au semnifi­cații profunde. Nu ar trebui în­țelese doar ca o lucrare prin care Dumnezeu readuce sănătatea omului care era bolnav. Din aceste motive, considerăm util să răspundem la următoarea întrebare: ce fel de vedere capătă orbii și cu ce fel de grai grăiește cel ce era ținut de diavolul muțeniei?

Întrebarea lui Hristos adâncește credința orbilor în Fiul lui David

Să revenim la textul Evangheliei. Îl vedem pe Iisus Hristos în Galileea, trecând prin Capernaum, și pe cei doi orbi care Îl urmează strigând: „Miluieşte‑ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9, 27). În literatura iudaică pre­creștină, denumirea „Fiul lui David” este un titlu atribuit lui Mesia. Cu toate că Evanghelistul Matei amintește de arhiereii și cărturarii care neagă mesianitatea lui Iisus, cei doi orbi din Evanghelie se adresează Mântuitorului folosind termenul în sens mesianic. În timpul lucrării lui Hristos pe pământ, termenii „Fiul lui David” și „Mesia” au devenit sinonimi.
Reacția Mântuitorului întârzie să apară. Se pare că Iisus Hristos nu acordă nici o atenție strigătelor celor doi orbi. Ar fi trebuit, după logica noastră, să răspundă imediat, cel puțin din două motive. Primul este acela că El are puterea de a vindeca și, iată, doi orbi nefericiți au nevoie de ajutorul Lui. Al doilea motiv ar fi unul legat de un fel de strategie politică. Este numit „Fiul lui David”, Regele promis, și era de așteptat să confirme acest lucru prin puterea Sa miraculoasă.
Logica dumnezeiască depășeș­te însă logica omenească. Evanghelistul Matei prezintă o vindecare al cărei proces este în desfășurare. Orbii care cer lumină ochilor au primit deja lumina unui alt tip de cunoaștere. Ei văd, în mod tainic, pe „Fiul lui David”, văd cu ochii inimii și prin înțelegerea duhului taina venirii lui Mesia. Vindecarea continuă și un alt nivel al înțelegerii prezenței Lui în lume se descoperă în casa în care intră Hristos urmat de cei doi orbi. „După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i‑a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 27). Întrebarea pe care le‑o adresează Mântuitorul face evidentă pentru cei de față credința nevăzătorilor cu ochii trupului. „Zis‑au Lui: Da, Doamne! Atunci S‑a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă!”(Matei 9, 28‑29). Unele interpretări apusene ale acestui text vorbesc despre necesitatea credinței celui care primește vindecarea de la Hristos. În parte, acest tip de interpretare este corectă și foarte îndreptățită. Mai întâlnim o asemenea condiționare și la Matei 8, 28 ș.u.; 11, 20‑24 sau Luca 17, 17.

Credința în Mesia înlătură orbirea sufletească și aduce vederea trupească

Duhul interpretării patristice merge însă mai în adânc și arată că vindecarea are un rol catehetic și unul mistagogic. Se evidenția­ză, pentru cei de față, o restaurare integrală a sănătății omului în Iisus Hristos. Natura umană este vindecată nu doar de boală fizică, ci și de neștiință sau de orbire ca boală a sufletului. Apelativul „Fiul lui David” este una din dovezile acestei restaurări integrale a omului. Apoi vine credința, înțeleasă aici ca încredere în puterea lui Dumnezeu asupra tuturor celor create.
Vindecarea orbilor, interpretată în această manieră, aduce în discuție posibilitatea vindecării unei alte orbiri. Este vorba de vindecarea de orbire a „celor ce văd”, vindecarea de orbire duhovnicească, de neștiință sau rătăcire provocată de îndepărtarea privirii de la Dumnezeu. Necre­dința este o astfel de orbire, ignoranța, de asemenea, și chiar neștiința care se naște din ig­noranță și nepăsare față de cele ale lui Dumnezeu. De orbire duhovnicească pot suferi chiar și cei ce‑L caută pe Dumnezeu. Sugestiv este evenimentul relatat în Evanghelia după Luca, în capitolul 24, versetele 13‑35. Aici se descoperă faptul că izvorul originar al vederii lui Dumnezeu în creştinism este „unul «euharistic», iar această aserţiune e ilustrată de episodul paradigmatic din Evanghelia după Luca(24, 13‑35), care descrie experienţa cu Hristos Cel înviat pe care au avut‑o ucenicii în drum spre Emaus a treia zi după înviere: ucenicii cunosc bine textele mesianice ale Scripturilor ebraice, dar nu le înţeleg, deşi ele vorbesc despre Hristos […], textele se luminează” și umbra se risipește „abia atunci când însuşi Cuvântul divin ş…ţ Se face cunoscut dispărând în chiar momentul revelării în Euharistie la frângerea pâinii”. „Şi s‑au deschis ochii lor şi L‑au cunoscut” (Luca 24, 31).
Cu siguranță, termenul de orbire duhovnicească utilizat în acest context e prea mult, însă ceea ce am dori să subliniem este existența unui tip de abordare a discursului teologic, care, de foarte multe ori, rămâne în latura opacă și rece a „teologiei” lipsite de duh. Experiența Dumnezeului Celui viu este preeminentă oricărui discurs teologic. Cei doi orbi din Evanghelia de la Matei au avut experiența întâlnirii cu „Fiul lui David”, cu „Mesia”, apoi, după mărturisirea credinței în El, urmează vindecarea de orbirea fizică. Și, cu siguranță, nu în mod întâmplător, după ce au avut această experiență a lui Hristos‑Mesia Cel viu, „ieşind, L‑au vestit în tot ţinutul acela” (Matei 9, 31), făcând ceea ce numim noi astăzi teologie.
Cred că, în acest punct, putem, în parte, răspunde la întrebarea: ce vedere capătă orbii? Capătă vederea curată a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume, vedere care le schimbă viața în mod definitiv, văzând și mărturisind de acum înainte „cele ce ochiul n‑a văzut şi urechea n‑a auzit, şi la inima omului nu s‑au suit…”(1 Corinteni 2, 9). Considerăm că acesta este înțelesul pe care‑l poate primi vindecarea celor doi orbi. Desigur, vederea, ca simț foarte important în viața oricărui om, oferă celor doi vin­decați binecuvântarea de a se bucura, privind la cele create de Dumnezeu, însă textul Evangheliei are o adresabilitate mai largă, cuprinzându‑i și pe cei ce văd minunea lui Dumnezeu numai cu ochii trupului. De aceea, textul biblic este un îndemn pentru toți în a căuta dincolo de ceea ce aparent vedem cu claritate sau cunoaștem.

