Evanghelia de Duminică: Puțină credință, plinită de mila lui Dumnezeu, aduce vindecarea

• publicat la: 9 August 2015
Evanghelia de Duminică: Puțină credință, plinită de mila lui Dumnezeu, aduce vindecarea

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea cade în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Minunea pe care o relatează Sfântul Evanghelist Matei are loc la scurtă vreme după minunea Schimbării la Față a Mântuitorului și cu câteva zile înainte de slăvita Sa Înviere din morți. Ea vine să întărească, încă o dată, puterea Sa dumnezeiască asupra bolii, asupra diavolului și, după cum avea s‑o dovedească peste puțin timp, și asupra morții. Sfântul Matei, ca de altfel toți Evan­gheliștii sinoptici, istorisește o minune aparte, minune săvârși­tă de către Domnul Hristos la rugămintea adresată, în genunchi, de către tatăl unui copil cuprins de o boală care‑l aducea adesea în primejdie de moarte. Această minune, deși aceeași, în relatările Evangheliștilor sinoptici este prezentată ușor diferit, în special dialogul purtat între tatăl copilului și Mântuitorul, fiecare dintre ei subliniind anumite aspecte.
Cu genunchii inimii plecați

Tatăl copilului, ajuns aproape la limita disperării, vine la Mântuitorul, la Care apelează ca la ultima nădejde, adresându‑I rugămintea de a‑i „milui” fiul bolnav. Rugăciunea pe care I‑o adresează Celui despre Care auzise că „vindecă orice boală și nepu­tință în popor” (Mt. 9, 35) conține elementele esențiale ale rugăciunii în general: îngenuncherea, adresantul și conținutul cererii. Îngenuncherea la rugăciune este deodată foarte veche și foarte importantă. Ea este menționată atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Iar una dintre cele mai sugestive reprezentări iconografice ale Mântuitorului Iisus Hristos este tocmai cea în care El apare în stare de rugăciune, în genunchi, în Grădina Ghetsimani. Starea de îngenunchere la rugăciune exprimă smerenie, căință, recunoaște­rea stării de păcătoșenie în fața Celui fără de păcat (In. 8, 46) în Casa lui Dumnezeu, Biserica, pentru care Hristos Marele Arhiereu S‑a jertfit ca s‑o înfățișeze Sieși „fără pată sau zbârcitură orice altceva de acest fel” (Ef. 5, 27). În iconografia ortodoxă, Mântuitorul Hristos apare la rugăciunea din Ghetsimani stând în genunchi, pentru a ne da astfel pildă de modul cum se cuvine să stăm și noi la rugăciune. Dar îngenuncherea nu are doar înțeles propriu, fizic, ci și unul figurat, duhovnicesc. Acest sens este întâlnit în cadrul cultului divin, atunci când diaconul, respectiv preotul rostește cererea „pentru cei ce‑și pleacă înaintea Domnului inimile și genunchii lor, Domnului să ne rugăm” (ectenia mare la slujba Vecerniei din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt). Cu alte cuvinte, în vremea rugăciunii nu este suficientă doar îngenuncherea fizică, ci ea trebuie să fie dublată de una spirituală. Nu este de-ajuns să ne plecăm doar trupește, dacă nu „coborâm”, în sensul de smerenie, și duhovni­cește. Este importantă îngenuncherea exterioară, fizică, dar este de mai mare folos îngenuncherea interioară, lăuntrică. Prin urmare, rugăciunea noastră să fie făcută în genunchi, în stare de profundă smerenie, cu genunchii inimii plecați, asemenea psalmistului David care ne îndeamnă ca rugăciunea să fie „dintru adâncuri” (Ps. 129, 1). „Doamne”reprezintă formula pe care i‑o atribuim doar lui Dumnezeu, ea fiind una introductivă la multe dintre rugăciunile Bisericii. Aceasta este preluată după formula pe care Patriarhul Avraam a rostit‑o în fața Celor trei Oameni la stejarul Mamvri: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău” (Fac. 18, 3), sau în psalmul citat mai sus: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu”. De altfel, puține sunt rugăciunile în cadrul cultului Bisericii noastre în care să nu apară această expresie, de foarte multe ori chiar. Tocmai de aceea și cea mai scurtă și cea mai cunoscută rugăciune, numită a inimii, începe cu același cuvânt „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…” Faptul că tatăl copilului bolnav I s‑a adresat Mântuitorului cu acest apelativ, deducem că el intuia, credea, cât putea crede, că Cel despre Care auzise și la Care venise este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel prezis și așteptat. Prin urmare, să cădem înaintea lui Dumnezeu, recunoscându‑L ca „Domn”, ca „Tatăl nostru” și „oricâte vom cere cu credință”, El ne va da (Mt. 7, 7). Miluiește, este termenul cel mai des utilizat în rugăciunile noastre. Noi mereu sau adesea cerem de la Dumnezeu multe, însă cel mai frecvent cerem de la Dumnezeu milă. Orice rugăciune, rânduială, Sfântă Taină sau Sfântă și Dumnezeiască Liturghie conține invocarea și se și încheie cu implorarea milei lui Dumnezeu. Însă indiferent de conținutul rugăciunilor noastre, noi, de fapt, cerem, prin ele, milă de la Dumnezeu. Ceea ce cerem în rugăciunile noastre nu este un drept al nostru care ni se cuvine, de aceea nu trebuie să‑I cerem lui Dumnezeu în mod imperativ, ci Îl rugăm și‑I cerem să ne miluiască având conștiința păcătoșeniei și nevredniciei noastre. Prin urmare, să‑i cerem milă „Celui milostiv” pentru „că al Său este a ne milui și a ne mântui pe noi”.
Mai întâi vindecare de necredință, apoi sănătate trupească

