Ghici cine bate la uşă?

Uşa, acest spaţiu de deschidere-închidere a vieţii oricărui muritor, locul prin care intri în locul tău de tihnă, casa, la locul de muncă, la cel de reflexie şi închinăciune, utilitatea ale cărei tăblii îţi permit să te blochezi întru meditaţie şi odihnă sau care împiedică asaltul răilor şi a fel de fel de neaveniţi, are să fie astăzi parte a locului habitual ce ne va înlesni propunerea unei stări emoţionale.

Este partea din edificiul să-i zicem locuinţă, pentru că aceasta ne inspiră, care ne pune diurn să ridicăm sprânceana a curiozitate ori de câte ori un discret semnal sonor ne avizează că din exterior ni se propune, un musafir, fie cineva ne cere măcar o uşoară întredeschidere pentru a ne aviza că „se mărită Marghioala!”.

Acesta a şi fost sentimentul, mai zilele trecute când buna mea soţie, profesor, pensionar, aflată prin preajmă a fost cea care şi-a luat responsabilitatea deschiderii.  La deschidere,  s-a aflat faţă în faţă cu un bărbat ale  cărui trăsături nu-i comunicau nimic. Observând că nu este „citit”, după o scurtă pauză cel de dincolo de prag s-a prezentat.

-Nu mă recunoaşteţi Doamna Diriginte?   Sunt Viorel Ciubotă,  fostul Dumneavoastră elev.  Chipul destins, de acum al soţiei, a creat apoi câmpul colocvial pe care s-au rostit salutul, contra salutul, urmate de invitaţia de a intra.

În interior o conversaţie în trei, musafirul despre activitatea sa de muzeograf la Muzeul Judeţean Satu-Mare, cel care scrie, persoană cu rădăcini paternale şi maternale din localităţi din imediata apropiere a Careiului şi absolvent al liceului careian şi evident soţia, profesoară de biologie a cărei amintire a rămas puternic întipărită între amintirile foştilor săi elevi pentru truda la catedră în treizeci şi patru de ani.

Şi cum în casa celor în care intri din profundă stimă nu se intră cu mâna goală muzeograful cercetător ştiinţific şi-a onorat amfitrionii cu două din lucrările sale ştiinţifice, şi o nestemată a memorialisticii ţărăneşti, publicată sub îngrijirea sa şi a colegului de muncă  IonM. Botoş.

Darul primit ne-a emoţionat profund. În documentele de lucru ce priveau unirea din 1918, pentru punerea în pagină a amplului volum (582 pagini) „Lupta Românilor Sătmăreni Pentru Unire” ( 1918-1919) autorul, Viorel Ciobotă, l-a identificat şi pe socialul democratul careian Valentin Vanca, nimeni altul decât cel de al doilea născut al familiei cu unsprezece copii între care şi tatăl celui care scrie.

În opul de sub semnătura lui V.C. , unchiul nostru este prezentat în calitatea sa de participant la Marea Adunare a Românilor de la 1 decembrie 1918. Avea informaţia , că soţul profesoarei sale este interesat de zona Careiului drept care în efortul său privind punerea în pagină a actelor de mobilizare istorică a românilor din acel areal culegând şi un „patronimic” Vanca gândul său l-a pus în situaţia să facă o legătură cu numelerespectatei sale profesoare.

După ani de la tipărirea acestui document istoric când îşi dorea să revadă spaţiul şi oamenii locului în care şi-a desăvârşit studiile gimnaziale n-a exclus şi o întâlnire cu profesoara diriginte, socotind că dacă identitatea  patronimicului purtat de aceasta şi familia sa, cu cel al careianului, ce a făcut un uşor pas pentru a-şi fixa identitatea în istorie, ar putea constitui şi o simplă dar surprinzătoare coincidenţă, condiţii în care darul său va face plăcere, iar dacă, cumva, între purtătorul istoric al acestui nume şi familia profesoarei există legături de familie, darul se va constitui în document de familie încărcându-i pe beneficiarii acestuia, evident familia profesoarei, cu un uşor sentiment de mândrie că antecesori lor istorici au fost implicaţi în efortul de a aduce o zonă geografică cu un anumit desen etnic, majoritar, integrând-o în familia cu care se aseamănă prin limbă prin tradiţii şi prin doruri şi a configura astfel un tot naţional.

S-a întâmplat, însă, ca cel de al doilea calcul al oaspetelui nostru să propună amfitrionilor săi că numele pe care ei îl poartă are o firavă rezonanţă istorică. Folosim prilejul să prezentăm cititorilor careieni portretul marelui activist „social democrat” interbelic, nepreţuitul nostru unchi Valentin Vanca.

Cea de a doua surpriză, ne-a tăiat respiraţia. Este o carte de memorialistică privind peregrinările unui ţăran din Ucraina sub-carpatică Mihai Dan,[al l.[ui] Nicoară a[l] Cârznicului, poreclit Mihai [al] l.[ui] Ileş a[l] lui Dumnezău, din Apşa de Mijloc, născut la 17 octombrie 1884 tributar a, doar, studii primare timp de 10 ani.. Manuscrisul a fost descoperit de către V.C. şi colaboratorii săi în Ucraina Subcarpatică mult după moartea autorului, iar limba şi modul frust în care sunt narate evenimentele i-au cucerit atât de tare încât şi-au asumat obligaţia de a găsi resurse pentru publicarea în volum.

Cu susţinerea financiară a Consiliului Judeţean Satu Mare cartea a văzut lumina tiparului. Felicitări administratorilor şi autorităţilor acestui consiliu. Cartea se citeşte pasional. Autorul este un maestru al cuvântului scris. Bagajul său lexical este pe de altă parte redus iar scrierea este frumos îndesită cu arhaisme şi termeni ai unei limbi române îngheţată într-un anumit stadiu de dezvoltare, o limbă care n-a putut fi ocrotită de un stat naţional ce utilizează în vorbirea curentă, în administraţie, în civilizaţia scrisului limba de referinţă, astfel că nu s-a putut dezvolta corespunzător. Cartea merită citită şi pentru a avea un reper de alarmă privind limba română vorbită în zonele locuite de români în varii alte state (Bulgaria; Serbia; Ungaria; etc.) . Dar despre această extrem de frumoasă carte vom mai vorbi.

7 iulie 2015-

TIBERIU VANCA