Sătmărenii și Războiul pentru Independență

• publicat la: 12 June 2017
Sătmărenii și Războiul pentru Independență

Un articol deosebit de interesant a apărut în ultimul număr al revistei Eroii Neamului de apariţia căreia se îngrijeşte col(r) Voicu Şichet. Materialul este cu atât mai atractiv cu cât oferă date despre sătmărenii noştri  din perioada în care informaţia nu era la fel de accesibilă ca în zilele noastre.

Sunt evenimente în istoria popoarelor care au rolul de a cataliza toate energiile lor creatoare, sănătoase, atât datorită intensității trăirilor participanților la eveniment cât și a consecințelor pe care le au asupra destinelor generațiilor următoare. Fără îndoială că evenimentele anilor 1877 – 1878, și mai ales uimitoarele fapte de arme ale ostașilor români, se înscriu în acele „ore astrale” ale unui popor, după cum spunea Stefan Zweig, reprezentând o primă manifestare, după multe sute de ani, a vitejiei și demnității poporului român care a impresionat Europa civilizată a vremii.

Dar lucrul cel mai impresionant, în acei ani, este faptul că războiul a creat o solidaritate nemaipomenită. Atât în România, unde populația face sacrificii deosebite, dar și printre românii din Transilvania, unde cu toate persecuțiile autorităților maghiare care erau de partea turcilor, s-a manifestat o solidaritate exemplară cu armata română. Iau ființă comitete pentru răniți, se fac liste de subscripție strângându-se fonduri pentru armată, se adună ofrande constând mai ales din pansamente, alimente și bani, care pe diferite căi sunt trimise în România. Fără teama de a greși, se poate spune că după acel licăr din „primăvara libertății popoarelor”, urmat de Mica Unire, Independența a fost un alt mare pas către împlinirea idealului național.

În cele ce urmează, ne-am gândit să strângem laolaltă contribuțiile românilor din Sătmar la lupta pentru Independența României.

Despre voluntarii ardeleni în Războiul de Independență s-a scris în literatura de specialitate, atât la nivel național cât și local1. Cei mai cunoscuți voluntari sunt căpitanul Moise Grozea, eroul de la Plevna, căpitanul Constantin Șaguna, Augustin Paul din Remetea Chioarului. Un voluntar român a plecat chiar din Kecskemét, Iosif Negru, care mărturisea că alături de el mai erau alți 90 de dorobanți, ardeleni voluntari. Numărul voluntarilor români devenise atât de mare încât ministrul de externe al Austro-Ungariei a protestat pe lângă guvernul de la București, întărind totodată paza frontierelor2.

Însă au fost prea puțin scoase în evidență contribuțiile românilor sătmăreni. De aceea, vom încerca acum să scoatem în evidență personalitățile a doi dintre acești voluntari.

Și Sătmarul se poate mândri cu doi voluntari, ofițeri care s-au remarcat în lupte. Biografia celor doi apare într-o lucrare dedicată personalităților sătmărene3. Despre unul dintre aceștia, căpitanul Modoc, scrie chiar în acest număr al revistei noastre dr. Viorel Ciubotă. Alt voluntar sătmărean a fost medicul Andrei Pop (Popescu). Personalitatea lui a fost descoperită publicului sătmărean de către Doru Radosav, cu prilejul aniversării centenarului Independenței, articol din care îi aflăm originea și faptul că a participat ca medic maior la Războiul pentru Independența României, fiind considerat un „Carol Davilla” al sătmărenilor4. Alte informații prețioase găsim într-o lucrare dedicată „bărbaților datoriei” din campania 1877/1878, apărută după sărbătorirea centenarului5.

