Despre jurnalistul şcolit în regimul comunist

• publicat la: 10 iulie 2017
Despre jurnalistul şcolit în regimul comunist

Printre sutele de careieni de toatã isprava pe care îi cunosc si îi respect, existã si unii pe care nu-i cunosc, dar care se cred mai cu moţ fiindcă semneazã cu un C” mare, recte cu „Careianul”.

Nişte trombonişti panglicari, cărora le place să  bată apa în piuă atunci când n-au altã treabã.

Nimic de comentat aici fiindcã au acest drept garantat de Constitutia României si fiindcã, pânã la urmã, orice pasãre tot pe limba ei piere.

Cam aşa s-au întâmplat lucrurile si în cazul articolului „Diploma de ziaristică ca pretext de denigrare” publicat de „Careianul”  în Opinie de Carei, de fapt un „Interviu cu ziaristul careian Boros Ernő”, consemnat de Szasz Lorand.

Pe distinsul domn Szasz Lorand, aflat în prezent in conflict, într-un proces de calomnie la Curtea de Apel Oradea, mai pot sã-l înteleg. Are de plãtit niste polite (pe orice cale posibilã) si incearcã sã punã presiune pe partea adversã, doar, doar aceea parte o va lãsa mai moale. Lucru care eu unul nu cred cã se va întâmpla. „Careianul” si-a si justificat si argumentat aceste porniri atavice si în fituica-portal în care isi exerseazã sârguincios „talentele jurnalistice” la pagina „Cum s-a născut Opinie de Carei” semnatã de Careianul  / 26 Septembrie 2015

Citez: „Datorită atacului venit in partea lui Ilie Ciută în şedinţa de Consiliu Local, dar şi a celor venite din partea soţiei sale, Daniela Ciută, în Buletin de Carei, precum şi membrilor găştii liberale la rubricile de comentarii, am decis să înfiinţez şi eu un portal de ştiri sub numele de „Opinie de Carei”. După cum îi spune şi numele, portalul va găzdui şi numeroase articole de opinie, atât ale mele cât şi ale careienilor sănătoşi din punct de vedere psihic. Ceilalţi n-au decât să se trateze, acasă sau în deplasare. Consider că locuitorii municipiului Carei trebuie să aibă acces şi al alte puncte de vedere decât cele promovate de soţii Ilie şi Daniela Ciută. Nu de alta, dar un careian informat e imposibil de manevrat!”

Pe si mai distinsul domn Boros Ernest-Gheorghe, care-si semneazã articolele cu „Boros Ernő” însã nu prea-l înteleg. Nu înteleg din ce motiv, pentru a face apologia fostului regim comunist, cãruia îi este de fapt profund îndatorat, fiindcã acel regim a fãcut dintr-un depanator de frigidere oarecare, un om cât de cât „scolit”, a tinut neapãrat ca pe parcursul interviului respectiv sã-mi pomeneascã numele de mai multe ori. Oare nu putea sã-si dezvolte patriotica tezã deore defunctul P.C.R. si fãrã sã recurgã la numele meu? 

Sigur cã putea, doar cã pentru asta trebuia sã aibã o minimã dozã de bun simt.

Îi reamintesc pe acestã cale distinsului si mult stimatului domn Boros Ernest-Gheorghe cã noi doi am avut deosebita plãcere sã ne cunoastem si sã ne întâlnim, cu ceva timp în urmã, în instanta numitã Judecãtoria Carei. Îi reamintesc cã în acel proces, nu eu am fost cel care am iesit profund sifonat, ci partea adversã. Îi reamintesc cã eu mi-am îndeplinit în totalitate obligatiile pe care mi le-a impus instanta de fond. Ii reamintesc cã partea adversã, recte Boros Ernest-Gheorghe si Asociatia Culturalã „Nagykároly és Vidéke”, editorul sãptãmânalului în limba maghiarã „Nagykároly és Vidéke” organ de presã si de propagandã al RMDSZ (UDMR) Carei, sunt cei care îmi datoreazã (încã) scuzele scrise de rigoare, asa cum a decis instanţa de fond. 

