Evanghelia de Duminică: Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii

• publicat la: 28 February 2016
Evanghelia de Duminică: Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda fiului risipitor este povestea vieții fiecăruia dintre noi, a tuturor, pentru că absolut toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul sirenelor, ademenitoare spre plăceri, mai mult decât de glasul conști­inței noastre, care ne avertizează asupra pericolului lor; avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de prove­niență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării.

Viața însăși este o lepădare sau părăsire a celor din urmă, către cele dinainte, fie ele bune sau rele. Părăsim copilăria, devenind adolescenți; depășim tinerețea, pentru a ne transforma în adulți; după care îmbrăcăm haina grea a bătrâneții, până când ne vom lua răsplata sau osânda pentru faptele pe care le-am săvârșit, de-a lungul călătoriei prin viața aceasta, copii, tineri, maturi, bătrâni.Dar mai ales ne regăsim în situația și starea fiului risipitor, nu doar prin etapele sau vârstele vieții, pe care le schimbăm de-a lungul existenței noastre, ci și prin faptul că fiecare dintre noi reface oarecum itinerarul lui, între păcat și virtute, cădere și ridicare. Viața fiecăruia dintre noi este o luptă încordată de a ne izbăvi din ghearele păcatelor și patimilor, care ne aruncă în moartea spirituală, și a ne ridica la împlinirea faptelor bune, sau, cum le place Părinților duhov­nicești să spună, viața fiecăruia dintre noi este o luptă de ridicare și izbăvire din „iadul patimilor” spre „raiul virtuților” creștine, singurele capabile să îl împlinească pe om și să-i aducă adevărata fericire – cea veșnică.
Asemenea vieții fiului risipitor, există în viața fiecăruia dintre noi căderi și ridicări, lumini și umbre, lepădări și convertiri, îndepărtări și „veniri în sine”, regăsiri și reîntoarceri.

Păcatele – „boli” ale sufletului; patimile – „cancerul” vieții morale

Pilda analizată ne spune că acest fiu nerecunoscător și-a cerut de la tatăl său partea sa de avere și a plecat într-o țară îndepărtată, viețuind în dezmierdări. Prin aceste cuvinte este de fapt sintetizat, generic, întregul „catalog” sau „cortegiu” de fapte rele și patimi, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate între ele, într-un circuit vicios, într-o înspăimântătoare familiaritate, în baza căreia patima precedentă ne aruncă în cea consecutivă sau, ca în cazul Evangheliei de astăzi, posedarea și iubirea banilor, „partea de avere” a acestui fiu, l-au prins în mrejele desfrânării și patimilor tru­pești, aruncându-l în starea decăzută asemănătoare porcilor.
Însă, chiar și referința la dezmierdările în care a căzut acesta, după ce s-a îndepărtat de casa părintească, subliniază încă o dată actualitatea parabolei, odată ce patima desfrânării este o patimă atât de violentă și de larg răspândită în lumea de astăzi. Un sfânt precum Ioan Cassian, demascându-i efectele ucigătoare de suflet, spunea că aceasta „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții și puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”. Într-adevăr, patima curviei atentează timpuriu, din zorii puber­tății sau ai adolescenței, la cu­răția trupească și integritatea morală a ființei umane, și iarăși, puțini sunt aceia care au reușit să se elibereze de orice închipuire sau cugetare păcătoasă, atingând starea de „nepătimire” în raport cu păcatul, stare care, așa cum ne învață spiritualitatea ortodoxă, nu înseamnă lipsa ispitelor, ci, în ciuda înmulțirii și a con­sistenței lor, biruirea nu doar a faptelor, ci și a gândurilor păcătoase, prin gânduri curate și du­hovnicești și prin fapte bune și vrednice de răsplată.

Este suficient să facem o scurtă radiografie morală asupra societății actuale, pentru a ne da seama câtă dreptate aveau Părinții de altădată, spunând că în vremurile de apoi păcatele și patimile vor călări lumea, în timp ce virtuțile creștine vor fi ruși­nate și ostracizate în sufletul a tot mai puțini creștini, care le vor mai împlini.
Fără a mai comenta ultimele legi „democratice” prin care în numeroase locuri din lume au fost recunoscute căsătoriile între persoanele de același sex, este suficient să amintim faptul că trăim vremuri în care numărul tinerilor care se mai angajează la jugul căsniciei este tot mai restrâns, în timp ce numărul soților care se despart prin divorț a devenit mai mare decât al celor despărțiți în mod firesc, prin moarte. Că nicăieri, în Europa, sporul demografic sau indicele de fertilitate, adică numărul copiilor care se nasc, nu este unul pozitiv, în timp ce, așa cum este cazul României, am ucis, în douăzeci și cinci de ani de libertate, încă un popor român, după cum, numărul tuturor martirilor, din toate locurile și din toate timpurile, căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, așa cum îi pomenește Sfânta noastră Biserică pe eroii neamului, nu este mai mare decât al pruncilor „lepădați”, în acești ultimi douăzeci și cinci de ani.
Tocmai ca urmare a căutării plăcerilor trupești și a consumării lor iresponsabile din punct de vedere moral, a „liberalizării” în materie de moravuri, Europa a devenit, pe drept cuvânt, un „continent bătrân”, aflat într-o „iarnă demografică”, după cum și în România, în câteva decade, peisajul social va fi unul dominat de vârstnici neputincioși, izolați și ne­aju­torați, odată ce tinerii vor constitui o minoritate, și aceea, plecată, de multe ori, în „țări îndepărtate”, în căutare de confort fizic și material.

„Țara” îndepărtată a păcatului – viețuire pe marginea prăpastiei nimicului

După ce fiul acesta a cheltuit totul, spune Sfânta Evanghelie, a venit în țara aceea o foamete mare și el a început să fie în lipsă, și, nemaiavând din ce să trăiască, s-a angajat ca argat, să păzească turmele de porci ale unui locuitor al acelei țări. Foametea aceasta la care face referire pericopa evanghelică simbolizează starea de gol sufletesc în care a ajuns tânărul risipitor, sentimentul de vid spiritual pe care îl instalează în suflet păcatele și patimile.
Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existen­ței sale, cu iluzia plinătății. Experiază păcatul, săvârșește mecanic patimile, crezând că acestea îi vor aduce adevărata împlinire. În fond, drama căderii sau golul ființial pe care îl instalează păcatul în firea și sufletul uman de aici decurge: din minciuna lui. Până să gustăm din el, ne promite, ne minte și ne ademenește cu iluzia deplină­tății, a fericirii desăvârșite și veșnice. Ne face să credem că atunci când vom consimți la el, „cuiele” conștiinței vor fi adormite de gustarea și înfruptarea din plăcerile lumii, prin fiecare por din ființa noastră. Însă, după săvârșirea păcatului sau a patimii, omul se simte străin și îndepărtat de propria sa fire, trăind exterior chiar luiși. Iar prăpastia care se cască în sufletul său și pe care o experiază sub forma sentimentului zădărniciei, a ratării țintei vieții sale, a pierderii sensului ei autentic, a vidului existențial și a golului ontologic, toate „sfâșiindu-i” făptura, izvo­răște din discrepanța dintre ceea ce păcatul i-a promis și ce i-a oferit în fapt. I-a promis totul, sau aproape totul, dar nu i-a dat în schimb nimic, sau aproape nimic!
Acesta este sentimentul pe care l-a trăit fiul risipitor, îndepărtându-se tot mai mult de „casa părintească”, de valorile, formarea și educația primită, afundându-ne tot mai mult în mocirla păcatelor, în dezmierdări și desfrânări.
Și aceasta este starea pe care o trăiește fiecare om care se lasă purtat în larg, în depărtare, spre naufragiu și scufundare sufletească, de patimi și păcate. Viața duhovnicească ne arată că, în timp ce virtuțile creștine ne apropie tot mai mult de Tatăl Ceresc și ne fac tot mai asemănători Lui, păcatele și patimile desfigurează și pervertesc chipul Său, din profunzimile sufletului nostru, aruncându-ne în starea decăzută de animalitate. Prin iraționalitatea lor și prin faptul că robia față de ele devine un automatism, o obișnuință, proastă și păcătoasă, omul robit patimilor se află în starea decăzută de animalitate. Păcatele îi întunecă și îi abolesc rațiunea și discernământul, târându-l și legându-l, în chip nevăzut, de izvoarele răului și ale fărădelegii. Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când slăbește credința și se împuținează rugăciunea, ne aflăm în „latura și umbra morții” (Isaia 9, 1), trăim pe marginea prăpastiei întunericului și a morții spirituale.
Și, pentru a confirma deplin această stare de decădere morală în care ajunsese acest tânăr, este asociat cu porcii pe care s-a tocmit să-i păzească, aceștia fiind simbol al mizeriei și disprețului. Ajunsese asemenea acestor necuvântătoare, trăind în murdăria păcatelor și în mizeria patimilor.
Trecând prin toate aceste stări morale, tânărul din Sfânta Evanghelie citită astăzi are un moment de „venire în sine”, un moment de conștientizare a stării sale decăzute și păcătoase, dându-și seama că, în timp ce argații tatălui său sunt cinstiți și îndes­tulați de către acesta, el nu se poate sătura nici măcar din roș­covele pe care le mâncau porcii pe care îi păștea. Iar această conștientizare a stării sale îl conduce la o convertire reală și mărturisire a păcatului său. „Mă voi scula – spune el – şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 18-19) Și se vede că hotărârea i-a fost sinceră și voința puternică, pentru că, adaugă Sfânta Evanghelie, „sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 20).
Experiența aceasta a ridicării din păcatele săvârșite, ca urmare a conștientizării gravității lor și a dorinței de îndreptare, ne este oferită astăzi, tuturor, în Sfânta Biserică, prin Sfânta Taină a Mărturisirii – adevărat „botez al lacri­milor” și Sfântă Taină a restaurării ontologice a ființei umane.

Dragostea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu

Dacă până în acest punct Pilda fiului risipitor ne arată efectele căderii în păcate, prin părăsirea dragostei părintești, descriind, oarecum, povestea vieții fiecăruia dintre noi, finalul acestei parabole o face, poate, cea mai edificatoare și practică dintre toate pildele rostite de Domnul Hristos.
Atunci când o citim, dar mai ales când medităm asupra ei, cu dorința de a ne folosi duhovni­cește, nu putem să nu fim cople­șiți de iubirea Tatălui, ca răspuns la pocăința fiului.
„Pe când era încă departe – spune Sfântul Evanghelist Luca -, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Cuvinte cu adevărat dumne­zeiești, descriind „dragostea infinită”, negrăită, „nebună” a tată­lui față de fiul său multiubit, deși căzut și rănit moral!
Tatăl l-a văzut din depărtare pe fiul său plecat. Aceasta ne arată că el a fost într-o permanentă așteptare, a sperat, clipă de clipă, și a stat cu privirea permanent îndreptată la orizont, nădăjduind să îl revadă, mai devreme sau mai târziu. El, bătrânul și suferindul, nu doar de povara bătrâneților sale, cât mai ales de pe urma comportamentului fiului său, atunci când l-a văzut, i s-a făcut milă de el și, neputincios, a alergat înaintea lui. În loc ca acesta – fiul uzurpator – să se întoarcă în genunchi, pocăit, pentru păcatele sale, între care cel mai mare a fost refuzul de a mai trăi în dragostea tatălui său; în loc să alerge el, plângând și ispășit, iată că tatăl este cel care o face! Bătrân, bolnav, suferind, rănit, tatăl aleargă în întâmpinarea fiului său și face un gest de mare sensibilitate sufletească, arătându-și iubirea și bucuria: plecându-și capul pe grumajii fiului, îl sărută. Doar un tată poate simți profunzimea acestei stări, bucuria reîntoarcerii celui căruia i-a închinat întreaga sa viață, toată munca și osteneala, privându-se pe sine de cele mai elementare nevoi, nu doar bucurii.
Așadar, tatăl este cel care suferă durerea despărțirii, el este cel care speră și așteaptă întoarcerea fiului, iar atunci când a­ceasta se petrece, bucuria sa este deplină. Iar această bucurie și împlinire este reflexie a bucuriei pe care o simte Dumnezeu ori de câte ori ne întoarcem noi, „făptura cea mai iubită a Sa”, din răutatea păcatelor, prin pocă­in­ță, în universul faptelor bune și al virtuților creștine.
Am putea spune, totodată, că Pilda fiului risipitor este, paradigmatic, pilda bucuriei regăsirii de sine și a reîntoarcerii în dragostea tatălui. Nu mai interesează atitudinea revoltată a fratelui. Ceea ce ne sensibilizează este paradoxul iubirii infinite a tatălui. Din iubirea sa rănită, el nu doar că are puterea, ci trăiește bucuria învierii spirituale a fiului său pierdut, îl primește și se bucură de aflarea și reîntoarcerea sa, mai mult decât de momentele petrecute împreună înainte de plecarea lui. Îl îmbracă în haina de cinste, îi pune pe deget inelul restaurării și reconfirmării statutului său, sărbătorește bucuria regăsirii și renașterii lui morale.
Dincolo de cuvintele ei mișcă­toare și de sensul ei moral sublim, Parabola fiului risipitor ne înfățișează un adevăr suprem. Dacă toți suntem fii și fiice risipitoare, care părăsim, ne îndepărtăm și lepădăm, în viață, persoanele, credințele, convingerile, faptele noastre, tot astfel, cu toții avem un Tată Care ne oferă fiecăruia dintre noi, în mod absolut gratuit și egal, „partea noastră de avere”, adică deplinătatea darurilor Sale și, chiar și atunci când le-am uzurpat, când am părăsit casa Sa, Sfânta Biserică și dreapta credință, El ne cheamă, ne așteaptă și, cu o dragoste rănită, dar egală, ne primește, ne restaurează, ne reașază în cinstea cea dintâi. Condiția esenția­lă, însă, o constituie răspunsul nostru la această iubire, întoarcerea prin pocăință.
Parabola fiului risipitor ne arată, în ultimă instanță, că, indiferent cât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, dacă există pocăință, niciodată nu este imposibil sau prea târziu pentru a ne întoarce în „casă” și a ne odih­ni în dragostea Tatălui, pentru că, într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, 28 Februarie 2016

Lasati un comentariu