Pagina principala / Opinii / VATRA VECHE 100

VATRA VECHE 100

Nici nu visam ca revista Vatra veche, apărută mai degrabă dintr-o amărăciune decât din nu ştiu ce entuziasm literar, să reuşească să ocupe atât de repede un loc în faţă în presa culturală românească, atât ca proiect original, inedit, cât mai ales prin asumarea unui program, a unei direcţii care i-au conturat distincţie, pregnanţă.
Revista Vatra veche este operă de autor, e, aşa cum numim astfel de demersuri, un fel de „one man show”, fiind pusă în operă exclusiv de iniţiatorul său, care s-a „angajat” să facă… totul: să adune materiale, să conceapă sumarele, să tehnoredac-teze, să facă corectura, să tipărească revista, să o difuzeze şi în format electronic (la peste 15.000 de adrese) şi în format tipărit, celor care au solicitat-o, unii devenind abonaţi statornici.
Totul în regie proprie. Când am solicitat o dată finanţare, prin sistemul susţinut de (acum) Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale (pe atunci condus de Kelemen Hunor), am aflat (pe surse), că n-a contat decât un singur criteriu, cel al ministrului: la Târgu-Mureş finanţăm numai „cealaltă” revistă, Vatra.
Nu mi-am propus, de la bun început, ca prin Vatra veche să iau locul celeilalte Vetre, de care eram ataşat mai mult decât alţi „vetrişti”, prin cele două decenii (1983-2003) în care i-am fost redactor, angajat de regretatul Romulus Guga în chiar anul/luna morţii sale. Am spus de la început că e loc pentru toată lumea, rămânând „în cărţi” cine rezistă. Nu m-am comparat cu Vatra niciodată, mereu cu în jur de o duzină de angajaţi şi cu subvenţii, în ultimii ani, de circa trei miliarde vechi, aşa cum se menţionează pe siteurile oficiale.
Sigur, mi-aş fi dorit şi eu un sprijin şi material şi uman, pentru că, trebuie să recunosc, nu doar că nu e deloc uşor ceea ce fac eu, dar îmi şi confiscă o bună parte din timpul meu. Am spus mereu: nu mă plâng însă şi nici nu mă laud, constat o realitate şi nimic mai mult. Restul au judecat cititorii, prin miile de aprecieri ale cititorilor găzduite în paginile revistei număr de număr (nu din nu ştiu ce orgolii!), cititorul rămânând, până la urmă, instanţa supremă pentru orice demers editorial. Am publicat părerile trimise la redacţie, fără intervenţii, tocmai pentru a-mi argumenta şi mie eforturile, pentru a-mi susţine elanurile, sentimentul că ceea ce fac nu e în zadar, că am cititorii revistei, că am colaboratori din toată lumea.
Poate că şi aceasta e o notă a revistei: a rămas deschisă tuturor, neaplecând urechea la tentaţiile zilei, la mode, la jocuri literare de culise, la aranjamente de gaşcă literară. Spunea cineva, la Zalău, la Zilele „Caietele silvane”, apropo de cum ţine fiecare revistă literară din România de o gaşcă (cu tot ce are bun şi rău în el conceptul), că o revistă face excepţie, Vatra veche. Dar, mi s-a replicat că, în România, nu doar cel puţin doi constituie o gaşcă, ci chiar şi… unul!
Nu am încurajat dispute înverşunate, am agreat mai degrabă calmul valorilor, polemicile cordiale, dar nici n-am cenzurat niciodată pe nimeni, chiar dacă, adesea, eram în dezacord cu opiniile exprimate.
Vatra veche şi-a văzut de drumul ei, cu bune şi rele, cu colaboratori de top, dar şi cu iluştri anonimi, cu texte de substanţă, dar şi cu lucruri mai firave care, uneori, ar fi putut să lipsească. Am încurajat însă, astfel, şi autori „în formare”, mulţi chiar debutanţi.
Cârcotaşii, dacă vor dori, vor putea să arate cu degetul, rateuri publicistice. Le vor găsi, nu doar la Vatra veche, ci în toată presa culturală. Mi le asum, nu sunt decât singur vinovat de ele. De lucrurile bune sunt însă „vinovaţi” mai mulţi, cei care, până la urmă, într-o mişcare continuă, s-au constituit într-un colectiv redacţional, care, de la distanţă, au întreţinut focul Vetrei vechi.
Astfel, în nici zece ani de la apariţie, am publicat 100 (una sută) de numere curente, lună de lună, la care se adaugă câteva „Suplimente”, numere dedicate unora pe care i-am înscris între afinităţile mele elective: N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Romulus Guga, Ana Blandiana, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, numărul real al apariţiilor revistei fiind astfel mai mare.
Pe frontispiciul revistei este însă acum cifra 100. Aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte că sunt mândru de ceea ce înseamnă cele o sută de numere, că prin apariţia revistei Vatra veche, publicistica culturală românească a câştigat, nu a pierdut.
Oricine (eu însumi) poate constata că era loc de mai bine. Dar nu-mi pot reproşa a fi fost vreodată de rea credinţă. Am primit – am în portofoliu peste 50.000 pagini – foarte multe colaborări, fiind adesea pus în situaţii delicate, schimbând sumare în ultima clipă, pentru ca revista să fie mereu în actualitate, amânând materiale, ori ignorând, fără ostentaţie, materiale primite la redacţie.
N-am fost niciodată în criză de materiale (bune), ba dimpotrivă. N-am încropit sumare la întâmplare, am încercatv de fiecare dată dă dau coerenţă, ritm, diversitate fiecărui număr.
Am păstrat multe din rubricile Vetrei „mele”, cea din anii în care i-am slujit, dar am şi înnoit adesea rubricatura.
Am stat de(o)parte de zgomotul şi furia vieţii literare româneşti, nu m-am poziţionat undeva, în speranţa unor deşarte, trecătoare, aprecieri.
Vatra veche încearcă să fie ea însăşi, după chipul şi asemănarea unui om îndrăgostit de presa literară, trecut prin experienţa Echinoxului clujean legendar, a multor publicaţii literare pe care le-a mai editat sau sprijinit, una chiar în SUA!
O sută e nu doar o cifră, ci şi o stare de spirit. Mă bucur să fi fost artizanul ei, să fi avut mereu oameni care să-mi stea aproape, să mă susţină, să mă încurajeze. Sunt prea mulţi pentru a-i înşirui, ca elogiu şi gratitudine.
Sper să putem merge, împreună cât mai mult. Pentru că, vorba cuiva, mai e mult până departe.

.
NICOLAE BĂCIUŢ