6 decembrie: 66 de ani de la începutul experimentului Piteşti

• publicat la: 6 December 2015
6 decembrie: 66 de ani de la începutul experimentului Piteşti

Pe 6 decembrie 1949, la închisoarea din Piteşti începea cumplita, odioasa reeducare prin tortură, sau experimentul Piteşti, plan diabolic prin care se dorea de către regimul bolsevic comunist distrugerea oricărei forme de rezistenţă anticomunistă, spălarea creierelor, anularea demnităţii şi integrităţii conştiinţei umane prin metode de tortură deosebit de brutale, cum nu se mai încercaseră până atunci.

Monstruozitatea acestui fenomen consta în faptul că tortura continuă era aplicată cu o violenţă incredibilă de către colegi de suferinţă, şi ei deţinuţi politici, dar care acceptaseră pactul cu duşmanul, colaborarea cu securitatea, cu organizatorii experimentului. Cei supuşi reeducării trebuiau să declare prin aşa numita demascare tot ce ascunseseră în timpul anchetei şi să se lepede de tot ce aveau mai scump şi mai sfânt: convingeri, idealuri, credinţă, familie, Dumnezeu, rostind cele mai respingătoare blasfemii şi insulte la adresa fiinţelor, persoanelor pe care le iubeau, le respectau sau le aveau drept modele. Dovada supremă de loialitate faţă de regimul comunist era ca deţinutul trecut prin reeducare, total dezumanizat, transformat în brută, în unealtă de tortură de către călăii săi să înceapă la rândul său să-şi tortureze colegii de suferinţă, deţinuţi ca şi el. La cea mai mică dovadă de ezitare, deţinutul care mai dădea semne de umanitate, care nu era suficient de crud şi de abject, era din nou supus procesului reeducării. Experimentul acesta înspăimântător ce depăşeşte orice imaginaţie prin violenţă şi bestialitate a durat până în mai 1951 când i s-a pus capăt deoarece Occidentul aflase de ororile la care regimul comunist îi supunea pe cei care îndrăzneau să i se opună. Printr-un simulacru de proces au fost pedepsiţi cei care l-au pus în aplicare dintre deţinuţi, dar aceia care l-au gândit şi organizat, capi ai securităţii şi ai partidului, executanţi ai ordinelor venite de la Kremlin, au rămas desigur neatinşi, nerăspunzând în niciun fel pentru aceste orori.

Ce a rămas în urma acestui experiment îngrozitor? Unii deţinuţi au murit sub torturi, păstrându-şi neatinse convingerile şi demnitatea, devenind martiri. Alţii au cedat înnebuniţi de bătăi, mutilări şi umilinţe de nedescris, conform principiului că niciun om nu poate rezista unei torturi prelungite, fără termen şi fără nădejdea unui sfârşit. Oricum toţi supravieţuitorii au rămas cu traume înfiorătoare şi au afirmat mai târziu că rezistenţa lor se datorează harului divin, care i-a ferit de cădere. S-a spus că la Piteşti nu au existat decât patru căi: moartea, pierderea minţilor, căderea sau salvarea divină. Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibilă.

Am fost de curând să vizitez fosta închisoare din Piteşti cu înfăţişarea ei dezolantă, înconjurată de ziduri înalte şi pe alocuri cu sârmă ghimpată. Sentimentul a fost de cutremurare şi teamă. Cu greu mi-am adunat puterile şi am intrat, însă când am ajuns în Paraclisul unde se săvârşesc slujbe şi rugăciuni, am simţit o mângâiere şi o speranţă. Nu suntem abandonaţi, martirii acestui neam se roagă pentru noi cu putere şi sunt pentru noi pildă vie şi sprijin în greutăţi, necazuri, confuzii şi îndoieli. Am privit harta României întemniţate mai bine de 40 de ani de un regim dictatorial opresiv, România împânzită de puşcării, locuri sfinţite de lacrimile şi sângele mucenicilor, locuri unde să ne plecăm genunchii cu durere şi pioşenie. Chipurile livide, schimonosite de suferinţă ale mucenicilor priveau din icoană fără reproş şi fără a cere nimic, dar eu am avut un sentiment dureros al datoriei neîmplinite, un regret adânc al ignoranţei şi al uitării.

Oricât de greu ne-ar fi să gândim, să citim sau să vorbim despre aceste realităţi oribile, hidoase, inumane, ne confruntăm inevitabil cu următoarea întrebare: ce înseamnă pentru noi cei de astăzi experimentul Piteşti? Se spune că avem dreptul de a cunoaşte şi datoria să nu uităm. Avem noi puterea de a conştientiza valoarea sacrificiului, a demnităţii şi libertăţii umane? Cum să-i învăţăm pe copiii noştri această teribilă lecţie de curaj, de credinţă şi de patriotism? Vom putea noi să le spunem şi ei vor putea înţelege că acolo s-au jertfit cei mai curaţi fii ai acestui popor, că acolo au suferit părinţii şi bunicii noştri? Pentru că fiecare dintre ei a fost fiu sau părinte al cuiva ce este parte a acestui popor. Între noi, cei de astăzi şi martirii de atunci şi din toate timpurile este o legătură şi o continuitate şi neamul dăinuie prin această legătură şi continuitate. Astăzi, când adevăratele valori, cum ar fi iubirea de patrie, credinţa, sacrificiul pentru un ideal, par a fi perimate şi parcă ne e jenă să vorbim despre ele, vom avea oare forţa să arătăm acest adevăr copiilor, elevilor noştri? Şcoala va putea să facă asta fără reţineri, cu convingere şi stăruinţă? Cu siguranţă avem această datorie de conştiinţă. Nu ştiu cum am putea s-o facem mai bine şi mă rog ca Dumnezeu să ne lumineze şi să ne dea gândul cel bun.

Acum, înainte de sărbătorile de iarnă, să ne amintim că în urmă cu 65 de ani, erau oameni, fraţi de-ai noştri în închisoarea de la Piteşti care trăiau un Crăciun însângerat terorizaţi, chinuiţi, fără speranţă, aşa cum nu crezuseră că e posibil, să trăiască infernul în această viaţă. Lovitura a fost cumplită, ucigătoare, dar Dumnezeu i-a ridicat şi i-a dus în lumină, alături de mucenicii din toate timpurile, cei ce au urmat pilda lui Hristos Cel nevinovat, răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu să ne ajute să ne salvăm şi cu rugăciunile lor şi să cunoaştem adevărata libertate, aşa cum spune Domnul: Adevărul vă va face liberi!

Prof. Mădălina Dumitraşcu
Liceul Teoretic „Ion Cantacuzino”, Piteşti

Sursa: Școala Argeșană

Lasati un comentariu