Evanghelia de Duminică: Mântuitorul Hristos, „gura lumii“ și recuperarea blamaților

• publicat la: 31 January 2016
Evanghelia de Duminică: Mântuitorul Hristos, „gura lumii“ și recuperarea blamaților

În ultimul Său pelerinaj spre Ierusalim (care va fi și cel al crucificării), Mântuitorul îl „recuperează” pentru viața veșnică pe un om care era – în percepția publică – un mare păcătos: un agent fiscal renumit în Ierihon, al cărui nume era Zaheu. Etimologic, numele acestuia însemna „pur”, „curat”. Dar apartenența lui la această tagmă, la această categorie profesională, a vameșilor, anula – în conștiința publică – orice semnificație pozitivă a numelui său. „Dacă erai vameș, numai pur nu puteai fi!” – cam așa se poate închega în cuvinte convingerea fermă din subconștien­tul colectiv vizavi de această „meserie”.

Vameșii biblici, organizație venală, dar legală

Istoricul Tacitus dă de înțeles că una dintre cauzele izbucnirii (în anul 66 d. Hr.) a marii revolte iudaice contra stăpânirii romane a constituit‑o povara grelelor dări pe care le pretindea aceasta (Anale XII, 54). Strângerea impozitelor era încredințată unor oameni selectați tocmai din popor, pentru a nu se accentua antipatia față de autoritatea imperială. Această responsabilitate era delegată unei categorii de oameni des pomenită în Evanghelii – vameșii -, care semnau un fel de contract (de obicei, pe 5 ani), un angajament (fie individual, fie în grup), că vor vărsa în vistieria romană o anumită sumă, având ulterior o mare libertate în ceea ce privește maniera de adunare a sumei. Rămânea mult spațiu pentru abuz, violență, excese. Victimele erau mai ales oamenii simpli, fragili, sărmani, necombativi. Așa că în societatea acelor vremi s‑a creat o structură socială aparte, densă din punct de vedere administrativ, cu etajări și supraetajări, cu șefi și subor­donați, foarte profitabilă și autocentrată, predispusă ființial spre excese, o organizație a jecmănelii legalizate. Tocmai pentru a‑i mai tempera, Sfântul Ioan Botezătorul le cerea vameșilor: Nu cereți mai mult decât vă este îngăduit! (Lc. 3, 13). Această tagmă spoliatoare avea o imagine negativă în epocă, pe de o parte pentru că hărțuia din punct de vedere economic masele, iar pe de altă parte pentru că se pusese în slujba stăpânitorului roman, punând astfel pe plan secundar identitatea națională (de iudei, membri ai poporului ales de Dumnezeu).

Hristos și Zaheu cel curios

Cunoscând acest „portret robot” al vameșului din subcon­știentul colectiv al epocii, ne dăm seama de ce acești oameni erau urâți, adeseori izolați, adică pri­vați de prieteni (cu ex­cepția celor din tagma lor). Și cu toate acestea, Mântuitorul știa că și membrii acestei „categorii profesionale” au nevoie de mântuire. De aceea, în ultimul Său pelerinaj spre Ierusalim, a simțit că trebuie să‑și proclame public pozi­ția. Și o va face prin fapte concrete.
De‑a lungul istoriei, multe categorii profesionale au fost stigmatizate în inconștientul colectiv, simpla apartenență la ele însemnând oprobriul public. Mai nou, procesul de stigmatizare este mai facil de realizat grație mass‑mediei (și a unei campanii dirijate subtil, prin tehnici psihologice). Foarte ușor, întregi categorii umane pot fi incriminate pentru răul mers al lucrurilor dintr‑un sector al vieții sau din societate. Aceasta pentru că noi, oamenii – în general -, preferăm să vedem și să încercăm – cu prioritate – să exorcizăm răul din afara noastră, iar nu pe cel dinlăuntrul nostru. În plus, generalizăm excesiv, fără să știm a selecta individualul și a vedea întotdeauna chiar puținul bine existent undeva (pentru ca el să poată crește, dospi).

E o abordare greșită a priori­tăților. E de ajuns să analizăm sondajele de opinie privind gradul de simpatie publică față de anumite instituții sau categorii profesionale, pentru a ne da seama de acest lucru. Aș menționa acum doar categoria politicienilor, care adeseori este detestată și înfierată, uitându‑se că ei din rândul poporului au fost selec­tați, prin votul nostru, că au nevoie de ajutorul nostru pentru a duce în direcția bună lucrurile, și au – fiecare în parte – nevoie de mântuire. Mântuitorul – dacă ar fi trăit și activat astăzi – în mod cert ar fi intrat și în casa vreunui exponent al acestei categorii pentru a‑i duce mesajul mântuirii și a‑l impulsiona în direcția binelui colectiv. Și astăzi găsim o mentalitate greșită pe alocuri, potrivit căreia orice contact între un preot (sau o față bisericească) și un politician are efect de murdărire, de întinare a sacralității omului lui Dumnezeu. Așa au gândit unii și pe vremea Mântuitorului, că intrarea în casa lui Zaheu Îl discreditează pe profet, Îl compromite. Or, El s‑a dus ca să sfin­țească, nu ca să se „întineze”.

Autoinvitația în casa vameșului

Acestea fiind spuse, fiecare să ne întrebăm: de partea cui ne situăm noi – a Mântuitorului, în intenția Lui sfântă de a‑l recupera pentru Împărăția Cerurilor și pe acest om, sau de partea mulțimii murmurânde, care osândea fapta Lui concluzionând dezaprobator: a intrat să găzduiască la un om păcătos! Cert este că versetul 5 al Evangheliei cuprinde unica auto­invitație a Mântuitorului din întreaga Sfântă Scriptură: El Se autoinvită în casa lui Zaheu!Astăzi trebuie să rămân în casa ta (Luca 19,6).Cultura noastră post­modernă etichetează drept ne‑elegant gestul oricărei auto­invitații în casa cuiva, dar lucrurile stau foarte diferit în contextul biblic analizat de noi: gestul se face în interesul gazdei (Zaheu s‑a autoexpus, urcân­du‑se într‑un sicomor, spre a avea vizibilitate, și implicit, spre a fi și văzut), așa că ea nu este deloc stridentă, ci duioasă.

Mântuitorul a știut întotdeauna să privească dincolo de aparențe

În Zaheu El a văzut ceea ce nu vedea nimeni: o imensă disponibilitate spre schimbare în bine, o sete de iubire, o dorință imensă de progres duhovnicesc, de creștere; toate acestea, dincolo de meseria nefastă pe care o avea. Reacția lui de primire a Mântuitorului este instantanee: plin de bucurie, este onorat de intenția înaltului oaspete, deschide larg porțile casei proprii marelui proroc. Dar simultan mai deschide și porțile inimii și își exprimă disponibilitatea spre o mare schimbare: …jumătate din averea mea o dau săracilor și – dacă am năpăstuit pe cineva – întorc împătrit! (Luca 19, 8).

Mai dispus să iubești decât să osândești?

Zaheu a ajuns – în întâlnirea lui cu Dumnezeu – într‑o etapă specială a vieții duhovnicești, aceea a dispoziției spre corectarea trecutului și spre înnoirea viitorului. Pofta de avere excesivă i s‑a stins, încrâncenarea față de semeni a dispărut și a simțit că cel mai valoros lucru este împăcarea cu Dumnezeu. Să privim în jur și să ne întrebăm fiecare, cu responsabilitate: câți din oamenii de astăzi sunt în această etapă a vieții duhovni­cești? Adică sunt dispuși să piardă o parte semnificativă din avuție pentru progresul lor duhovnicesc, sunt capabili de o jertfă materială pentru un plus de confort psihic și au devenit mai dispuși să iubească, decât să osândească? Zaheu este într‑o fază a vieții în care simte că, dacă are nevoie de ceva, aceasta este mântuirea pe care i‑o poate da Hristos. Este o reformă a vieții lui, o revertebrare axiologică a gândirii lui, o reașezare a propriului edificiu de valori pe alte coloane de susținere. Își vede într‑o nouă lumină trecutul, își recalibrează, corect, trecutul păcătos, pe care până acum l‑a ignorat, își ia singur un „canon” de pocăință, și încă unul foarte greu, se autopenalizează foarte aspru!

Zaheu nu se târguiește când e vorba de mântuirea sa și a casei sale!

A întoarce „împătrit“ (de patru ori mai mult) pentru o neîn­drep­tățire făcută cuiva era pedeapsa extremă prevăzută de Legea lui Moise pentru furt, și aceasta numai în cazul în care bunul răpit a fost și distrus. Dacă bunul nu a fost distrus, era suficient să întorci dublu valoarea bunurilor extorcate. Dacă însă vinovatul recunoștea fapta sa rea și restituia voluntar paguba, era suficientă întoarcerea pagubei, la care se adăuga o cincime din valoarea ei; aceasta din urmă este situația lui Zaheu. El însă nu se târguiește când e vorba de mântuirea sa și a casei sale! (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, ­p. 224) Cât de meticuloasă era Legea Veche, cât de vertebrată juridic, și totuși, cât de mult orientată spre lumea harului ­care avea să vină!
E o mare performanță ceea ce face Zaheu, și este lăudabilă promptitudinea lui. El nu‑și „negociază” mântuirea, nu stă la tratative făcând calcule de avantaje sau pierderi, ci se lasă furat de atmosfera de spirit a înnoirii sinelui. Mulți din oamenii lumii noastre nu se mai întorc la Dumnezeu pentru că își fac dinainte în minte un calcul pervers: ce preț trebuie să plătesc pentru întoarcerea la El? (Mersul constant la biserică, iertarea dușma­nilor, corectitudine în societate, lepădarea patimilor etc.) și ajung la concluzia că nu se merită, că sunt prea multe sacrificiile; dar nu iau în calcul beneficiile, care sunt înmiit mai multe, întrucât preschimbă viața aceasta într‑o existență fascinantă, propria casă într‑un palat și viața pământească într‑un spațiu de revărsare în lume a Împărăției Cerurilor!
Putem să intuim ce revoluții sociale subtile a declanșat trecerea Mântuitorului printr‑un loc, chiar dacă ele nu mai sunt menționate de Sfânta Scriptură. Din partea de avere a lui Zaheu pusă la dispoziția săracilor s‑au săturat mulți nevoiași din epocă. Iată un transfer de capital economic atât de necesar pentru echilibrul social al vremii, făcut la „comandă” psiho‑religioasă, având motivație pur duhovnicească.

Cum se mântuiesc bogații

Iată deci că Evanghelia de astăzi ne oferă o paradigmă de pocăință autentică preluată tocmai din lumea bogaților și cu efecte sociale consistente. Încă o dată ni se confirmă faptul că Evanghelia nu poate fi ideologizată. Dacă din numeroase luări de poziție ale Mântuitorului înțelegem că pe calea mântuirii posesia de multe bunuri materiale constituie o piedică, iată că astăzi asistăm la pro­clamația de mântuire a unui om foarte bogat. Averea a devenit „vehicul” de sfințire a unui suflet. Mântuitorul a privit dincolo de averi, la adâncurile perso­nalității unui om, i‑a scrutat, i‑a sondat interiorul cel mai profund, i‑a radiografiat dorința de schimbare în bine și a făcut o proclamație publică de izbăvire. Nu există rețete universale de mântuireîn Sfânta Scriptură; fiecare avem un destin unic și o cale irepetabilă de apropiere și de întâlnire cu Dumnezeu, decisă prin rugăciune și realizată prin luminare de Sus; totul, în funcție de gradul de oțelire a propriei voințe. Deci, dăm voin­ță, primim putere!

Arhim. Conf. Dr. Teofil Tia, 31 Ianuarie 2016

Lasati un comentariu