Mihail Kogălniceanu artizanul Independenței de stat a României
La data de 9 mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României care îşi leagă numele de Mihail Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu a fost una dintre personalităţile dominante ale societăţii româneşti dintre anii 1840 -1890, implicat în toate evenimentele şi evoluţiile care au condus la modernizarea României până în pragul secolului al XX-lea.
Numele lui Mihail Kogălniceanu îl găsim în toate componentele istoriei româneşti din secolul al XIX-lea – istoria politică, istoria literară, istoria presei, istoria învăţământului, istoria teatrului şi chiar în istoria culinară.
A colaborat cu revoluţionarii paşoptişti din Moldova şi Ţara Românească, până la princepele şi apoi regele Carol, fiind mereu activ și consecvent în pozițiile sale democratice, fapt care a generat și conflicte cu prietenii săi cei mai apropiați, cum ar fi: Vasile Alecsandri sau Alexandru Ioan Cuza.
S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, într-o familie de boieri moldoveni, ca fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al soţiei lui, Catinca, născută în Basarabia. A fost strănepotul lui Constantin Kogălniceanu ,cunoscut pentru faptul că a semnat în anul 1749 un document emis de Prințul Constantin Mavrocordat, prin care a fost desființată iobăgia în Moldova.
Mihail Kogălniceanu era rudă prin alianţă şi cu Mihail Sturdza (domnitor al Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849), deoarece nașa Marghioala Callimachi a fost căsătorită cu unul Sturza, devenind mama viitorului domnitor.
A fost educat la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, înainte de a fi instruit și de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai.
Continuă cursurile școlii primare la pensionul francezului Cuénim din Miroslava, devenind pasionat de istorie(cercetând vechile cronici moldave) și i-a cunoscut pe trei dintre viitorii săi prieteni, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri.
Din 1834 îşi continuă studiile în Franţa, ajutat fiind și de prințul Sturdza, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé), și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.
În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut și a fost influențat de juristul hughenot Friedrich Carl von Savigny, de Alexander von Humboldt ,Eduard Gans și în special de profesorul Leopold von Ranke, ale cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.
În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de Georg Wilhelm Friederich Hagel asupra gândirii românești, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii legate de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu. Kogălniceanu a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuia să se adapteze spiritului individual al națiunilor.
Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut că, în conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a cuvintelor „român” și „România” („roumain” și „Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „ valah”, precum și variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi; istoricul Nicolae Iorga afirma că, Kogălniceanu a jucat un rol important în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.
În timpul călătoriilor în Pomerania, în orașul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, și care i-a ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac Frederic Wilhelm al III-lea. Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin , și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.
Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogălniceanu și-a început munca la primele sale două volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea în limba franceză ,,Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens ”(„Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”), primul volum într-o sinteză a Istoriei Române . Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în Confederaţia Germană. În plus, el a scris o serie de studii despre literatura română.
În anul 1838 se întoarce în țară și începe să desfăşoare o activitate intensă de publicist: scoate o primă ediţie a cronicilor moldovene, editează mai multe ziare şi reviste, printre care: ,, Alăuta românească”, ,,Dacia literară” şi ,,Propăşirea”.
Ultimele două au fost suspendate, dar programul ,,Daciei literare” a rămas cunoscut până în zilele noastre, întrucât în acesta Mihail Kogălniceanu se arăta preocupat de promovarea tinerei literaturi originale româneşti, într-un moment în care maturizarea ei era ameninţată de mulţimea copleşitoare a traducerilor.
O expresie a naţionalismului lui Kogălniceanu din anii premergători revoluţiei de la 1848 o găsim în discursul pe care l-a ţinut în 1843, la Academia Mihăileană, cu prilejul deschiderii cursului de istorie naţională: “Ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi a Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea prințului Sturdza), i-a fost suspendat pașaportul.
Pe timpul revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.
A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției ,,Dorinţele partidei naţionale din Moldova”.
La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii.
Mihail Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărât al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi”.
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, se realizează Unirea Principatelor. Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni.
În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant. La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca Bucureștii să devină capitală a Principatelor. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864, introducerea codului napoleonian în justiţie, serviciul militar obligatoriu etc.
După detronarea domnitorului Al.I. Cuza de către o coaliție de conservatori și liberali, în luna februarie 1866, a urmat o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României, care a obținut recunoașterea internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern și fiind guvernat după o nouă Constituție.
În perioada noiembrie 1868 – ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de Interne în guvernul lui Dimitrie Ghica.
În calitate de ministru de Externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în Războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.
După Războiul Crimeii , prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă ,, Steaua Dunării”.
La sfârșitul războiului ruso-turc din 1877-1878, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856.
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889.
Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord și colecționând documente străine legate de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris , în anul 1889, în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Date biografice culese de
Col(r)dr.ing Avădanei Constantin
Președintele Cercului ,,Astra” din Cugir
Vicepreședinte Filiala ,,Gemina” Alba, a ANCMRR ,,Al.I.Cuza”
Vicepreședinte Filiala Alba a ANCE ,,Regina Maria”
Mai 2017, Alba Iulia
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr