Evanghelia de Duminică: Cunoașterea lui Dumnezeu viață veșnică este

• publicat la: 12 June 2016
Evanghelia de Duminică: Cunoașterea lui Dumnezeu viață veșnică este

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
În societatea contemporană, Biserica Ortodoxă este mereu văzută drept o comunitate de credin­ță de tip dogmatist, fixată sau chiar circumscrisă unor tradiții care vin din vechime, fără ca acestea să atingă foarte bine viața cotidiană. Acest lucru se datorează pe alocuri și insistenței în chiar învăță­mântul teologic, pe dimensiunea obiectivă a cre­dinței și prezervarea ei, în detrimentul orientării practice, adică accentului pe credința subiectivă sau pe om în toată concre­tețea lui. În acest context, dogmele Bisericii sunt, nu de puține ori, tratate drept simple formule imuabile, care construiesc identitatea comunității religioase și mai puțin drept principii care se dezvoltă în viețuirea creștină în devenirea ei firească.

Cum ne mântuim?

Duminica a 7-a după Paști este consacrată unui eveniment extrem de important din viața Bisericii, Sinodul I Ecumenic, din anul 325, convocat de Sfântul Împărat Constantin, unde, potrivit tradiției, s-au adunat 318 Sfinți Părinți, printre care Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei sau Sfântul Spiridon al Trimitundei. Problematica principală a fost mărturisirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, consub­stan­țial cu Tatăl, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut” (Simbolul de cre­dință), împotriva preotului Arie, care nega dumnezeirea sa, arătând că Fiul, Iisus Hristos, nefiind Dumnezeu adevărat, nu putea să fie decât o creatură perfectă. În consecință, mântuirea pe care Hristos o aduce oamenilor nu constă într-o înnoire a naturii lor, săvârşită graţie înălţării, prin Hristos, a aceleiaşi naturi umane, ci în oferirea unui simplu model de viaţă. Se poate observa limpede din această idee că nu este vorba doar de o simplă exprimare teoretică a unei învă­țături de credință, chiar și esen­țială a Bisericii, ci, într-un mod iminent și obligatoriu, această poziție schimbă perspectiva asupra vieții creștine. S-a răspuns fără echivoc – în Hristos nu este vorba doar de un simplu model pe Care Îl poate urma cineva, în acest fel nu ar fi nici o diferență între diverșii profeți, înțelepți sau învățători în decursul istoriei și El. Ci Hristos, pe lângă Trimisul Tatălui, Modelul și Pedagogul prin excelență, este Mântuitorul, Vindecătorul și Răscumpărătorul omului. Mântuirea nu este un simplu proces de îm­bunătățire a ființei umane, ci un proces taumaturgic, răscumpărător și, mai ales, ontologic. Firea umană este restructurată complet lăuntric și exterior prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Or, acest proces nu putea fi realizat decât de către Dumnezeu. O creatură, fie ea și perfectă, nu ar fi putut face acest lucru. Omul nu putea să-l mântuiască pe om, ci avea nevoie ca Dumnezeu să se pogoare înspre el, să-l restaureze și să-l înalțe.

Cunoașterea lui Dumnezeu, un demers existențial de întâlnire cu El

Textul Evangheliei rânduit pentru această duminică este în consonanță directă cu semnifi­cația teologică a zilei – „Marea Rugăciune arhierească a lui Iisus” (Ioan 17, 1-13). Este, de fapt, „confesiunea” pe care Hristos o face despre Sine înainte de Pătimirea Sa. Și că textul scriptu­ristic are o relevanță practică evi­dentă, în ciuda caracterului său profund dogmatic, se vede încă de la început – motivul pentru care Hristos Se prezintă pe Sine și pe Tatăl este proclamarea, revelarea și intrarea omului în viața veșnică: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Cunoaș­terea, se intuiește limpede în cazul de față, nu reprezintă un proces dialectic, aici concretizat în formularea unor învățături, fie ele și dogmatice, ci un demers existențial de întâlnire cu Tatăl prin Fiul (în Duhul Sfânt), aceasta însemnând anticiparea Împă­răției Cerești încă de pe pământ. Hristos se prezintă pe Sine existând ­înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 21), este una cu Tatăl (Ioan 17, 11), vorbește despre slava care i-a fost proprie înainte de întrupare, aceeași cu a Tatălui (Ioan 17, 5), argumente care sus­țin deoființimea Sa cu Tatăl, dogma centrală a Sinodului de la Niceea. În felul acesta, de fapt, El Îl prezintă oamenilor pe Tatăl, căci „cine m-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9) și „Arătat-am numele Tău oamenilor” (Ioan 17, 6). Numele lui Dumnezeu cel mai de cinste, care Îl face, potrivit Părintelui Rafail Noica, „Dumnezeu profesionist”, este cel de „Tată”, care nu se re­găsește în nici o altă religie. Iisus Hristos, Fiul Său, l-a revelat ca și Tată, care-l iubește pe om ne­condiționat până într-atât încât, creându-l, și-a asumat posibilitatea ca omul să-L renege, ceea ce s-a și întâmplat. Dar El nu a încetat să-l iubească „până la sfârșit”.

Hristos, „bărbatul desăvârșit”, model și arhetip al sfințeniei

Iisus Hristos este chipul Tatălui, Calea către Tatăl, dar și Adevărul (Ioan 14, 6), iar acompaniatorul pe acest drum al Adevărului către Tatăl este Duhul Sfânt, căci așa Îl numim, „Duhul Adevărului” (Ioan 14, 17). De aici înțelegem că această cunoaștere a lui Dumnezeu nu este una teoretică sau un exercițiu al minții, ci este una experiențială, în Duhul, care Îl face prezent pe Hristos, chipul Tatălui. Vorbim de cunoașterea Dumnezeului Unul, întreit în persoane. Iar „gnosticii” cei adevărați sunt cei care păzesc cuvintele Lui și, în consecință, cei în care Dumnezeu se prea­slăvește, despărțiți, prin altoirea spirituală, de lume, și în unitate deplină cu Dumnezeu, adică sfinții. Sfântul Apostol Pavel ne „descrie” metodologia cunoaște­rii spirituale: „Căutaţi… sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Iar această sfințenie se do­bândește în Adevărul-Hristos, făcut prezent de Însuși Duhul: „Sfințește-i pe ei în adevărul Tău” (Ioan 17, 19), în Biserică. De aici și cele trei principii evocate de Părintele Sofronie Saharov: nu există un creștinism adogmatic, ne-e­clesial și ne-ascetic. Adevărul dogmatic se păstrează în Biserică și se validează în experiența ascetică continuă.

Învățătura despre dumnezeirea lui Iisus Hristos proclamă tocmai posibilitatea omului de a atinge sfințenia, metodologia cunoaș­terii duhovnicești. Hristos este „bărbatul desăvârșit”, model și arhetip al sfințeniei și, în cele din urmă, omul, așa cum ar trebui el să fie. De aceea, orice cu­noaștere a lui Dumnezeu se face prin Hristos și în Hristos, care este chipul Tatălui, în lumina Duhului Sfânt.

În concluzie, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, este fundamentul teologic al posibi­lității accederii omului la cunoaș­terea lui Dumnezeu și la părtășia vieții veșnice. Rememorăm în această duminică darul pe care îl primește omul în opera de mântuire realizată în Hristos, acela de a se numi fiu al Tatălui Ceresc, frate al Domnului Hristos, și, în consecință, sfințindu-se, să trăiască în Duhul experiența vieții viitoare. Și nu uităm că, în vremurile actuale, traversând multe tentații și fiind supuși la multe atacuri, Domnul se roagă pentru noi, așa cum se roagă o mamă, „Păzește-i, Părinte Sfinte” (Ioan 17, 11). Această certitudine ne întărește în mărturisirea credinței noastre și ne umple de bucurie mângâietoare.

Protos. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa, Facultatea De Teologie Ortodoxă Din Cluj-Napoca, 12 Iunie 2016

comentarii

de mine. la 12 June 2016 - 10:03

GLORIE LUI DUMNEZEU!AMIN.

Lasati un comentariu