Mesajul Dacic din cimitir

• publicat la: 19 May 2017
Mesajul Dacic din cimitir

Săpânţa, cu cimitirul său vesel, deosebit de alte cimitire de la noi şi din lume, a intrat în conştiinţa călătorilor, specialiştilor, doritorilor de inedit, prin poveştile dăltuite în piatră ale celor plecaţi la cele sfinte.

Lumea s-a arătat interesată să le afle, să le vadă, să le ştie. Dar foarte puţini dintre noi am auzit de cimitirul de la Loman, o localitate din judeţul Alba, unde aproape ai zice de necrezut, se păstrează încă vechile ritualuri dacice, în cazul persoanelor decedate. Nu e tot una să mori flăcău ori bărbat aşezat la casa ta. Cum nu acelaşi tipic e pregătit femeilor care se duc în lumea cea fără de dor. În cimitirul despre care vorbim astăzi, sunt, la multe morminte, în loc de cruci, stâlpi ornamentali. Sau şi o cruce şi un stâlp la un mormânt. Şi, ca să vadă asemenea minunăţii, ca să înţeleagă, ca să le desluşească misterul, au venit specialişti de departe, din Franţa şi din Spania.

Satul scoborâtor din Zamolxis

Loman… Un sat românesc de ciobani, unde jumătate din an e iarnă grea şi lupii hălăduie pe uliţe, în căutare de pradă.

Unde zăpada blochează drumurile şi astupă cărările. Unde oile sunt obiect de tranzacţie şi la căpătâiul morţilor. Unde bărbaţii zâmbesc doar arar şi femeile obişnuiesc să nu le iasă din vorbă. Unde copiii, învăţaţi de mici cu munca şi căliţi în lupta cu viaţa, se duc la şcoală doar după data de 1 octombrie, când coboară, împreună cu familiile, de la munte cu oile.

Când L-a înfiripat, cu mulţi, mulţi ani în urmă, Dumnezeu a aruncat satul ăsta sus, în Munţii Sebeşului şi a decis ca toată lumea de aici să oile şi să lucreze lemnul. După cum spun cu mândrie oamenii locului, rădăcinile lor se pierd adânc, în istorie, pe vremea dacilor. De acolo vin, poate, mândria şi duritatea lor, fermitatea, legătura cu lemnul. De la Zamolxis îşi trag, cum cred, ei puterea.

Stâlpul veşniciei contra unei oi

De acolo vine cu siguranţă şi obiceiul ca, atunci când moare un om, în loc de cruce să i se pună la căpătâi stâlpi de lemn. Obiceiul este precreştin, după cum se fălesc cu tradiţia lor localnicii, de pe vremea dacilor. Nu toată lumea care trece dincolo este tratată de cei rămaşi la fel, desigur, vorbind din punctul de vedere al monumentului funerar. Bărbaţii neînsuraţi au la căpătâi coloane de lemn, în vârful cărora se află un porumbel şi un clopoţel.

Înălţimea stâlpului de îngropăciune este dată de anii celui decedat: cu cât avea mai mulţi, cu atât era mai înalt, iar grosimea nu depăşeşete 20 de centrimetri. Pentru că vine din vechime, obiceiul cere ca pe stâlp să fie imortalizate şi soarele şi luna. Pasărea din vârf, reprezentată ca un porumbel, are, cel puţin după cum spun localnicii, două simbolistici: una a sufletului care zboară din trup ca un porumbel nevinovat, alta de Gaia, pasărea care mijloceşte trecerea pe tărâmul morţii, chiar moartea însăşi. Deşi meşterii fac pasărea cu aripile desfăcute, gata să-şi ia zborul, ea nu porneşte niciodată în mirajul care o deosebeşte de alte vieţuitoare. E un zbor frânt. Un zbor al neantului, înfundat în cimitirul din Loman. Cum pentru un stâlp astfel aspectat se munceşte mai multe zile, deci meşterul nu se încadrează în timpul în care mortul e plâns de rude şi urmează să fie dus la cimitir, se fac stâlpi, de mai multe feluri din vreme. Când cineva a fost lovit de necaz, poate să achiziţioneze, contra unei oi – atenţie, nu se plăteşte în bani o coloană mortuară – ceea ce doreşte şi îi face trebuinţă. Ca, de altfel, şi la atelierele mortuare din oraşe, de unde se procură cele necesare înmormântării la momentul cuvenit.

Bărbaţii care au murit însuraţi, au şi ei pasărea morţii pe stâlpul mortuar. Lipseşte doar clopoţelul, care bărbaţilor neînsuraţi ar fi trebuit să le vestească ursita, adică fata care le este destinată spre căsătorie. Pasărea se aşează în vârful stâlpului. Se spune că vechii daci credeau că dacă pasărea nu este ţinută 40 de zile pe stâlp, sufletul celui mort intră într-un animal şi nu se mai ridică la cer, unde îl aştepta Zamolxis. Femeile nu au parte de stâlpi la căpătâi.

Lor li se pun cruci, pe care meşterul a încrustat motive geometrice. Cu siguranţă că, păstrate cum sunt de la daci, şi motivele respective au simbolistica lor. Numai că misterul semnelor se pierde în negura timpului şi meşterii de azi, deşi le fac, nu mai ştiu ce însemană. Dar crucile femeieşti constituie şi ele, ca şi stâlpii bărbaţilor, adevărate opere de artă. Specialiştii, unii aduşi de misterul îngropării morţilor, de departe, din Franţa şi Spania, cred că Brâncuşi, când a realizat Coloana Infinitului s-a inspirat din stâlpii funerari, folosiţi la îngropăciune, dar fără pasărea din vârf, în zona Carpaţilor Meridionali. Mesajul dacilor a învins astfel timpul.

 

Sursa: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/cimitirul-care-pastreaza-inca-un-mesaj-de-la-daci-641205.html

Lasati un comentariu