Pagina principala / Istoric / Românii aurari din Apuseni în secolul XIX. Atentat la bunăstarea lor

Românii aurari din Apuseni în secolul XIX. Atentat la bunăstarea lor

„Chiar despre-ntâmplarea lor
Cum o fost şi o păţit
C-un franţuz străin venit
Venit din ţară străină
Ne-o luat pita din mână
Baia cea cu daruri plină
Ce ne-o fost mai cu-ndemână
Din ea trăia o comună
Toţi bine cu voie bună…”
din „Verşul buciumanilor”

Costinaş Ioan – ştaigăr Bucium-Poieni (1882-1954)

Multe meşteşuguri s-au păstrat generaţii de-a rândul în familiile românilor, dar unul dintre cele mai vechi, pentru care erau bine cunoscuţi în lumea întreagă şi strămoşii noştri daci, era meşteşugul de aurar. N-au fost aurari mai vrednici în România secolului XlX decât aurarii din Munţii Apuseni, care, în bunăstarea lor n-au uitat niciodată să lase în urmă nenumărate fapte de suflet şi amintiri care să le încălzească nepoţilor şi strănepoţilor mândria de neam şi ţară.

Faptele lor au fost consemnate mai ales de către preoţii şi învăţătorii locului, prin intermediul cărora se derulau mare parte dintre ele, spre exemplu strângerea de fonduri pentru achiziţionarea vitelor de carne pentru ostaşii sau electrificarea satelor.
Nu cred că greşesc dacă afirm că în tagma aurarilor cei mai renumiţi erau cei din comuna Bucium. Străbunicul meu, Ioan Costinaş din Bucium-Poieni, de pildă, era ştaigăr (maistru-supraveghetor de mină), fiind chemat în repetate rânduri la exploataţii aurifere învecinate celei de la Bucium (Comarnic, Zlatna, etc.) pentru a identifica filoanele de aur pe care le sigila cu o ştampilă care avea înscripţionat pe ea numele lui. Între anii 1880-1950, nu se puteau lăuda prea mulţi în România cu traiul pe care îl duceau aurarii din Munţii Apuseni şi, de fapt nu numai ei ci şi majoritatea meşteşugarilor din zonă.

Vorbind de mineritul din Apuseni, un exemplu clar era Târgul de la Abrud care devenise unul dintre cele mai bogate şi cunoscute din ţară, dezvoltând în jurul său o întreagă breaslă de meseriaşi de lux, de la cizmari, croitori, pălărieri şi până la frizeri.
Toată această expansiune economică a zonei a început în anul 1880, odată cu modificarea legislaţiei care a permis arendarea unor zone miniere de către buciumani. Contractul de arendă a fost încheiat iniţial pe o perioadă de 5 ani cu posibilitatea prelungirii, de către asociaţia pe care au înfiinţat-o 36 dintre cei mai înstăriţi buciumani pentru a putea împărţi atât cheltuielile (cote-părţi numite cuxe) cât şi profitul. Lucrând în această asociere (târşăjie), ei au identificat o zonă puternic mineralizată care i-a motivat să solicite prelungirea contractului după expirarea celor cinci ani, cu atât mai mult cu cât îşi plătiseră în mod regulat arenda şi făcuseră investiţii semnificative în zona de exploatare.

