4 august 1919, Armata Română a eliberat Budapesta de sub comuniști

• publicat la: 4 August 2016
4 august 1919, Armata Română a eliberat Budapesta de sub comuniști

4 August 1919, Armata Română a eliberat Budapesta de sub hoardele comuniste conduse de bolșevicul Bela Kun, introducând ordinea și civilizația în orașul devastat.

Acum 97 de ani bravii ostasi români nu numai că ai eliberat capitala statului veci ci au pregătit şi oferit ceaune pline cu mâncare pentru populaţia înfometată de regimul bolşevic.

Vă prezentăm de pe site-ul Roncea.ro, povestea când eroicul soldat român a pus opinca oltenească pe Parlamentul Ungariei de la Budapesta, ca un semn că ungurii au scăpat de comuniștii sălbăticiți de ateism.

”Acest episod, intrat deja in folclor, este unul real si redau aici descrierea lui facuta de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei in timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. A aparut initial in cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010.

…Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vanatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.
Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”
“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…
….
“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare sa fi dat vântului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
– Cum il cheama?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!

Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarăsi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt răbojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu mă las nici mort!…”

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

comentarii

de sorin florut la 5 August 2016 - 06:18

Primele trupe românești au intrat în Budapesta în seara zilei de 3 august 1919, sub conducerea generalului Rusescu și au înnoptat în oraș. A doua zi, la 4 august 1919, a intrat cea mai mare parte a forțelor românești din cadrul Comandamentului Trupelor din Transilvania, comandat de generalul Mardarescu, apoi armata romana defilând în capitala ungara.

de sorin florut la 5 August 2016 - 22:05

Armata romana a ajuns în Budapesta înfrângând militar un inamic care nu numai ca refuza sa plece de pe teritoriul etnic romanesc, menținând sub ocupație teritoriul dintre Tisa și Mureș aflat la vest de linia Sighetu Marmatiei – Ciucea – Zam, ci a încercat în doua rânduri (aprilie 1919 și iulie 1919) sa ocupe prin forță militara întregul teritoriu aflat la est de aliniamentul menționat anterior, pana la Carpații Orientali. Inamicul respectiv – adică armata ungara – a fost aruncat la vest de Tisa la sfârșitul lunii aprilie 1919, iar după atacul ungar vizând ocuparea întregului Ardeal -declanșat în 20 iulie 1919- armata romana a trecut la contraofensiva și a lichidat forțele inamice aflate în fata sa, forte ungurești care încercau cu disperare sa scape din încercuirea pe care le-o pregătise biroul operații al armatei romane, birou comandat de locotenent-colonelul Ion Antonescu. In aceste condiții au ajuns în fata Budapestei, în seara zilei de 3 august 1919, primele forte românești, comandate de generalul Rusescu, ofițer care nu a ratat ocazia de a intra în capitala inamica, în care a și înnoptat. Armata romana a ajuns in Budapesta din necesități militare și tot din necesități militare, pentru siguranța capitalei ungare a ocupat teritoriul ungar de la vest de Budapesta pana la Gyor, păstrând legătura la stânga cu forțele franco sârbe si la dreapta cu forțele cehoslovace. Planul Lenin – Kuhn de a face joncțiunea intre forțele bolșevice rusești și ungurești a eșuat. Ca guvernul Ungariei in acel moment era format de comuniști si socialiști are prea putina relevanta istorica. S-a încercat politizarea respectivului eveniment militar, atât in anii `50 cât și după 1989. In anii `50, ai istoriei RPR a lui Mihail Roller, evenimentul era prezentat ca intervenție a reacțiunii burghezo-moșierești românești împotriva republicii ungare a sfaturilor (sovietica), făcând abstracție de caracterul drept, de eliberare națională a unor teritorii locuite majoritar de romani de sub ocupația ungureasca. Ba chiar s-a bătut moneda in acele vremuri pe caracterul funciar reacționar al poporului roman, care a înăbușit in sânge eroica lupta pentru comunism a poporului ungar. Aceleasi teze cominterniste ca si despre revolutia ungara de la 1848, despre a carei esenta contrarevolutionara in Transilvania nu sufla nimeni nici un cuvant in anii `50. Dupa 1989, aceeași teza este reluata in oglinda, de aceasta data accentuându-se pe caracterul anticomunist al acțiunii militare românești din 1919. Unii se incapataneaza sa nu priceapa ca armata romana nu a avut de schimbat guverne si nici de cucerit teritorii străine in 1919, ci acționa pentru eliberarea teritoriului național romanesc. De aceea, când necesitățile militare nu mai impuneau prezenta românească in capitala ungara, guvernul roman a intenționat retragerea forțelor romane inca din septembrie 1919. S-a opus însă tocmai conducerea conferinței păcii de la Paris, care a acceptat retragerea armatei romane din Ungaria abia la cea de-a treia încercare in acest sens a guvernului roman, in noiembrie 1919, după ce si tentativa din octombrie 1919 eșuase. Desi ocupase circa trei sferturi din teritoriul ungar, armata romana s-a retras in etape pana in spatele liniei de frontiera pe care o stabilise conferinta pacii si o comunicase guvernului roman, linie de frontiera care a fost mutata mai spre rasarit decat prevederile conventiei cu Antanta din 1916, linie de frontiera pentru care Romania se angajase in razboi in 10 zile de la semnarea conventiei. Este de precizat si de subliniat ca armata romana a plecat din Ungaria la ordinele propriilor comandanti, nu a fost alungata de vreo forta ungara, in speta de Horthy, care intrand pe teritoriul evacuat de armata romana, pretindea ca el il eliberase!

Lasati un comentariu