Ziua Crucii
In Noul Testament, crucea capata o noua dimensiune, isi descopera toate semnificatiile si lucrarile ei aratate in parte si acoperit in simboluri si metafore in Vechiul Testament, unde ea aparea ca un „semn profetic”, nedescifrat inca. Taina si lucrarile Crucii fiind nedespartite de Hristos, de viata, activitatea si lucrarea Lui, Crucea isi descopera in Noul Testament deplinul inteles si toate semnificatiile ei: materiala, spirituala, teologica, soteriologica, ecleziologica si eshatologica.
Crucea devine de acum „hotarul” dintre pacat si virtute, dintre lumea de inchinatori, de cinstitori ai ei, si cea de „vrajmasi ai Crucii”. „Hotar avem crucea Domnului cu care am ingradit si inconjurat pacatele de mai inainte”, spune Clement Alexandrinul.
Mai intai, Mantuitorul Hristos, fara a aminti direct de Cruce, vorbind adesea de Patimile si opera Sa rascumparatoare, include tacit Crucea. Astfel, cand isi vesteste in repetate randuri si patimile si moartea, zice : „Fiul Omului va fi dat pe mana arhiereilor si a carturarilor si-L vor osandi la moarte. Si-l vor da pe mana paganilor, ca sa-L batjocoreasca si sa-L biciuiasca si sa-L rastigneasca, dar a treia zi va invia” (Matei, 20, 18-19). Rastignirea implica Crucea. Sau cand zice : „Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi” (Matei, 20, 28). Crucea materiala si spirituala este subinteleasa aici. Apoi, vorbind de trupul Sau pe care avea sa-l dea mortii, zice : „Daramati (rastigniti) acest templu si in trei zile il voi ridica” (loan, 2, 19).
Mantuitorul, vadind jettfa Sa pe Cruce, taina si puterea ei mantuitoare, dupa convorbirea cu Nicodim despre Nasterea din nou prin botez, aminteste de sarpele de arama, pironit de Moise pe lemn, ca prefigurare a mortii Sale rascumparatoare si a puterii Crucii. Caci zice : „Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa Se inalte si Fiul Omului. Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan, 3, 14-15).
Purtarea Crucii inseamna deci a urma si a imita pe Hristos intocmai, intrebandu-ne in tot momentul ce ar face in locul nostru El, Care ni S-a dat pilda. Asa precum spun apostolii, care au urmat exemplul Domnului pana la moartea martirica (I Cor., 11,1; Filip., 3, 17 ; II Tes., 1,9): „Caci voua vi s-a dat pentru Hristos nu numai sa credeti in El, ci sa si patimiti pentru El” (Filip., 1,29).
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Cum putem reuși să îmbrățișăm crucea și să o ridicăm fără nici o împiedicare ? Numai ridicându-ne crucea, vom putea întrezări în spatele ei simbolurile Învierii. Numai cei care mor, aceia vor și trăi. Cel care va dori să-și salveze viața, acela o va pierde, iar cel care și-o va pierde «pentru Mine și pentru Evanghelie», adică cel care își ia crucea, acela va avea parte de Înviere.
Iată sensul crucii. Rătăcirea celor două firi raționale – îngerească și umană – care s-au îndepărtat de Dumnezeu prin cădere și autodistrugere, constă în faptul că s-au reîntors la starea de egoism, al cărei apogeu este atins prin iubirea de sine. Iubirea de sine este tocmai cauza distrugerii. Această stare bolnăvicioasă se vindecă cu ajutorul iubirii de durere (filoponía), care, de altfel, stă și la baza jertfei de pe cruce, jertfă pe care Domnul Și-a asumat-o nu pentru Sine, ci pentru a ne vindeca pe noi. Așadar, pentru noi, crucea trebuie să însemne iubire de durere, care constă în a ne lepăda de tot ce e al nostru, pentru a ne dedica și a ne încredința pe noi înșine voii dumnezeiești. Această nevoință, această agonie este crucea noastră. Ați văzut ce a făcut Domnul Hristos? Îl îndemna Pilat să se apere pe Sine, iar El nu spunea nimic. Oare de ce nu i-a răspuns? Dacă îi răspundea, ar fi însemnat că vrea să Se îndreptățească pe Sine. Iar acest lucru este exclus în cazul lui Hristos. Cu o altă ocazie, pentru a ne deschide mintea ca să pătrundem sensul tainei, S-a rugat astfel Tatălui Său: «Părinte, scapă-mă de acest ceas», iar imediat adaugă: «dar pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de față».
Înălţarea Sfintei Cruci. Ziua de 14 septembrie este considerată şi data ce vesteşte sfârşitul verii şi începutul toamnei. Calendarul popular consemnează aceasta zi şi sub alte denumiri, cum ar fi Cârstovul Viilor şi Ziua Şarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscută mai ales în zonele deluroase şi sudice, în zonele viticole, marcând începutul culegerii viilor. A doua denumire este legată de faptul că, din această zi, se crede că şerpii şi alte reptile încep să se retragă în ascunzişurile subterane, hibernând până în primăvară. La sate, încă se mai crede că şerpii, înainte de a se retrage, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o mărgică numită „piatra nestemată”, ce ar folosi pentru vindecarea tuturor bolilor.
Înălţarea Sfintei Cruci. Potrivit altor tradiţii, de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic), care sunt duse, împreună cu buchet de flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfinţite. Plantele astfel sfinţite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar şi la farmecele de dragoste.
Înălţarea Sfintei Cruci. Busuiocul sfinţit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea părul, şi la streşinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.
sursa crestinortodox.ro
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr