Vasile Roba, un moț care l-a umilit pe I.V. Stalin

• publicat la: 15 ianuarie 2017
Vasile Roba, un moț care l-a umilit pe I.V. Stalin

Neștiuții noștri eroi încep să fie cunoscuţi datorită implicării , efortului depus de jurnalişti profesionişti animaţi de sentimente patriotice. Unul dintre aceştia este  Vasile Surcel care  în paginile cotidianul.ro  îl repune în drepturi pe Vasile Roba, moţul care  a avut curajul să se opună colectivizării forţate şi conducerii staliniste din acea perioadă. Metodele securităţii de atunci nu sunt străine nici în ziua de azi în situaţiile în care conducătorii unor localităţi sunt  foşti activişti ai defunctului PCR. Şi astăzi sunt folosite metode de denigrare pentru persoanele care sunt în opoziţie cu  puterea instaurată. Notele  scrise de angajaţi ai securităţii  pentru organele de partid de atunci sunt înlocuite astăzi cu  articole în presa aservită şi plătită din bani publici pentru ca impactul semnalărilor  opozanţilor, reale şi documentate, să piardă din intensitate în speranţa că se va amâna  ..deznodământul.

Când nimeni nu mai credea că se va afla ceva despre acţiunile curajoase şi pertinente ale lui Vasile Roba, iată că istoria ne oferă surprize plăcute, spre disperarea celor care  îşi credeau faptele demult îngropate.

.

Pecetluite sub țărâna unor morminte neștiute, ori ferecate în dosare secrete, crimele comise de Securitate în primii ani ai „dictaturii proletariatului“ constituie unul dintre cele mai odioase capitole ale istoriei noastre recente. Dar atunci când ies la iveală, urmele acelor crime demonstrează că românii nu au fost nicidecum o turmă de neputincioși care, mânați de păgubosul fatalism mioritic, au stat cu mâinile în sân și au acceptat de bunăvoie să fie striviți de ciubotele bolșevice.

Proverbul „mămăliga nu explodează“ este una dintre numeroasele ticăloșii puse pe seama poporului român, chipurile, un popor de lași care n-au fost niciodată în stare să-și apere libertatea. Un popor nevolnic, care a acceptat de bunăvoie regimul comunist adus de tancurile rusești. Nimic mai fals! Abia după 1990, tânăra generație a început să afle adevărul despre mișcările de rezistență anticomunistă. Dar și despre crimele comise în primii ani ai ,,dictaturii proletariatului“ de către trupele de Securitate, Miliție, dar și de Armată, toate ajunse sub comanda unor consilieri sovietici. Și tot la fel de târziu am aflat, oficial, despre mișcările de rezistență care s-au opus cu arma în mână regimului bolșevic.

„Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii!“

 

Istoria recentă consemnează că, între 1945 şi 1959, în România au existat circa 1.200 de grupuri de rezistență, în care circa 25 de mii de luptători au încercat, cu disperare, să răstoarne regimul impus de bolșevici. Unii dintre aceștia erau foști militari ai Armatei Regale. Alții erau activiști și membri ai fostelor partide care fuseseră desființate și decimate de noul regim totalitar. Iar foarte mulți erau țărani cât de cât înstăriți, de obicei, unii dintre cei mai harnici gospodari ai satelor, care au refuzat să fie înscriși cu de-a sila în ,,colhoz“. Răspândite prin toată țara, cele circa 1.200 de grupuri se adăposteau, de obicei, în munți. Și supraviețuiau în cele mai cumplite condiții, trăind cu speranța că „lasă că vin ei americanii și or să ne ajute să scăpăm de bolșevici“. Iar sătenii din zonele apropiate, care-și riscau viața pentru a-i ajuta, se rugau și ei, plini de evlavie: „Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii!“. Din păcate, americanii nu au venit nici atunci și nici în următoarele câteva decenii. Iar atunci când, într-adevăr, au venit, majoritatea celor care i-au așteptat cu speranța în suflet erau de multă vreme „oale și ulcele“. Istoricii zilelor noastre vorbesc despre „Mișcarea de rezistență“ purtată de „partizanii“ din munți. Aceia își spuneau însă „haiduci“. Iar pentru că, de foarte multe ori, „partizanii“ luptau și pentru apărarea credinței creștine, li se mai spunea și „Haiducii lui Dumnezeu“.

Adevărul ascuns prin arhive

Înțelepciunea populară spune că „adevărul iese întotdeauna la suprafață, precum uleiul“. Așa o fi, dar acest proverb nu este valabil și în cazul crimelor Securității. Acestea au fost atât de bine ascunse, încât rareori au ieșit singure „la suprafață“. De obicei, despre aceste crime aflăm doar în urma cercetărilor unor specialiști care se ocupă de istoria recentă a României. În alte cazuri, chiar urmașii unora dintre aceste victime sunt cei care preiau sarcina de a descoperi condițiile în care au murit înaintașii lor. Unul dintre aceștia din urmă este Gavrilă Roba, fiul lui Vasile Roba, liderul revoltei anticomuniste a moților de la Beliș din vara anului 1951. Nu i-a fost ușor: recuperarea memoriei tatălui său i-a luat circa 25 de ani de viață, ani în care s-a luptat atât cu secretomania, specifică și acum, a serviciilor secrete, cât și cu birocrația unor instituții anchilozate.

integral pe cotidianul.ro

Lasati un comentariu