Pagina principala / Istoric / Carei. 27 aprilie 1919-27 aprilie 2017. Contribuţia arhidiaconului Romulus Marchiş preşedinte al Consiliului Naţional Român la Marea Unire

Carei. 27 aprilie 1919-27 aprilie 2017. Contribuţia arhidiaconului Romulus Marchiş preşedinte al Consiliului Naţional Român la Marea Unire

Luni 27 aprilie 2017,  Asociaţiunea  Transilvană Pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, Despărţământul  Carei evocă   98 de ani de la semnarea  de către Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, a reinstaurării  administraţiei române în acest oraş.

O placă comemorativă se află amplasată pe frontispiciul clădirii unde s-a semnat în data de 27 aprilie 1919  actul oficial care consfinţeşte acest  moment. La ora actuală clădirea adăposteşte Colegiul Tehnic  ,,Iuliu Maniu,,  dar la vremea respectivă  era sediul Prefecturii. Sala în care s-a semnat  de către Iuliu Maniu instaurarea administraţiei româneşti este actuala Sală Festivă din păcate aflată în stare de degradare ca de altfel şi alte obiective româneşti din Carei.

În apariţia editorială din 1921, intitulată Memoriul oraşului Careii-Mari în chestia sediului judeţului Satu-Mare, semnată de primarul Nicolae Dărăbanth, păstrată în deosebit de bune condiţii, se poate  vizualiza frumuseţea arhitectonică deosebită a acestei săli festive .

Cu amărăciune constatăm că până în ziua de astăzi încă niciuna dintre conducerile oraşului nu a fost interesată de restaurarea acestei bijuterii arhitectonice cu deosebită încărcătură istorică.

 Buletin de Carei

.

Reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal

Nu este nici o exagerare când se afirmă că Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş poate fi considerată ca uvertură a Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Unirea de la 1 Decembrie 1918 este considerat a fi evenimentul principal al istoriei României moderne,consfințind îndeplinirea dezideratului locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea țarilor române (în acest caz a Transilvaniei cu România după ce anterior, Moldova și Muntenia au creat România). Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

In aparitia editorială din 1997, O istorie sinceră a poporului român,autorul Florin Constantiniu surprinde  cel mai bine adevărul despre actul Marii Uniri de la 1918.

“..Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[…]

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

În părţile sătmărene, numărul membrilor consiliilor naţionale era între 19-75 de persoane, în funcţie de mărimea localităţilor. În cele 71 localităţi unde s-au înfiinţat consilii naţionale, s-au ales 914 membri. Din punct de vedere al reprezentării sociale sau al categoriilor sociale, 144 erau intelectuali (preoţi, învăţători, avocaţi, notari), 777 ţărani şi 10 din alte categorii (meseriaşi şi negustori). Se constată prevalenţa elementului ţărănesc, peste 80 % din totalul membrilor.

Cele 44 de gărzi naţionale, înfiinţate în tot atâtea localităţi, cuprindeau un număr de 751 membrii, fiecare gardă având între 12-15 persoane. Ele erau conduse de subofiţeri sau ofiţeri români demobilizaţi de pe front sau de fruntaşi ai satelor.

In aceasta perioada,in data de 18 noiembrie,comunele româneşti aparţinând plăşii Carei au ţinut o mare adunare populară în sala mare a primăriei Carei, în cadrul căreia s-au constituit „ ” al plăşii Carei ca şi consiliile naţionale române comunale.

Detalii despre  desfăşurarea adunării aflam de la Viorel Ciubotă,in cartea  Vicariatul naţional român Carei, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pp.83-85.

^„” Poporul intonează imnul naţional român. După intonarea acestuia, convocatorul adunării, arhidiaconul Romulus Marchiş deschide adunarea invitând-o să aleagă ad-hoc un preşedinte şi doi notari. Sunt aleşi ca preşedinte arhidiaconul Romulus Marchiş iar ca notari Demetriu Coltău şi Ambroziu Nicoară. Constituindu-se adunarea, preşedintele printr-o cuvântare însufleţitoare face cunoscute scopul adunării şi semnificaţia consiliilor naţionale române. După aceasta, adunarea depune jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român Central, textul jurământului fiind citit de preotul Cornel Abrudan din Resighea.

După aceasta se constituie „Consiliul Naţional Român” în felul următor: preşedinte – arhidiaconul Romulus Marchiş, vicepreşedinte – avocatul dr. Cornel Pop, notar – Demetriu Coltău, administratorul băncii ”Bihoreana”, membri: George Mureşan protopop în Moftinu Mic, Alexiu Pop protopop în Sanislău, Andrei Bogdan protopop în Portiţa, Cornel Bogdan preot în Resighea, Ambroziu Nicoară învăţător, Alexandru Săucan casierul sucursalei băncii ”Bihoreana”, Valentin Vanca mecanic şi locuitorii Vasile Mocanu din Dindeşti, Ioan Nylvan din Andrid, Iosif Szabo din Istrău, Iacob Moldovan din Moftinu Mic, Iuliu Pop din Simiclăuş, Ioan Naghi din Tiream, Aurel Boroş din Portiţa, George Lang din Resighea, George F. Indre din Vezendiu, Augustin Pişcorean din Domăneşti. Sanislăul şi Ciumeştiul îşi vor comunica ulterior împuterniciţii.

