Azi e sărbătoare: Sfinţii Mărturisitori din Ardeal

• publicat la: 21 October 2016
Azi e sărbătoare: Sfinţii Mărturisitori din Ardeal

Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene şi inclusiv a slujitorilor şi credincioşilor ei, dar şi mulţi au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinţei ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor: Oprea Miclăuş, ţăran din Sălişte – Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credinţă, ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, de lângă Orăştie, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi, mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii.

Doi sunt mitropoliţi, doi sunt preoţi, doi sunt călugări şi unul e ţăran. În aceşti sfinţi e întruchipată întreaga Biserică ortodoxă ardeleană, cu ceata ierarhilor şi clericilor ei, cu ceata călugărilor şi pustnicilor ei şi cu mulţimea credincioşilor ei. În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955, ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine ştie cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei sunt mărturisitori izolaţi ai unei credinţe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfinţenie sprijinită pe umerii uriaşi ai credinţei Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credinţă ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioşilor români din Ardeal“. Ridicaţi din popor şi legaţi de popor, legaţi de Biserica strămoşească, în ei a prins grai vrerea întregii Biserici şi a luptat vrerea tuturor credincioşilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt sfinţii mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăşi, mărturisirea poporului drept-credincios. Ei sunt sfinţi reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai sufletului ortodox român din Ardeal.

„O biruinţă a satului asupra împăratului“

După momentul nefericit din 1701 din Transilvania şi neîndeplinirea promisiunilor făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I, clerul şi poporul român de aici a rămas în starea nefericită de până atunci, toleraţi şi lipsiţi de drepturi în propria ţară. Dându-şi seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare şi că sunt ameninţaţi să-şi piardă „legea“ strămoşească, la scurt timp după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj şi stăruinţă de preoţii şi credincioşii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare şi chiar moarte mucenicească. Astfel, deşi erau majoritari, românii ortodocşi de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credinţa ortodoxă nu era receptă.
Mişcarea românească din 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă. Această luptă pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruinţă desăvârşită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea srămoşească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaş, „o biruinţă a satului asupra împăratului“.

Originar din Bosnia, l-a chemat Nicolae Sarai-Turcia (Cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Unii cercetători susţin că era de neam sârb, iar alţii susţin o ipoteză de altfel acceptabilă, că era român. A fost tuns în monahism în Mănăstirea „Sfântul Sava“ de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738, primind numele de Visarion. Ajunge în Athos, iar apoi se întoarce în Serbia. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la Mănăstirea Pakra cu un paşaport eliberat de mitropolitul Carloviţului Arsenie Ioanovici Şacabent.

„Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni“

În ianuarie 1744, venind în Banat, iar apoi în Transilvania, începe lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Sfântul Visarion şi-a început propovăduirea în Lipova. Pe colina de la marginea oraşului ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din oraş. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului“. Din Banat a pornit în Transilvania spre Mărginimea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioşi, se trăgeau clopotele bisericilor în satele prin care trecea. Prin cuvintele sale a mobilizat mulţimile, arătându-le că prin unire li se schimbă credinţa, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să păstreze rânduielile ortodoxe. Efectul predicilor sale a fost uluitor. George Bariţiu în istoria Transilvaniei remarcă că „el însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorbă multă şi a ţinea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, neleguit; de aceştia îl doare pe el mai mult“. În Mărginimea Sibiului, Sfântul Visarion a reuşit să întărească în credinţa cea dreaptă pe credincioşi de aici, care au devenit mai apoi cei mai înflăcăraţi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu a fost prins, interogat şi întemniţat.

Încarcerat în groaznica temniţă de la Kufstein

La întrebările legate cu privire la predica sa împotriva uniaţiei, a refuzat să răspundă. Din Sibiu a fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timişoara, Osiek şi Raab, iar apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein, unde se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor. Arestarea lui Visarion nu a avut drept urmare liniştirea şi potolirea spiritelor exaltate de predica Sfântului. Abia acum începe adevărata convulsiune, adevărata revoluţie, care umple de profundă îngrijorare cercurile politice şi bisericeşti germano-maghiare din Viena şi Ardeal. Silviu Dragomir spune că „revoluţia declanşată de Visarion deschide seria revoluţiilor naţional-bisericeşti, ce vor mistui pacea şi liniştea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea“. Succesul extraordinar al predicii lui Visarion inspiră acţiunile entuziaste ale neînfricaţilor preoţi Cosma din Deal, Ion din Răchită, Oprea din Sălişte, a lui Ioan din Galeş şi Ioan din Aciliu, a călugărilor Nicodim şi Sofronie, a strălucitului vizionar ţăranul martir Oprea Miclăuş şi a altor zeci şi sute de preoţi, călugări, ţărani care, la fel ca în epoca persecuţiilor primare, au îndurat, cu curajul sfinţilor şi martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniţă, moarte, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure. Cărturarul unit Samuil Micu Klein, referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt“, scrie că „acesta tare au înfricoşat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniţi“.

