BARONUL IOSIF FAY: „DECLARAȚIA DE ADEZIUNE A SECUILOR LA UNIREA CU ROMÂNIA”

• publicat la: 24 noiembrie 2016
BARONUL IOSIF FAY: „DECLARAȚIA DE ADEZIUNE A SECUILOR LA UNIREA CU ROMÂNIA”

Conform documentelor din arhiva parlamentară (nr. 41/ 1919-1920), ședința din 19 februarie 1920 a Adunării Deputaților a fost condusă de istoricul Nicolae Iorga. Președinte fiind al Adunării Deputaților (Camera Deputaților de azi), savantul i-a dat cuvântul deputatului Iosif (József) Fay, să se adreseze Adunării, în numele secuilor din Transilvania, în primul Parlament al României Mari, făurită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.
De reținut că „familia Fay, atestată de pe la 1.128, a dat, de-a lungul secolelor, vestiți militari, ambasadori (la Înalta Poartă și la Veneția), guvernatori, scriitori, pictori, muzicieni etc.” Iosif Fay este autorul „Declarației de adeziune a secuilor la Unirea cu România”, prin celebrul discurs „care a emoționat o țară întreagă la acea vreme, elogiat de marele istoric Nicolae Iorga”.

Doctor în drept internațional, poliglot, specialist în istorie, Iosif Fay „a ajuns deputat al secuilor în primul Parlament al României Mari, fiind bun prieten cu Octavian Goga și Octavian C. Tăslăuanu, devenit, ulterior, ambasadorul României la Tokyo și la Bruxelles.” Soția lui, Gabriela, era „din spița lui Ioan Kemeny, general și principe al Transilvaniei, care se trăgea din familia Micula, de pe Someș, cu numele maghiarizat în Kemeny.

O bună tradiție – continuată și confirmată prin căsătoria lui Ștefan Fay (fiul) cu Voica Bogdan, descendentă a unor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturza -, strănepoată a lui Grigore Ghica, ultimul domn al Moldovei”.
La insistențele lui Octavian Goga și Octavian C. Tăslăuanu, ale altor patrioți români, Iosif Fay a devenit deputatul secuimii din Odorhei, în Parlamentul României, unde a ținut celebrul discurs din 19 februarie 1920, pe care-l redăm integral.
Domnul dr. 1. Fay:
„Domnilor, înainte de toate, vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece eu românește numai de câteva luni vorbesc.
Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.
Vreau să atrag atenția asupra acestui popor de omenie și sârguincios.
Având nădejde că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite.)
Cum că așa este, aceasta o dovedește, scurt, faptul că parlamentarii maghiari din întâiul Parlament al României Mari au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor.
Nu tăgăduiesc că au fost, și poate sunt și din aceia care, accentuând lozinci de agitare, au voit să tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsă de conștiințe și cu ușurință.
Dar, domnilor deputați, aceștia nu au nicio însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitațiuni, deoarece agitație nu este. Este, însă, o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care și-au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii.

Acești domni se pot agita, poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu-l înnebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor.
Poporul acesta știe să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal-istorice și evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastră națiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politică reală.
Domnilor deputați, de multe secole – 1.500 (sic!) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț din Munții Ardealului.
În acest enorm timp, partea cea mai mare a vieții, secuimea a trăit-o ca un copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite.) Viața tradițională, separată, a acestui popor a căzut jertfă tendințelor maghiare de unificare, șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze unanime, strigări de bravo.)
Cât de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor, față de orice alt popor, și chiar față de fratele său maghiar, este destul să o dovedesc cu indicația eclatantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat, pe la 1600, alăturea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo.)
Domnii mei, dacă așa a fost în Evul Mediu, când, de facto, viața națională a secuimii exista și în deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri de evul nou, când și cele mai mici urme de viață secuiască separate au fost șterse.
Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanța secuimii ungurești, într-atâta chiar că, în Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa-zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, fără o rețea de căi ferate de oarecare valoare și fără instituții culturale la înălțimea nivelului modern, așa că funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aș putea zice ca o deportație. (Aplauze.)
Domnilor deputați, prin hotărârea Conferinței de Pace, România a devenit stăpâna țării secuilor, și, prin aceasta, îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român.
Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca să înșirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare, cu considerație și bunăvoință, mult ar contribui și la buna stare a secuimii și Ia înflorirea ei, dar și la ridicarea culturii și cinstei statului. (Aplauze.)
Dintre problemele care așteaptă soluții, le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate.
După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de o construire a rețelei de căi ferate, care să aibă, ca rezultat, legătura secuimii cu porturile mării. (Aplauze prelungite.).

Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată, cu cât este sigur că, și până aici, interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) și că ei, fiind un popor «par excellence» comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor și Carpații, ca să-și satisfacă trebuințele lor.
Domnilor deputați, tot așa de însemnată aș socoti și sprijinirea eficace, din partea statului, a bisericilor și școlilor, deoarece, din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare să-și susțină institutele de cultură, cu succes, și numai din propria putere.
De mâna întâi ar fi și chestiunea funcționărimii secuiești; într-o nație atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care, și în administrație, și în injustiție, ar fi favorabilă existenței în masă a elementului secuiesc, sârguincios și politicește element de încredere.
Însă, dacă, susținând unitatea statului român poporul secuiesc și-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci, din contră, la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea să-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze.)
Ca cetățean credincios al statului român, și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seamă de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu morile de vânt. (Aplauze.)

Noi am adus cu noi încredere și, ca răspuns, cerem tot încredere. (Aplauze.)
Domnilor deputați, părerile dv. nu trebuie să le întemeiați pe aparență, trebuie să vedeți, să cunoașteți poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutați-ne ca armele agitatorilor să le luăm, prin aceea când nu veți privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veți întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit și care este vrednic de o soartă mai bună.
Făcându-se astfel, eu sunt convins că, în scurt timp, poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure Ia edificiul României Mari.” (Aplauze prelungite și îndelung repetate.)”.
Președintele Adunării Deputaților, istoricul Nicolae Iorga, impresionat, și el, de realismul acelui discurs istoric, spunea: „Domnilor, mulțumesc, în numele dumneavoastră, domnului deputat baron Fay, pentru cuvintele spuse în numele secuilor care, și alături de Ștefan cel Mare, au luptat la Podul Înalt, în 1475, pentru apărarea Moldovei și a românismului, și care, în cea mai mare parte, sunt vechi frați ai noștri români, care și-au pierdut limba lor. Îi mulțumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va ști să prețuiască și să susțină această încredere”. (Aplauze prelungite).
„Din discursul deputatului secui, baronul Fay, în limba română pe care abia o învățase pentru acea ocazie, fiind îndelung ovaționat, răzbate ideea că secuii au înțeles comandamentele politice, generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918″, așteptându-se că „secuimea va deveni un factor important în consolidarea României Mari”, „ca pietrele cele mai sigure la edificiul ei”.
Acesta-i „Declarația”, redată integral, a deputatului secuilor din Odorhei, baronul Fay, în primul parlament al României Mari, declarație considerată de istoricul și scriitorul prof. univ. dr. Ion Coja: „un document excepțional, dar ignorat și ocultat de istorici. Atât de cei români, cât și de cei maghiari (…) Ar fi de recomandat ca acest text să apară și în manualul de istorie a secuilor, dacă acest manual este scris cu un minim de respect pentru adevăr”.

Aceeași opinie a împărtășește și prof. univ. Ioan Bojan: „O poziție de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat și secuii”, privind „cu încredere și liniște Unirea”.
Regele Ferdinand i-a propus baronului dr. I. Fay intrarea în diplomație – după cum mărturisește nepotul acestuia, scriitorul Ștefan Fay. Așa a ajuns Iosif Fay la ambasada din Tokyo, unde, pe lângă „alte 13 limbi a învățat și japoneza, ca membru al Corpului Diplomatic din Japonia”, unde a fost ales să țină discursul, în limba japoneză, la o aniversare foarte importantă.

A fost, apoi, secretar de ambasadă la Bruxelles, unde, așa se spune, ar fi fost asasinat. Pentru meritele sale, Iosif Fay a fost decorat cu „Coroana României”, „Steaua României” și „Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei”.
Un discurs realist al unui secui cu capul pe umeri, din rândul celor care au primit „cu liniște și încredere Unirea cu România”, de la 1 Decembrie 1918, considerând secuimea ca „un copil vitreg al statului ungar”. I. Fay, convins că secuimea va fi „una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”, își încheia discursul în acele aplauze prelungite și îndelung repetate.
Câtă deosebire între acest discurs realist și realitatea de azi din acea dorită, de „autonomiști”, Insulă a Șerpilor, în inimă de Românie. Adepții autonomiei, pe criterii etnice, ai așa-zisului Ținut Secuiesc, au creat, în județele Harghita, Covasna și Mureș, un climat tensionat.

Capetele înfierbântate tulbură, iresponsabil, din 1990 încoace, apele liniștii din Ardeal, uitând discursul baronului dr. Fay, prin pornirile împotriva limbii române, a Statului Român, Național, Unitar, dorind dezintegrarea României.

Discursului din Parlament, la 19 februarie 1990, al baronului Fay îi alăturăm această tensionată realitate de azi, creată de cei dorind o autonomie teritorială, o încercare de resuscitare a defunctei Regiuni Autonome Maghiare, de tristă amintire, din anii 1952-1968. Două moduri, diametral opuse, privind lucrurile, azi într-o distanță, din păcate, de la cer la pământ!

LAZĂR LĂDARIU

comentarii

de Maria la 28 noiembrie 2016 - 00:07

Daca Megyeri T. crede ca poate eticheta ungureste pe cei care nu-i plac cu denumirea de xenofobi,ar face bine sa verifice semnificatia cuvantului in dictionar.De fapt,cei carora nu le plac revarsarile de ura si antiromanism nu sunt xenofobi.Ei sunt,pur si simplu,oameni care resping antiromanismul si ura oarba care il insoteste,precum si jignirile repetate aduse romanilor careieni de niste persoane insuficient de educate si civilizate pentru a avea capacitatea de a argumenta o idee.Asta in cazul in care au vreuna.

Raspunsuri

Lasati un comentariu