După aceasta, rostesc cuvântări insufleţitoare preotul Cornel Abrudan din Resighea, învăţătorul – locotenent Ioan Matei, preotul George Mureşan din Moftinu Mic, apoi dr. Cornel Pop vorbeşte, după trei ani şi jumătate de prizonierat în Rusia, despre importanţa revoluţiei şi despre marile cuceriri generate de aceasta şi socotind, pe baza dreptului la revoluţie şi autodeterminare.

După cuvintele lui Dumitru Coltău, adunarea pretinde restabilirea limbii române în toate şcolile populare, restabilirea în cadrul gimnaziului local a catedrei de română şi a religiei în limba română care fuseseră suspendate iar în şcolile civile să fie înfiinţate pe seama elevilor români catedră românească.

După aceştia, s-au înscris la cuvânt localnicii Valentin Vanca şi Andrei Ilieş, care şi-au exprimat adeziunea la hotărările adoptate împotriva episcopiei de Hajdudorog, după care arhidiaconul prezident, arată în cuvântul de încheiere, că înfiinţarea gărzilor naţionale române va fi executată de ofiţeri aflaţi în subordinea căpitanului Cornel Savu, cu aportul comandamentului militar din Satu Mare, iar în final, între uralele ce răsunau aduce mulţumiri în mod public, pentru cedarea sălii de consiliu, primarului din localitate, adunarea luând sfârşit, în acordurile imnului românesc, într-o ordine exemplară.

După cum aflăm din surse competente, Consiliul Naţional Român nou înfiinţat nu are alt ţel, decât acele ţeluri pentru realizarea cărora fiecare maghiar trebuie să-şi dea sprijinul, ca fiecare cetăţean maghiar să-şi exercite în mod liber propria credinţă, şă-şi poată folosi limba naţională şi ca cetăţean egal al statului să-şi poată trăi propria-i viaţă culturală, s-o  dezvolte, ca în acest fel, pe baza comunităţii de simţăminte, de înţelegere şi iubire cetăţenească, contopindu-se într-un popor fericit, să ducem mai inainte cauza obştească a republicii populare.”

La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România.

O piedică serioasă în acţiunile concrete de preluare şi organizare a administraţiei româneşti în Transilvania a constituit-o convenţia militară de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, care fixa o linie de demarcaţie în Transilvania, contrară hotărârilor de la Alba-Iulia. Revizuirea se impunea, cu atât mai mult cu cât dincolo de linia de demarcaţie autorităţile şi trupele ungare, precum şi bande înarmate îşi intensificau acţiunile teroriste şi de jaf, sporind insecuritatea în întreaga zonă rămasă sub administraţia lor. Ca urmare, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic şi Consiliul militar interaliat de la Versailles şi-au dat acordul ca trupele române să ocupe aliniamentul Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeşul Mare, Brotuna, Zam şi Bucova. De pe acest aliniament, la 15/16 aprilie se va declanşa campania armatei române din 1919 împotriva Ungariei, încheiată la 4 august prin ocuparea Budapestei de militarii români.

Procesul instalării puterii politice şi administrative româneşti asupra teritoriilor unite prin hotărârea de la Alba Iulia s-a încheiat în vara anului 1919. Consiliul Dirigent, în şedinţa din 9 aprilie 1919, ţinută în prezenţa lui Iuliu Maniu, a hotărât trecerea la ofensivă, cu misiunea „de a elibera ultima colibă românească de sub jugul străin”.

Generalul Moşoiu a afirmat în acea perioadă,într-unul din  momentele de mare importanţă, următoarele: „Prea sfinte Părinte, Domnilor! La 6 noemvrie anul trecut, când am păşit în fruntea armatei pe pământul Ardealului, am simţit o adâncă emoţie. Aceeaşi emoţie adâncă mă cuprinde astăzi, când intru pentru întâia oară în oraş, ca să vă slobozesc din suferinţe. Gândul nostru este de mult îndreptat spre D-voastre. Ştiam în ce situaţie critică aţi rămas şi fără să mai ezităm, am alergat să vă salvăm. Cu ziua de astăzi, Regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi întregii zone. De azi încolo, D-voastre sunteţi cetăţeni ai României Mari. Aceasta nu este numai o vorbă spusă într-un moment de elan, ci este o realitate vie. Sunteţi anexaţi şi alipiţi de trupul Ţării româneşti pe vecii vecilor. Vă mulţumesc pentru buna primire şi vă rog să strigaţi împreună cu mine: „Trăiască M. Sa Regele Ferdinand! Trăiască România Mare”.

La Careii Mari, în sala Festivă a acestei clădiri ce adăpostea Prefectura, a fost semnată la data de 27 aprilie 1919, acum 98 de ani, instaurarea administratiei româneşti.

La Oradea, cei 98 de ani de la intrarea oraşului în matca sa firească au fost  sărbătoriţi  în mod oficial.

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1-13-20/eliberarea-oradiei-98-de-ani-de-administratie-romaneasca-sarbatoriti-cu-defilare-pe-lapovita-133591.html

comentarii