Iată însă că din partea autorităţilor austro-ungare, reprezentate în zonă de procuratorul Lukaci Bela, i-a aşteptat un şir de surprize. Prima a fost majorarea cuantumului arendei, motivat tocmai de investiţiile buciumanilor în zonă, investiţii care au sporit valoarea perimetrului minier de exploatare. Acceptând noua arendă, buciumanii se aşteptau, normal, la prelungirea contractului. În schimb, Lukaci Bela a încheiat un alt contract cu o societate franceză, după care a plecat la Budapesta într-un mod mişelesc, lăsându-i pe francezi să îi scoată pe buciumeni cu jandarmii din perimetrul minereului, lipsindu-i chiar de bunurile lor.
Francezii au sosit pe plaiurile noastre cu o tehnologie care să permită exploatarea intensivă a aurului, tehnologie care ar fi epuizat în scurt timp integral întregul minereu identificat de buciumani şu punând în pericol populaţia nu numai prin prisma faptului că mulţi îşi pierdeau locurile de muncă ci mai ales prin prisma faptului că buciumanilor le era restricţionat accesul la sursele de apă captate şi folosite în exclusivitate pentru exploatare.
„Acum baia ne-a luat
Suntem de pierit în sat
Căci la noi la munţi în sus
Alte economii nu-s
Mai de preţ ca băişagul
Acela ni-e tot ioşagul
Căci la noi pământu’-i rău
Şi se face puţin grâu
Că şi dacă-l semănăm
Numai sămânţa ne-o luăm
Şi aşa, acum poporul
L-au umplut jalea şi dorul…”
din „Verşul buciumanilor”
Aceste elemente, precum şi modul abuziv în care buciumanilor le fusese refuzată prelungirea contractului pentru arendarea perimetrului în care se făcuseră investiţii majore, au determinat o stare de revoltă soldată în luna februarie 1886 cu un atac asupra sediului minei, în care se spera că va fi găsit noul contract cu firma franceză. Buciumanii nu au găsit contractul, în schimb, autorităţile, temându-se de o răscoală extinsă în Munţii Apuseni, asemeni celei lui Horea, au trecut la represalii, terorizând buciumanii până în momentul în care atacatorii au fost întemniţaţi.

Şi în acest caz, autorităţile austro-ungare au fost surprinse de forţa cu care moţii îşi apărau drepturile, pe parcursul anchetei judiciare fiind în repetate rânduri subliniat caracterul economic şi social al acţiunii.
Toate momentele-cheie ale revoltei buciumanilor din 1886, context, pregătire, atacul propriu-zis, terorizarea sătenilor şi până la arestarea atacanţilor şi perioada de puşcărie au fost adunate de către unul dintre condamnaţi într-un jurnal – poem, numiţ de unii folclorişti baladă, de alţii epopee, jurnal conţinând 769 de versuri, transmis pe cale orală până în anul 1965 când, profesorul Dimitrie Brabaru îl culege şi îl scrie sub titlul “Verşul buciumanilor”.

Pornind de la cele redate în jurnal, folcloristul Ovidiu Bârlea scrie un “roman-muzeu” cu titlul “Şteampuri fără apă”, la care se adaugă pentru a contura fresca lui februarie 1886 cărţile “Aurarii din Buciumănimea Apusenilor în literatură”, scrisă de Voicu Ioan Macaveiu, “Gânduri din adânc”, scrisă de Nicolae Ţandrău şi “Moţii – calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit”, scrisă de Ion Rusu Abrudeanu.
Se pare însă că rezistenţa de la 1886 nu numai că este ignorată de istoria oficială, dar nici măcar nu a servit ca luare aminte peste timp autorităţilor care, în contemporan, lasă ca România să fie cutremurată de interesele meschine de “ghişeft” politic şi lipsite de scrupule cărora le cade pradă în primul rând moştenirea lăsată nouă cu mari sacrificii de moşi şi strămoşi şi pe care ar trebui să o lăsăm în bună rânduială copiilor şi nepoţilor noştri.

Nu trebuie decât să spun Roşia Montana (sărbătorită pe 6 februarie) ca să-mi subliniez cuvintele, zonă aflată într-o situaţie de o similitudine şocantă cu cea din Buciumul anilor 1885-1886. Mişcarea de rezistenţă din 1886 nu vorbeşte decât despre începuturile exercitării unui drept legitim de auto-apărare, de protejare a tuturor resurselor care asigură dezvoltarea alternativă a Munţilor Apuseni (surse de apă, păşuni, păduri, munţi şi, până la urmă, vorbim de patrimoniul cultural material şi nematerial) în cadrul unui efort susţinut de înfruntare a unui adversar cu resurse financiare considerabile, conectat la cel mai înalt nivel decizional, lipsit de scrupule şi care nu poate fi stăvilit în alt mod decât printr-un rol active al societăţii civile, căci situaţia este agravată mereu de coruptibilitate.
Exemplu ne dă chiar “Verşul buciumanilor”:
“Căci de pe urmele lui
Nici când nu vom fi sătui
Dar trebuie de făcut sfat
Şi nu trebuie lăsat
Băişagul să ni-l mânce
Şi venitul să ni-l strice
Că de-l vom lăsa la noi
Ne vom plânge mai de-apoi…”

Mihaela Raşcu/ Uniunea Ziariştilor Profesionişti