Evanghelia de Duminică: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!”

• publicat la: 8 November 2015
Evanghelia de Duminică: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!”

Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56
În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Pasajul evanghelic al acestei duminici arată cum Domnul Iisus, întors în Capernaum împreună cu Apostolii Săi, tocmai Se îndrepta către casa lui Iair, rabinul iudeu care Îl rugase să vină şi să-i vindece fiica aflată pe patul de moarte.

Poporul îi asculta frecvent dumnezeieștile învățături și vedea minunile săvârșite de El. Pentru aceasta Iisus este rapid înconjurat de mulțimea care Îl asaltează, căutând să fie cât mai aproape de Dânsul. Există ascunse aici, în gestul apropierii, al atingerii, un limbaj de exprimare a afecțiunii pe care o porți față de cineva, fără a folosi cuvinte, cât și o întărire a propriei tale voințe din forța celui care-ți inspiră încredere.
Dar în această mulțime se afla cineva, o femeie. Aceasta purta pe trupul ei un stigmat, o boală căreia nu-i găsise leac de doisprezece ani, deși cheltuise mulți bani pe la doctorii vremii. Scurgerea sângelui de care suferea nu era doar o neputință a trupului ei, căci legea acelor vremuri îi dăduse și o conotație mai adâncă, considerând-o ne­curăție, încât nimeni nu putea, nu avea voie să se atingă de ea, ca să nu se întineze. Astfel, femeia aceasta al cărei nume nu ni-l dă Evanghelia resimțea o dublă suferin­ță: una fizică, datorată stării de durere și disconfort, cât și una sufletească, datorată însingurării, marginalizării.

Hristos vădește tămăduirea femeii pentru ca și alții să-i urmeze credința

Deși împresurat de această mulțime, Hristos citește, ca Dumnezeu întrupat, gândurile și inima fiecăruia. Tocmai de aceea, când această femeie vine și trece peste toate opreliștile impuse de cultura religioasă a vremii și chiar de greutatea de a ajunge până la Iisus, datorită aglomerației din jurul Lui, își întinde mâna, ca măcar să-I atingă poala hainei, El simte această atingere a credinței care a vindecat-o pe acea femeie.
Realitatea acestei minuni ar fi rămas ascunsă dacă Însuși Mijlocitorul ei nu ar fi căutat să o vădească. Sfântul Ioan Gură de Aur, în ale sale Omilii la Matei, explică gestul, afirmând că Domnul Hristos o face cunos­cută: „mai întâi ca să-i curme frica femeii, ca să nu trăiască neliniș­ti­tă… să-i îndrepte părerea ce o avea despre El, pentru că socotise că se poate tăinui de Hristos. Iar în al treilea rând, ca să arate tuturora credința ei, pentru a o urma și alții…” (Omilia XXXI).
Înțelegem, așadar, că vindeca­rea femeii de boala de care suferea s-a produs prin conjugarea puterilor sufletești și trupești, configurate în actul credinței și gestul atingerii de Iisus Hristos.
Evidențierea minunii, ca și a altora, asemănătoare cu aceasta, indică lucrarea înnoitoare, transformatoare și vindecătoare de bolile trupești și sufletești a cre­dinței în Hristos Iisus, manifestată în Biserică.
Potrivit învățăturii noastre de credință, Biserica este viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, manifestată concret prin acte de credință, prin participarea la aceleași Sfinte Taine și slujbe săvârșite de cei învestiți cu puterea Duhului Sfânt în acest sens de către Hristos În­suși: episcopii și preoții.

Întâlnirea prin credință

Părintele Dumitru Stăniloae arată că oficierea Sfintelor Taine ale Bisericii, ca și a oricăror alte slujbe sau rugăciuni, se săvârșeş­te „la întâlnirea a două subiecte umane deschise prin credință Duhului Sfânt lucrător în ambi­anța Bisericii, întâlnire care se prelungește și în atingerea trupească directă între ele, sau prin mijlocirea unei materii. Nu materia și nici cuvintele rostite sau gesturile săvâr­șite, luate în ele însele, constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea în cre­dință a celor două persoane în ambianța Bisericii plină de Duhul Sfânt și în atingerea trupească între cele două persoane, odată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credințe a lor: a uneia care să­vârșește Taina și a alteia care o primește” („Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III).
Astfel, prin toate cele șapte Sfinte Taine, în toate slujbele și rugăciunile Bisericii regăsim mărturisirea credinței, la care se adaugă gestul liturgic de atingere, care mijlocește lucrarea nevăzută a harului: în Taina Botezului: prin întreita afundare în apa sfințită; în Taina Mirungerii: prin pecetluirea cu Sfântul și Marele Mir a tuturor părților trupului; în Taina Euharistiei: prin împărtășirea cu însuși Trupul și Sângele Domnului; în Taina Spovedaniei: prin semnul și cuvintele dezlegării duhovnicului; în Taina Nunții: prin încununarea și binecuvântarea mirilor; în Taina Preoției: prin punerea mâinilor arhiereului; iar în Taina Maslului: prin ungerea bolnavului.

În contextul unei culturi și a unor influențe care ne propun închiderea egoistă a credinței în chip individualist („de ce să mai mergem la biserică, că doar ne putem ruga și acasă”), înțelegem din Evanghelia de astăzi cât de importantă este prezența noastră în biserici, participând la slujbele oficiate aici „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, cum ne îndrumă dumnezeiescul Hrisostom în Liturghia sa. Ce frumos ne spunea părintele Teofil: „Cum să ai pace în suflet dacă tu nu vii la biserică, unde preotul transmite adesea binecuvântarea: Pace tuturor!”

Această prezență în sfântul locaș ne face mai conștienți de împreuna noastră lucrare cu Hristos Domnul la izbăvirea sufletelor noastre, la sfințirea trupurilor noastre și a cosmosului, întru auzirea dumnezeieștilor cuvinte: „Îndrăznește, fiică (fiule), credința ta te-a mântuit, mergi în pace“.

Pr. Lect. Dr. Filip Albu

Lasati un comentariu