Zelosul ţăran Oprea Miclăuş, trimis la Curtea Imperială din Viena

Lupta începută de Visarion Sarai a fost continuată cu dârzenie de numeroşi preoţi şi credincioşi îndeosebi din Mărginimea Sibiului. Timp de patru ani au fost arestaţi în primăvara anului 1745 trei ţărani, Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea din Sălişte – Sibiu pentru alungarea preoţilor uniţi.

În aceste împrejurări, în toamna anului 1748, săliştenii trimit ca delegat al lor la Viena pe consăteanul Oprea Miclăuş, pentru a prezenta un memoriu. Ţăranul Nicolae Oprea Miclăuş s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate vedea din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile acelor vremi. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum la Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a fost însoţit de un alt apărător, Ioan Oancea din Făgăraş. După ce au prezentat Curţii memoriul, li s-a pus în vedere să se întoarcă acasă, cu promisiuni că doleanţele lor vor fi soluţionate de Guvernul transilvănean. Reîntorşi acasă, au informat pe credincioşi că cererea lor a fost rezolvată favorabil, acordându-se libertate credinţei ortodoxe. Astfel, în preajma Crăciunului anului 1748, aproximativ o sută de ţărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei ce se afla la Sibiu, cerându-i să publice hotărârea împărătesei. Răspunsul acestuia s-a amânat o săptămână, dar atunci au fost arestaţi Ioan Oancea şi un ţăran, Oprea Miclăuş.

Preotul Moise Măcinic din Sibiel, închis pentru că a fost hirotonit în Ţara Românească

După ce mai mulţi preoţi şi credincioşi au redactat un memoriu, au fost însărcinaţi să îl ducă Curţii de la Viena Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Era a treia oară pentru Oprea sosirea la Viena. Amîndoi au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile date interogatoriului luat la data de 14 aprilie 1752. Din acesta reies şi câteva interesante date biografice ale preotului Moise Măcinic. Acesta mărturisea că a fost hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Neofit Cretanul, a fost preot la Sibiel şi închis 17 luni la Sibiu pentru simplul motiv că a fost hirotonit în Ţara Românească. În urma memoriului înaintat lui Brovne, guvernatorul Transilvaniei l-a eliberat din temniţă cu condiţia să se lase de slujba preoţească şi să se hrănească din munca câmpului ca un simplu ţăran.

 

În loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră Curţii de la Viena, Oprea şi preotul Moise, trimişii clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în temniţa de la Kufstein. Nu se ştie nimic despre sfârşitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. În anul 1756, Curtea imperială din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că un deţinut a evadat. Nu se cunoaşte care dintre cei doi a reuşit să fugă. Cert este faptul că nici unul nu a ajuns acasă. În data de 24 iulie 1784 soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Despre moartea mucenicească ne relatează şi cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop)“: „Şi pre câte trei din Viena i-au inchis şi acolo viaţa lor s-a stins“.

Răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei

Constatând că toate încercările şi memoriile rămân fără rezultat, credincioşii ortodocşi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase, şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Săliştea, judeţul Alba. Cronicile spun că „o ţăr de schit în mijlocul codrului, cam la un mil de satul Cioara, şi-a durat călugărul Sofronie, locuind acolo şi rugându-Se lui Dumnezeu pentru sufletul lui; şi avea mai apoi pe lângă sine vreo tri, patru copilaşi la învăţătură“. Sofronie se trăgea dintr-o familie preoţească din sat, primind la botez numele de Stan, a fost preot de mir în sarul său, apoi s-a călugărit, se pare, la Cozia.
După ce autorităţile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniaţiei, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să declare că vor sta „sub porunca Bisericii din Ierusalim“. În anul 1759 a pornit la acţiune deschisă, fiind susţinut de protopopul Mărginimii Ioan din Sălişte şi vorbind poporului la adunarea de la Apold. A fost arestat în prima fază şi închis la Bobâlna, dar eliberat de 600 de ţărani conduşi de prietenul şi colaboratorul său, protopopul Ioan din Sălişte, iar apoi în urma propovăduirii sale în Apuseni închis la Abrud, dar eliberat de către autorităţi de teama unei răzvrătiri a moţilor.
Sofronie era împotriva acţiunilor de violenţă, ştiind că prin stăruinţa paşnică, fără excese, pentru drepturile fireşti, va putea mai uşor asigura biruinţa, în acea stare de lucruri. De aceea, el s-a adresat la 2 august 1760 autorităţilor din Sibiu, propunând soluţionarea paşnică a problemei prin eliberarea celor aruncaţi în suferinţă şi a preoţilor ortodocşi închişi, restituirea bisericilor şi asigurând că atunci va fi pace. Era cerinţa unui luptător pentru credinţă, care se numea pe sine cu multă demnitate „eu, călugărul Sofronie“ fiind ascultat în toată ţara ardelenească. Tot în acel an, în urma unui „sinod“ convocat la Zlatna, ţăranii răsculaţi au intrat în Blaj, încât episcopul unit Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu.