Posesia demonică răpește din integritatea umană

A doua minune pe care o relatează Evanghelia de astăzi este vindecarea unui mut care avea demon. Aceasta înseamnă că nu avea o incapacitate fizică de a rosti cuvinte, ci era o muțenie cauzată de un demon. Pare a fi un fel de confruntare între Fiul lui Dumnezeu și diavol, iar „premiul” cel mare este sufletul cuprins de durere al celui mut. În acest caz, posesia demonică a avut ca rezultat pierderea puterii de vorbire, iar, în momentul în care demonul a fost alungat, omul și‑a recăpătat capacitatea de a vorbi. Iată cum descrie Evanghelistul uimirea celor prezenți: „Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s‑a arătat aşa în Israel” (Matei 9, 33). Deși reacția oamenilor pare, la prima vedere, strict legată de evenimentul amintit mai sus, ea poate foarte bine să fi fost cauzată și de celelalte minuni pe care Iisus Hristos le‑a săvârșit în acea zi (versetele 18‑33).
Uimirea mulțimii se îndreaptă și către conținutul cuvântării celui vindecat. Și atunci se pune firesc întrebarea: ce avea de spus cel ce până acum era fără de cuvinte? Sfânta Scriptură nu consemnează o expresie sau un cuvânt pe care să‑l fi rostit acesta, însă, întrucât Iisus Hristos i‑a dat grai omului mut, putem spune că, prin cel vindecat, vorbea chiar Dumnezeu despre Sine. Așadar, la întrebarea: ce rostea cel ce până acum era fără de cuvinte?, putem răspunde că omul eliberat de demonul muțeniei s‑a făcut asemenea unui apostol al lui Hristos, prin care Dumnezeu a transmis lumii voia Sa. Cuvintele sale erau încărcate de un conținut doxologic, motiv pentru care mulțimile se minunau și slăveau pe Dumnezeu.

Hristos restaurează omul în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu

Vederea și capacitatea de a vorbi sunt funcții care‑l fac pe om să fie mai mult decât o simplă ființă biologică, îl fac să fie ceea ce este: o mare taină chiar și pentru sine însuși. Faptul că omul își folosește simțurile – văzul, auzul, gustul, simțul tactil –, dar și darul vorbirii, pentru a crea lucruri ce nu țin de utilitatea imediată, îl face să fie mult mai mult decât un animal evoluat. Toate vietățile au aceste capaci­tăți în mod natural, însă le folosesc doar pentru necesitățile imediate ale firii și pentru conserva­rea instinctuală a speciei.
Omul vede pentru a se minuna de frumusețe, vede pentru a crea și a recrea într‑un tablou o lume. Omul vorbește nu doar pentru a‑și comunica intențiile, ci folosește limbajul pentru a scrie poezie. Omul aude și compune rapsodii, cântă și inventează gusturi nemaiîntâlnite, de care se bucură împreună cu cei dragi. Toate acestea le face omul, și chiar mai multe. Și cu toate că lista valorilor pe care le poate crea omul poate continua, totuși ceva îl face să fie mai mult decât un creator de plus‑valoare: desă­vârșita lui libertate în a face binele, în a iubi. Dragostea lui de rugăciune și dorul după Dumnezeu îl fac să fie om cu adevărat. Acesta este omul pe care Hristos îl restaurează în Evanghelia duminicii de astăzi, un om care‑L poate vedea pe Dumnezeu, care poate grăi despre El și în care să lumineze lumina înaintea oamenilor, încât, văzând faptele sale cele bune, ceilalți să slăvească pe Tatăl Cel din ceruri (Matei 5, 16). Amin!

Pr. Lect. Dr. Cristian Sonea, 19 Iulie 2015

Lasati un comentariu