Revenind, tatăl copilului lunatic vine la Mântuitorul îngenunchind, adresându‑I‑se ca lui Dumnezeu și cerând milă pentru fiul său.Din formularea cererii de milă reiese că înainte de a ajunge la Mântuitorul fusese și la ucenicii Săi, dar ei n‑au putut să‑l vindece. Probabil de aici și îndoiala sa în credință că fiul său va putea fi vindecat. Tocmai de aceea Mântuitorul, înainte de a‑i vindeca fiul de boala sufletească, fiind stăpânit de demonul din copilărie, cu urmări fizice, „adesea cade în foc și adesea în apă”, l‑a vindecat pe tatăl copilului de „boala necredinței”. L‑a determinat să mărturisească ceea ce Sfântul Evanghelist Marcu a consemnat: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Mc 9, 24). După cum reiese din conținutul Sfintei Evanghelii, copilul era bolnav din pruncie, iar manifestările bolii lui erau dintre cele mai periculoase, cu un grad ridicat de risc: „adesea cade în foc și adesea în apă”. Focul și apa sunt elementele, pe de o parte, atât de necesare vieții omului, fără de care acesta nu poate trăi, iar pe de alta, atât de periculoase. Așadar, copilul bolnav din Evanghelie se afla mereu în primejdie de moarte. Cel Care l‑a ținut în viață a fost Cel Care i‑a dat viață și Cel Care îi va dărui și vindecare deplină, adică Dumnezeu. Adesea, fiecare dintre noi suntem în diferite primejdii, iar salvarea o aflăm cu adevărat în Hristos. Dumnezeu a îngăduit, pe de o parte, boala copilului, atât de periculoasă, însă l‑a ferit de moarte, cu scop pedagogic, pentru a‑l conduce pe tatăl acestuia spre Dumnezeu, spre întărirea în credință. Dumnezeu a îngăduit un rău, relativ mic sau suportabil, dar trecător, cu scopul de a determina un bine, mare și netrecător. Așa­dar, încercările pe care le îngăduie Dumnezeu au pedagogia lor și chiar dacă pentru noi rămân ne­cunoscute, ele sunt, fără îndoială, spre folosul nostru sufletesc. Poate și de aici zicerile ro­mâ­nești mai vechi, dar pline de în­țelep­ciune: „tot răul spre bine” și „în fiecare rău există și un bine”.
Lipsa credinței dublată de îndărătnicie face loc celui rău în viața noastră