„Mulţimile de creştini şi preoţii lor rămăseseră singurii apărători ai credinţei“

Mişcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar şi Maramureş. Din cauza acestei mişcări, împărăteasa Maria Tereza şi autorităţile din Ardeal au fost nevoite, aşa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu, „să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestaţi pentru credinţă vor fi eliberaţi.“ Prin conţinutul hotărârilor luate, „sinodul“ de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi unul din marile fapte istorico-bisericeşti din secolul al XVIII-lea. În astfel de condiţii, împărăteasa Maria Tereza trimite în Ardeal pe generalul Nicolaus Adolf baron Buccow, unităţi de cavalerie şi infanterie, dar şi un episcop sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Răşinari – Sibiu. Pe lângă contribuţia sa preţioasă de a fi forţat stăpânirea să trimită în Ardeal un episcop ortodox, ieromonahul Sofronie de la Cioara a mai făcut un lucru de mare preţ. El a pus în cumpănă pentru prima dată, cum spune profesorul Silviu Dragomir, „conştiinţa forţei proprii a poporului român din Ardeal“ şi a dus cauza Bisericii sale la izbândă desăvârşită.
Gheorghe Ciuhandu spunea că „în Ardeal mai mult ca oriunde printre români, în Ardealul despoiat de ierarhia ortodoxă superioară, mulţimile de creştini şi preoţii lor de sate rămăseseră singurii apărători ai credinţei ortodoxe, în curs de 60 de ani, până la sosirea, în 1761, a episcopului ortodox Dionisie Novacovici, încredinţat cu păstorirea sufletească a Ardealului“.

„Ostaşi ai lui Hristos“

În acest răstimp de 60 de ani, creştinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri, după chip şi lege, pentru cinstea şi apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostaşi ai lui Hristos“ care aşa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraţilor şi a tiranilor şi cu bună îndrăzneală bărbăteşte L-au mărturisit pe El Dumnezeu şi Împărat al nostru“.
Jertfa acestor mucenici de la temniţa Kufstein: ieromonahul Visarion, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din Sălişte, ca şi lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara şi de preoţii Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Sălişte, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din satele Tilişca, Deal şi Poiana Sibiului, de credincioşii ţărani Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu şi de numeroşi alţi preoţi şi credincioşi, bărbaţi, femei, copii, ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, întemniţaţi, maltrataţi, bătuţi, alungaţi din satele lor, constituie una din cele mai înălţătoare momente din trecutul Bisericii strămoşeşti.

O solemnă canonizare

Cuviosul Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, împreună cu mucenicul Oprea Miclăuş, au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, hotărârea luându-se în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din data de 28 februarie 1950. În acel binecuvântat an 1950, Sfântul Sinod a hotărât ca „smeriţii între ieromonahi Visarion şi Sofronie, care au surpat cu virtutea şi cu pătimirile lor puterea vrăjmaşilor Ortodoxiei şi împreună cu drept-credinciosul creştin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credinţa părinţilor noştri, să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca Sfinţi Mărturisitori şi Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre“. Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.

Ultimii doi din ceata mărturisitorilor ardeleni, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, au fost canonizaţi de către Sfântul Sinod în anul 1993, alături de alţi sfinţi bineplăcuţi de Dumnezeu.
Anul acesta, cu ocazia manifestărilor şi totodată a unuia dintre hramurile Catedralei din Alba Iulia, au fost aduse spre închinare din Episcopia Tulcii moaştele Sfinţilor Epictet preotul şi Astion tânărul, arătându-se prin aceasta, ca din negura timpului, că pământul românesc, atât din Dobrogea, cât şi din Transilvania a fost udat de sângele martirilor.

sursa napocanews.ro, Alexandru Chituţă, 21 Octombrie

comentarii

de ptr popi cu iubire la 22 October 2016 - 09:24

Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

de PildaSamariteanuluiMilostiv la 23 October 2016 - 08:54

Pilda samariteanului milostiv este o parabola povestita de Iisus, mentionata numai intr-una din cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Potrivit Evangheliei dupa Luca (10:29–37), un calator (evreu sau nu) este batut, jefuit si lasat aproape mort pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon.

Mai intai un preot, apoi un levit, trec pe langa el, evitandu-l si fara a-i da vreo mana de ajutor. In cele din urma, bietul om este luat in seama de un samaritean. In ciuda vrajmasiei dintre evrei si samariteni, acesta il ajuta pe ranit, ii leaga ranile si i le trateaza cu untedelemn si vin. Apoi, il duce la o casa de oaspeti, unde il lasa in grija gazdei, promitand ca va achita toate cheltuielile necesare ingrijirii victimei talharilor. Iisus da aceasta pilda drept raspuns la intrebarea “Cine este aproapele meu?”, “aproape” care, conform Leviticului trebuie iubit ca “ca pe tine insuti.”

Lasati un comentariu