Andrei Pop era originar, într-adevăr, dintr-o veche familie de preoți greco-catolici sătmăreni, atât pe linia paternă cât și pe cea maternă, el născându-se la 9 noiembrie 1850 la Târșolț, în casa bunicului său, cu același prenume ca al său. Căci, tatăl său, pr. George Pop, era fiul preotului Andrei Papp şi al Catharinei Papp. Mama lui Andrei a fost Terezia Erdös (n. 1830, Apa), fiica pr. Simion Erdös. Hirotonit în 1848, George Pop a slujit din 1849 până în 1852 la Târşolţ, mai întâi în calitate de cooperator al tatălui său, iar după repausarea acestuia ca administrator interimar. Interesant este că a sosit în parohie cu numele Papp György, a semnat vreme de câteva luni George Popescu, în cele din urmă optând pentru forma George Pop. După aceea, a slujit în parohia Tăuţii de Jos. Preotul George Pop a repausat la 28 ianuarie 1855, în urma unei hernii6. Văduva a locuit în continuare la fratele ei, protopopul Alexandru Erdös7. În 1858, familia a mai fost lovită de o tragedie, băiatul cel mic, Sandru, în vârstă de patru ani, decedând în urma unui grav accident, căzând în fântână. Lovită de atâtea dureri, mama lui Andrei avea să-și încheie existența de tânără, decedând la Racșa, în 1866. Iată deci că, la 16 ani, Andrei Pop a rămas orfan, atât de tată cât și de mamă. Se poate spune că a rămas în sarcina preotului Alexandru Erdös creșterea adolescentului orfan, existând chiar ipoteza că ar fi fost adoptat8.

Unchiul său, Alexandru Erdös, dorea ca Andrei să urmeze o carieră preoțească, orientându-l înspre Blaj. Se pare, însă, că tânărul teolog a părăsit seminarul, „dispărând fără urmă”. I-a scris protectorului său doar după câțiva ani, din București9. Se pare că, aidoma tentativei tatălui său de a semna românește, el și-a schimbat numele în Popescu, după trecerea în Regatul României. Ar fi de amintit însă că și fratele mamei sale, cel care l-a crescut vreme de câțiva ani, după 1849, pe când slujea în parohia Negreşti, a semnat, din ianuarie până în martie 1850, „Alexandru Pădureanu”, iar din martie până în noiembrie „Alexandru Silvestru”.

În privința corespondenței cu unchiul său, se pare că au existat mai multe scrisori, una dintre ele fiind reprodusă într-o lucrare dedicată Racșei, satul oșenesc unde tânărul Andrei și-a petrecut copilăria și adolescența. La momentul redactării acestui articol avem cunoștință doar despre o scrisoare, care a fost semnată „Andrei Popescu” și a fost expediată din capitală la 10 octombrie 1871.

În epistolă, tânărul student îi descrie protectorului său starea de lucruri din școlile românești la acea dată, vorbind elogios despre profesorii deosebiți de la Universitate. Avem în aceste rânduri o sinteză a spiritului care anima suflarea românească, în preajma obținerii Independenței, cu nădejde către împlinirea idealului național: „Cu un cuvânt, România cu toate că în prezent are un ministru foarte conservator a început prin instrucțiunea sa publică care a căpătat un zbor înalt, a deveni la acel grande suprem carele ei este destinat în concertul statelor celor mai civilizate ale Europei, rămâne ca și noi înțelegând motorul puternic al secolului prezent, care este: «cultura, știința și civilizațiunea» pas în pas să progresăm ca oarecând să devină aceia ce trebuie să devenim: și-n asta de nu ne va ajuta cerul ne va ajuta: «Si flectere a necum superos movebo». Rămâne să Vă răspund la întrebarea ce mi-ați propus: Da, în România puteți să aveți venituri de 5 ori mai mare ca în Ungaria căpătând o funcție, dar ca sub Roșii și nu în calitate de preot”. Ioniță G. Andron, cel care reproduce în întregime una dintre scrisori, avea dezamăgirea că a ratat fotografierea încă a unei epistole, probabil foarte interesantă. Scrisorile s-au păstrat în arhiva familiei Erdös10.

Andrei Pop a trecut în România după terminarea studiilor liceale, nu avem documente care să ateste prezența sa la teologie în Blaj sau în alt centru greco-catolic, înscriindu-se la Facultatea de Medicină din București. A intrat în serviciul sanitar al armatei la 1 aprilie 1873, cu gradul de subchirurg. În anul 1877 era încă student, înrolându-se ca voluntar, subchirurg la Regimentul 3 artilerie, bateria 2. A luat parte la duelul de artilerie de pe malul Dunării, apoi și la bătăliile din Bulgaria. A participat la bătăliile de la Plevna, Grivița și Nicopole, de unde i-a trimis, se pare, „unchiului său crescător” și o fotografie. De asemenea, i-a scris mai multe scrisori interesante despre atmosfera din România Mică, epistole „din care transpiră entuziasmul lui Andrei Pop, visând România Mare […]”. Mai mult decât atât, se pare că Andrei Pop a venit în Ardeal să își „cerceteze” neamurile, îmbrăcat în uniformă militară11.

A fost și corespondent voluntar de război al ziarului „Dorobanțul”. Iată cum prezenta el în articolul semnat Andrei Popp, și intitulat De pe câmpul de război12, bătălia din 28 noiembrie 1878, în urma căreia trupele otomane au capitulat: „… Nu-ți pot a-ți descrie lupta, căci condeiul meu este prea debil pentru aceasta; tot ce pot a-ți împărtăși, este că lupta a fost teribilă. Ea n-a fost un atac fals, după cum eram informați noi, ci un atac real, un atac desperat! Turcii se luptară cu desperare, două linii rusești au fost luate cu asalt; dar în fine, turcii, prinși între două focuri, au trebuit să cedeze forței majore, să… capituleze! Un «ura!» puternic care a sguduit atmosfera răsună în momentul când armatele aliniate auziră despre capitularea lui Osman. Mii și zeci de mii de chipiuri și căciuli sburau în aer și soldații plângeau de bucurie și se îmbrățișau” 13.

La 9 aprilie 1878 a fost avansat medic de batalion cl. II (sublocotenent), când făcea parte din Regimentul 1 geniu. Pentru devotamentul cu care a îngrijit răniții și bolnavii a fost decorat cu „Virtutea Militară” de argint, „Trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”. În 7 iunie 1880 a fost numit medic al batalionului14. Se pare că a decedat înainte de 191815.

Contemporan cu marele eveniment a fost și pictorul Nicolae Bran16. În toamna anului 1897 se afla în Târgu-Jiu, unde a terminat tabloul dedicat Războiului de Independenţă, pregătit special pentru Expoziţia Universală din 1900, care urma să se desfăşoare la Paris17. De asemenea, el a făcut o bună impresie cu tabloul Peneş Curcanul. Dar iată cum era descrisă această realizare a lui Nicolae Bran: „Tabloul acesta, la care artistul a lucrat patru ani de zile, se află acuma în expoziția artiștilor în viață, aranjată în Ateneul Român din București. Numirea lui este «Peneș Curcanul» și este atât de mare, încât ocupă un perete întreg. În mijlocul a 18 persoane, adunate în o odaie țărănească, Peneș Curcanul povestește isprăvile din resbel. Totul face o impresiune plăcută și toată ziua lume multă se delectează în tablou!” 18. Ca o încununare a activităţii sale, dar şi a prezenţei lui în paginile „Familiei”, îi este dedicată o pagină în cadrul rubricii Salon, precedată de portretul artistului, și însoțită de o reproducere a tabloului „Peneș Curcanul”, pe care o redăm și noi în articolul nostru19. Astăzi prea puține se știu despre tablou, dar nici artistul plastic născut în Unimăt nu este îndeajuns de cunoscut.

Centre importante de colectare a ajutoarelor pentru răniți au fost în acea perioadă Oradea, Timișoara, Sibiu, Gherla, Brașov. De remarcat că această campanie de strângere de ajutoare s-a desfășurat în condițiile unor presiuni deosebite din partea autorităților maghiare. De exemplu, la Oradea, bande de derbedei au spart ferestrele reședinței episcopului greco-catolic Ioan Oltean, ale lui Nicolae Borbola, prepozit al episcopiei, mort de câte zile, ale avocatului Zigre20.

În 13 iunie 1877, avocatul Dezideriu Borbola îi scrie lui George Barițiu la Brașov despre ofrandele strânse pentru ostașii români răniți în Războiul pentru Independență. Presa românească a consemnat cu bucurie această ofrandă21. În listă, alături de acest avocat, mai găsim patru personalități care au legătură cu Sătmărelul (localitate care în acei ani purta numele de Gidani/Jidani). Este vorba despre parohul de atunci al acestei localități, Grigore Fabian (10 florini), proprietarul Iuliu Fabian (10 florini), precum și alți doi preoți greco-catolici, George Șuta (2 florini) și Ilie Turdeanu (2 florini). Dacă pentru Iuliu Fabian nu putem la acest moment al cercetării să precizăm legătura lui cu Grigore Fabian, decât coincidența numelui de familie! (frecvent și azi în Sătmărel), alăturarea celorlalte nume este perfect explicabilă, prin faptul că tustrei mai tinerii semnatari erau gineri ai părintelui Grigore Fabian. Cel care a inițiat, probabil, în orice caz, însă, cel care a contribuit cu cea mai mare sumă a fost avocatul Dezideriu Borbola (500 franci). Iată deci că putem afirma că se poate vorbi de o ofrandă adusă de cinci apropiați ai localității Jidani sau un dar adus de câțiva membri ai familiei Fabian.