De remarcat și faptul că nu doar tatăl copilului a avut o credință îndoielnică, ci și Apostolii Domnului. Neputința lor de a‑l vindeca pe fiul lunatic a fost cauzată, potrivit cuvintelor Mântuitorului, de „puțina lor credin­ță”. Tocmai de aceea mustrarea pe care o rostește Mântuitorul se adresează și lor. Iar Sfântul Ioan Hrisostom, tâlcuind acest text, zice că mustrarea Domnului se adresează „tuturor iudeilor”. Așa înțelegem cuvintele Domnului Hristos: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Mt. 17, 18). Cuvinte­le‑mustrare utilizate de Mântuitorul sunt semnificative. Semni­ficația lor reiese atât din con­ținutul lor, cât și din ordinea sau succesiunea lor: „neam necredincios și îndărătnic” (Mt. 17, 18). Cu alte cuvinte, cauza nesăvâr­șirii vindecării de către Sfinții Apostoli era, în primul rând, puțina lor credință. Ei care tocmai primiseră „putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință” (Mt. 10, 1), acum când au fost puși în fața faptului de a‑și manifesta public puterea cu care au fost înzestrați, au constatat, cu oarecare nedumerire, neputința lor. Dar cre­dința puțină sau slabă nu a fost singura lor lipsă, pentru că ea, credința, pentru a crește are nevoie de timp, ci ea era dublată de „îndărătnicia lor”. În timp ce credința este atât un dar de la Dumnezeu, cât și un rezultat al efortului personal al omului, deci o lucrare sinergică, îndărătnicia nu ține decât de om, de preocuparea acestuia de a o elimina. De aceea, auzind cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul tatălui copilului și Sfinților Apostoli, să ne întrebăm: oare aceste cuvinte de mustrare nu ni se potrivesc și nouă? Doar cei menționați în Sfânta Evanghelie sunt mustrați sau și noi, cei care o ascultăm astăzi și care, în pofida multor dovezi vechi și noi din Sfânta Scriptură și din istoria Bisericii, suntem la fel de „necredincioși și îndărătnici”? Să ne străduim, așadar, să sporim credința și să diminuăm îndărătnicia! Aducân­du‑I‑se copilul la porunca Mântuitorului, Acesta „a certat demonul care a ieșit din el și copilul s‑a vindecat din ceasul acela” (Mt. 17, 19). Lecturând relatarea minunii și la Evangheliștii sinoptici vedem că momentul vindecării copilului lunatic nu este unul oarecare sau la întâmplare, ci după ce tatăl copilului, la îndemnul Mântuitorului: „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede” (Mc. 9, 23), „îndată strigând… a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Mc. 9, 24). Aici se vede în mod lămurit sinergia, adică, pe de o parte, contribuția omului, respectiv credința după putință a tatălui, iar pe de alta, interven­ția, „mila” lui Dumnezeu. Tatăl copilului credea, cât credea, în puterea Mântuitorului, însă când i s‑a cerut credință, acesta a realizat că credința sa nu era una puternică, nici chiar suficientă. În momentul de încercare, de cumpănă, atunci când vindecarea copilului bolnav era pusă, oarecum, în balanță cu tăria cre­dinței lui, tatăl a făcut o sforțare, „a strigat cu lacrimi: cred” și a continuat imediat: „ajută necre­dinței mele!”. Cu alte cuvinte, el credea, însă a realizat că tot ceea ce ar trebui să fie credință era, în cazul lui, de fapt, mai degrabă necredință. De aici strigătul „cu lacrimi”. Prin răspunsul său, tatăl copilului mărturisește deodată credință, chiar dacă insuficientă, cu dorința sinceră de a o înmulți sau întări, dar și smerenie, „cu lacrimi”. Este împlinirea cuvântului psalmistului David: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125, 5). În același timp realizăm că Mântuitorul nu i‑a cerut credință peste puterea lui, nici nu a condițio­nat vindecarea fiului bolnav de puterea credinței lui, ci i‑a cerut credință pe măsura puterii lui, a capacității lui de a crede: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23). De aici și chemarea aceea de a ne dezvolta puterile sufletești și de a ne cultiva virtuțile pe potriva putinței noastre. Sfinții Apostoli, martorii minunii, n‑au avut curajul să‑L întrebe pe Mântuitorul care a fost cauza neputinței lor de a‑l vindeca pe cel bolnav de față cu toți cei prezenți, deci în cadrul în care avusese loc dialogul între tatăl copilului bolnav și Domnul Hristos. Știind bine că vina le aparține, ei „I‑au zis de o parte”. Așa au aflat sigur ceea ce doar bănuiau: „Din pricina puținei voastre credințe”. Mântuitorul nu s‑a limitat doar a le menționa cauza, cum ceruseră ei, ci a făcut și precizarea, foarte importantă, pentru ei și pentru creștinii dintotdeauna, că „dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută‑te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință”.Așadar, puterea credinței este uriașă. Așa se explică de ce multe dintre cererile noastre nu se împlinesc, iar atunci când ele se împlinesc, nu sunt atât meritul nostru, cât „mila” sau „darul” lui Dumnezeu.
Rugăciunea și postul – arme de nebiruit

După ce arată cauza neputin­ței lor de a săvârși minunea, Mântuitorul mai face o precizare, importantă și pentru noi, cei de astăzi: „Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”. Deloc întâmplător, ci, dimpotrivă, paradigmatic și pedagogic: sunt armele cu care și Mântuitorul l‑a biruit pe satana, ispititorul, în pustiu. La fel, Sfântul Proroc Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul și toți sfinții în general au practicat cu multă acrivie rugăciunea și postul. De aceea, Biserica și marii Părinți au acordat o aleasă și îndreptă­țită atenție celor două forme de asceză, de despătimire și de creș­tere duhovnicească. Să învățăm că atunci când cererea noastră este mai mare sau mai importantă, și efortul nostru, de rugăciune și post, trebuie să fie mai consistent.

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, 09 August 2015

Lasati un comentariu