Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

• publicat la: 29 April 2016
Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2016

„Petru, sculându-se, a alergat la mormânt și, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Și a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Aduceți-vă aminte … a Înviat!” (cf. Lc 24, 6-12).

Dragi credincioși,

În această dimineață clopotele sună mai tainic decât în alte zile, mai dulce și mai luminos, pentru a ne aduce aminte și pentru a ne deștepta la o nouă viață; clopotele cântă și, sub cupola lor sonoră, mirarea noastră crește; clopotele bat în turnurile bisericilor, dar bat și la poarta sufletului nostru pentru a ne îndemna să ne ridicăm, să mergem și să vestim lumii că mormântul este gol, că Hristos a Înviat. Nu ne simțim singuri căci avem ca model pe femeile mironosițe, pe Petru și pe Ioan (cf. Io 20, 2-8). Vestea Învierii Domnului îi face pe Apostoli să rememoreze tot ce au trăit împreună cu Hristos, să-și aducă aminte că El le-a vorbit: de patimă, de răstignire, de înviere; să-și aducă aminte că atunci erau sceptici și nu au crezut. Vestea Învierii îi face pe Petru și pe Ioan să se ridice, să se elibereze de teamă și de orice îndoială – să se ridice și să meargă cu grăbire. Ei, Apostoli aleși de Domnul, erau oameni ai spațiilor mari și deschise, erau oameni ai mării și ai orizontului fără de sfârșit, erau oameni liberi, dar acum, în urma evenimentelor recente întâmplate, a răstignirii de pe Golgota, erau stăpâniți de teamă. Și totuși, la vestea Învierii s-au sculat, s-au ridicat, s-au eliberat de orice înfricoșare, de orice teamă. Petru a fost primul care „a ieșit” (Io 20, 3) iar apoi Ioan s-a ridicat și el, și „alergau împreună” (Io 20, 4). Înaintea lor, au fost și au găsit mormântul gol și și-au învins teama, mironosițele. De fapt, aceasta este într-un fel învierea lor: a mironosițelor și a lui Petru și a lui Ioan. În momentul în care s-au ridicat, s-au eliberat de frică – atunci au înviat; în clipa în care s-au sculat, au întrezărit speranța și au redobândit libertatea care-i caracteriza – atunci au înviat; în momentul în care au început să alerge, deja erau ei ca dinaintea patimii și a morții lui Isus și, alergând, se îndreptau spre lumină, lumina cea fără de sfârșit – spre învierea lor proprie.

Ajuns la mormânt, Ioan și apoi Petru „s-au plecat, au văzut” și s-au minunat, „mirându-se”(cf . Lc 24, 12). Mormântul era gol, giulgiurile împrăștiate, lumina inunda totul și, mai ales, inimile lor s-au mirat și au înțeles că Domnul a Înviat (cf. Io 20, 5-7)! În acel moment speranța reînvie, tristețea dispare, în Domnul sunt iarăși liberi, cu Domnul se deschide evul nou, al credinței și al speranței mântuirii.

Dragii mei,

„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (1), spune cronicarul. Vedeți ce vremuri tulburi trăim! Valuri migratoare de oameni în căutarea unei vieți mai bune și a unei viețuiri mai liniștite; culturi și civilizații care se întâlnesc, se confruntă și nu reușesc să armonizeze; războaie și ură semănate prin toate colțurile pământului; sinucigași care, neștiind ce este iubirea și iertarea, seamănă moarte, necazuri, doliu și suferință; creștini agresați, terorizați sau chiar uciși ori alungați din locurile care sunt leagănul credinței lor; oameni săraci, umiliți și abandonați la periferia societăților – spaima, frica și teroarea sunt, din nefericire, iarăși la ordinea zilei. Toate acestea le auzim în timp real, le vedem pe toate canalele media, le trăim și noi în nesiguranța și teama zilei de mâine. Această realitate nu face altceva decât să transforme sufletele noastre în morminte triste peste care sunt așezate alte și alte pietre de mormânt care ne apasă și ne fac prizonieri ai vremurilor tulburi și neașezate.

„Lumea nu poate fi salvată decât de oameni care refuză agresiunea, de oameni care sunt atenți cu cei din jurul lor și sunt milostivi cu cei nefericiți, de oameni care știu să răspundă întotdeauna răului cu dragoste și iubire” (2). Acești oameni se revendică de la demnitatea de a fi cu adevărat creștin, de „servitori ai bucuriei și ai speranței prin dragoste” (3).

În acest context vă îndemn să ascultați cântarea clopotelor din dimineața Învierii; vă îndemn să vă ridicați, să mergeți, să vedeți și să vă minunați în fața mormântului gol al lui Hristos, devenit izvorul Luminii, al Vieții și Bucuriei. El, Domnul, ne poate elibera, și ne eliberează de orice frică, El ne poate reda speranța și încrederea, cu El trăim și suntem oameni ai păcii și ai iubirii.

Dragi credincioși,

Îl vedem pe Petru mirându-se (cf. Lc 24, 12) și minunându-se de mormântul gol și de lumina strălucitoare; le vedem pe mironosițele femei „nedumerite” (cf. Lc 24, 4); îl vedem pe „celălalt ucenic” (cf. Io 20, 4), pe Ioan, „aplecându-se” spre mormântul gol și îi vedem pe toți Apostolii, în aceeași zi a săptămânii, că „s-au bucurat (…) văzând pe Domnul” (cf. Io 20, 20). A Înviat Hristos! „Este viu și dorește să fie căutat printre cei vii iar noi (…) suntem trimiși pentru a purta lumii, cu mirare și cu stupoare, vestea cea bună a Învierii (…) suntem îndemnați să ne aducem aminte de Hristos și de Cuvântul viu al lui Dumnezeu care ne cheamă și ne trimite, pe fiecare în parte, în această istorie contemporană (4)”. Mirați-vă și mâhniți-vă, precum Petru și precum mironosițele femei, de toată suferința și de toate nedreptățile zilelor, de toate abuzurile făcute de acești asasini descreierați, iar nu de oameni, mai degrabă purtători de demonie și prăpăd; mirați-vă și vă mâhniți, dar rămâneți aproape de cei în suferință și dați-le o mână de ajutor, mângâiați pe cei rămași singuri cu durerea lor, „aduceți-vă aminte cum v-a vorbit Hristos” (cf. Lc 24, 6), aduceți-vă aminte de bunătatea Lui și de cuvintele Lui; fiți fiecare dintre voi o „santinelă a dimineții (5)”, un „străjer al dimineții” (cf. Is 21,11-12), o lumină în întunericul zilelor noastre. Fiți santinele și străjerii care știu să citească semnele timpurilor și să le interpreteze în virtutea Evangheliei lui Hristos cel Înviat. Biruiți în bine și în adevăr, în dreptate și bucurie, în iubire și iertare, biruiți în Înviere! Speranța nu moare niciodată! Frica nu poate pune stăpânire pe inimile noastre! Hristos cel Înviat este speranța noastră și este credința noastră tare!

Dragii mei,

Problemele există și ne cer răspunsuri urgente, mereu altele vor veni să solicite implicarea conștiinței și a faptelor noastre, sub imperativul binelui și al iubirii aproapelui. Acum însă e dimineața Învierii și cântecul clopotelor e asemeni unui psalm al tuturor inimilor, ne ajută să ne ridicăm, să ieșim din amorțire și din toropire; același dangăt de clopote ne însoțește pe drumul către învierea noastră dacă suntem încredințați de Învierea lui Hristos; iar mirarea și minunarea lui Petru și Ioan va deveni a noastră iar noi vom ști să rămânem mereu aproape de tot omul. Curajul credinței învinge teama! „A înviat! … Nu vă înspăimântați!” (cf. Mc 16, 6).

În trecerea grăbită a „clipei celei repezi ce ni s-a dat” pentru a fi în lume trebuie, totuși, să ne facem timp să „plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură” (cf. Rm 15,12), să ștergem lacrima și să alinăm durerea de pe orice față, cu milă și îndelungă răbdare. În vâltoarea acestei lumi să nu uităm de prieteni și de cei dragi, să nu uităm de darul vieții și al mirării și „să iertăm toate pentru Înviere, să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi”! (6)

În acest spirit vă doresc Sărbători pline de har și binecuvântări de la Domnul și vă salut cu salutul pascal: Hristos a Înviat!

comentarii

Lasati un comentariu