Vom prezenta acum alte liste publicate de revistele românești ale vremii. De menționat că frica era prezentă, mulți dintre cei care își ofereau darul preferând să semneze cu inițialele: „M. M.”, „N. N.”, ori „un preot”, „un român”, „un filoromân”, „egy nő”, sau „cineva”.

Într-o listă întocmită în Oradea de către Veturia Roman, la 15 octombrie 1877, aflăm numele câtorva parohi greco-catolici slujitori în teritoriul de azi al județului Satu Mare: Vasile Catoca (Borlești, 1 florin), Vasile Pătcașiu (Hotoan, 1 florin), George Juhasz (Supuru de Jos, 1 florin), George Marchiș (arhidiacon în Carei, 1 florin), Ioan Sălăgeanu (Valea Vinului, 40 creițari). Prezent pe lista donatorilor a fost și avocatul Simeon Popovici Desseanu, pe atunci activând în comitatul Sătmar22. Suma colectată de Veturia Roman a ajuns la 150 florini, 60 creițari și 2 galbeni în natură23.

Peste numai o săptămână, apare în paginile „Familiei” lista unui alt colectant, I. Dragoș, care adunase darul tinerilor studenți din Budapesta, între aceștia figurând și viitorul avocat Demetriu Kövari, cu probabile origini sătmărene24.

Pe o listă întocmită de Hermina Ignat și Irina Antal, la 7 noiembrie 1877 în Beiuș, găsim o listă cu 128 de dăruitori. Printre aceștia, iarăși câțiva preoți greco-catolici sătmăreni, profesori la școlile Beiușului: parohul Augustin Antal și soția Irina, una dintre colectante, Vasile Tămaș, Iuliu Papfalvai, soții de preoți greco-catolici: Elisabeta Buteanu, Elena Tămaș. De asemenea, găsim aici numele unor elevi de gimnaziu sau de liceu: Nicolae Lupan, Corneliu Gitta, ambii ajunși ulterior preoți greco-catolici25.

Hermina Ignat întocmește în ianuarie 1878 o altă listă cu „oferte” adunate pentru ajutorul ostașilor români răniți în luptele cu turcii. Și acum întâlnim aceleași nume de intelectuali sătmăreni ajunși profesori la școlile Beiușului, ori parohi în jurul acestui centru școlar românesc. În plus față de precedentele liste, mai găsim numele lui Vasile Leșianu, Ștefan Creșneac cu soția Maria, Angela Buteanu (fiica profesorului Ioan Buteanu)26.

În primăvara lui 1878 este rândul celor din Giurtelecu Hododului (localitate aflată astăzi în județul Satu Mare, aparținătoare Sălajului istoric) să își trimită și ei ajutorul pentru soldații români răniți în Bulgaria. Îndrumați de către învățătorul Ion Budelecan, școlarii Ștefan Horincar, Vasile Zoicașiu, Irina Dan și Veronica Caba au trimis 2 kg de scame27.

Pe o altă listă, întocmită de către Elena, fiica lui George Pop de Băsești, aflăm numele altor sătmăreni care au contribuit la ajutorarea ostașilor români: Terezia Cinca (soția protopopului Gavril Vaida), Ana Alpini (soția protopopului Ioan Galu), Vasile Mureșan (preot la Săuca multă vreme), Daniel Vultur (preot la Bârsău de Sus)28.

Credem că este important de amintit faptul că profesorul Gheorghe Bulgăr, în prodigioasa lui activitate s-a ocupat și de relația poetului nostru național cu marile izbânzi din anii 1877-1878, studiile Eminescu despre unirea şi independenţa românilor29 și Eminescu și Războiul nostru pentru Independență fiind elocvente pentru afirmația noastră30.

Contribuția românilor din nordul Transilvaniei, din părțile sătmărene, la ajutorarea ostașilor români ne arată solidaritatea care a început să se manifeste din în ce mai pregnant în sânul poporului nostru în preajma anilor 1877-1878. Legăturile pe care, după câștigarea Independenței, avea să le întrețină „Leul de la Șișești” cu frații de dincolo de munți, s-au constituit în alte contribuții ale sătmărenilor la împlinirea idealului național.

 

 

 

Note:

 

1 Paul Abrudan, Voluntari ardeleni în războiul pentru Independenţă din 1877-1878, „Transilvania”, Sibiu, an V (LXXXII), nr. 6, iunie 1976, pp. 46-48; Radu Selejan, Voluntari transilvăneni în războiul pentru neatîrnare, în „Cronica sătmăreană”, Satu Mare, an X (XV), 26 aprilie 1977, pp. 1, 3.

2 Gelu Neamţu, Transilvania şi cucerirea independenţei României, „Almanahul Tribuna ´76”, Cluj-Napoca, 1976, pp. 63.

3 Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Satu Mare, 2000, pp. 138-139, 238.

4 Doru Radosav, Andrei Pop – un sătmărean participant la războiul de independență, în „Cronica sătmăreană”, Satu Mare, an X (XV), 1 mai 1977, p. 2.

5*** Bărbaţi ai datoriei. 1877-1878. Mic dicţionar,Bucureşti, 1979, pp. 213-214.

6Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum dioecesis Munkácsiensis pro Anno Domini MDCCCLVI, Kassovia, [1856], p. 271.

7Alexandru Erdös (1824-1892), născut la Apa, în familia pr. Simion Erdös, în 1848 a fost hirotonit ca preot celib. După o scurtă slujire în Negrești își va lega destinul de parohia Racșa, unde va funcționa din 1851 până în 1891, când a fost numit canonic cancelist la Gherla. Pentru biografia sa și a familiei vezi și Victor Bojor, Canonicii Diecezei greco catolice de Gherla (1857-1937), Cluj, 1937, pp. 157-164, Viorel Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. I, ediţia 2-a, Satu Mare, 2010, pp. 129-132; Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op cit., p. 96.

8 Doru Radosav, loc. cit.

9 Victor Bojor, op. cit., p. 162.

10 Ioniţă G. Andron, Racşa. Vatră de neam românesc, Baia Mare, 1996, pp. 188-190.

11Victor Bojor, op. cit., p. 162.

12 București, an I, nr. 27, 11 decembrie 1877, p. 2-3, apud. Independența României. Bibliografie, București, 1979, p. 39.

13*** Bărbaţi ai datoriei. 1877-1878. Mic dicţionar,Bucureşti, 1979, p. 213.

14Anuarul oficial al Armatei Române pe anul 1886, București, 1886, p. 584.

15 Doru Radosav, loc. cit.

16Nicolae Bran (1861-1947), născut în Unimăt, a studiat la Carei, Satu Mare și Beiuș. Studii de pictură la Budapesta, München, în Italia și la Paris. Profesor la Craiova și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Vezi Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op. cit., pp. 42-43.

17 „Familia”, Oradea, an XXXIII, nr. 39, 28 septembrie/10 octombrie 1897, p. 467.

18Ibidem, nr. 47, 21 noiembrie/3 decembrie 1899, p. 563.

19 „Familia”, Oradea, an XL, nr. 16, 18 aprilie/1 mai 1904, pp. 181, 188.

20Ibidem, Budapesta, an XIII, nr. 38/18 septembrie/30 septembrie 1877, p. 455.

21Ibidem, an XIII, nr. 24, 12/24 iunie 1877, p. 284; „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, an XL, nr. 43, 17/5 iunie 1877.

22 Viorel Câmpean, Simeon Popovici-Desseanu şi legăturile lui cu Sătmarul, „Citadela”, Satu Mare, an IX, nr. 1-6 (93-98), ianuarie-iunie 2015, pp. 9-10.

23 „Familia”, Budapesta, an XIII, nr. 42, 16 octombrie/ 28 octombrie 1877.

24Ibidem, nr. 43, 23 octombrie / 4 noiembrie 1877, p. 514.

25 „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 1878, an 41, nr. 3 și 4; vezi și Viorel Faur, Listele bihorene de subscripţii pentru ajutorarea ostaşilor români răniţi în Războiul de Independenţă (1877-1878), în „Crisia”, Oradea, VII, 1977, pp. 384-385.

26 Viorel Faur, loc. cit., pp. 385-386.

27 „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, an 41, nr. 15, 11/23 mai 1878.

28 Mircea Dragoş, Ioan Galu, luptător pentru libertatea naţională, în “Satu Mare. Studii şi comunicări”, IV, 1980, Satu Mare, p. 229.

29Analele Universităţii Bucureşti, Limba şi literatura română, București, An XXVI, 1977, pp. 13-24.

30 „Presa noastră”, București, nr. 1, 1977, pp. 30-33.

dr. Viorel CÂMPEAN

muzeograf Mihaela SĂLCEANU

Lasati un comentariu