În ce priveste noile invective pe care numitul Boros mi le serveste cu nonsalantã în cadrul interviului consemnat de pretinarul dânsului, de numitul Szasz Loránd, îmi rezerv dreptul sã-i rãspund, ca de obicei, doar în instantã, în cadrul procesului (apel îndreptat nu împotriva mea, ci împotriva SC Diverti Media SRL Carei)  aflat în curs de judecare la Tribunalul Satu Mare.  Nici o grijã, nu o sã-i rãmân niciodatã dator. Imi plătesc întotdeauns, cu vârf si indesat, pânã la ultimul bãnut, toate datoriile.

Nu pot sã combat eficient alegatiile si infloriturile rostite de Boros Ernö în cadrul interviului decât cu texte scrise de altii ca să nu fiu acuzat de subiectivism, fiindcã domnul Boros are talentul de a întelege si de a „întoarce” orice text doar asa cum îi convine dânsului. E un maestru desãvârsit în treaba asta. 

Iatã-le:

===================

1. Din Wikipedia:

Academia Ștefan Gheorghiu a fost o universitate politică din București, din perioada comunismului.

A fost înființată la 21 martie 1945 de Partidul Comunist Român, la inițiativa Anei Pauker, sub denumirea de Universitatea Muncitorească a PCR[1]Barbu Lăzăreanu a condus-o în calitate de rector în perioada 1945-1948[2].

Prin Hotărârea nr. 474/1968 a Consiliului de Miniștri, privind unele măsuri referitoare la Academia de științe social politice Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român se decidea că absolvenții cu diplomă ai Academiei de științe social-politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, care îndeplinesc condițiile de studii cerute pentru admiterea în învățământul superior de stat, beneficiază de drepturile conferite absolvenților cu diplomă ai instituțiilor de învățământ superior de stat. În acest scop, Ministerul Învățământului a stabilit examenele de diferență de la fosta Școală superioară de partid „Ștefan Gheorghiu” cu durata de 3 ani la Academia de științe social-politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român.[3]

Academia „Ștefan Gheorghiu”, ca urmașă a Universității Muncitorești a PCR și a Școlii Superioare de Științe Sociale “A. A. Jdanov”, a fost înființată, prin decretul 121/17 martie 1970, ca for care „organiza, îndruma și coordona întreaga activitate de cercetare în domeniul științelor sociale”.[4]

La 3 octombrie 1971 a apărut hotărârea Comitetului Executiv al Comitetul Central al P.C.R. cu privire la organizarea Academiei pentru învățământ social-politic și perfecționarea cadrelor de conducere „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă C.C. al P.C.R.[5]

Leonte Răutu, care a fost rectorul cu cel mai lung mandat al Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1972-1981), a declarat în 1975 că un absolvent de succes trebuie să știe că:[6]

„Fiecare cadru de conducere, indiferent de domeniul specializat în care își desfășoară activitatea, este, în primul rând, un militant revoluționar, un om politic care acționează neabătut pentru înfăptuirea politicii interne și internaționale a P.C.R., dă dovadă de devotament fără margini față de partid, față de patrie, față de națiunea noastră socialistă, aplică în viață principiile eticii și echității socialiste, ale umanismului socialist”.

Deși denumirea instituției a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, numele de Ștefan Gheorghiu, adăugat în 1946 în memoria militantului socialist de la începutul secolului al XX-lea, a fost păstrat până în 1989, când denumirea instituției a devenit Academia de Studii Social-Politice[7].

Domeniul de activitate consta în pregătirea cadrelor de conducere a activității de partid, social-politice, economice și administrației de stat[8]. Academia Ștefan Gheorghiu a fost desființată după Revoluția din decembrie 1989.

După 1989, pentru protecția socială a absolvenților Academiei “Ștefan Gheorghiu”, Ministerul Învățământului a hotărât echivalarea studiilor politice cu cele civile. Grație acestui act, absolvenții Academiei “Ștefan Gheorghiu” au primit diplome de economiști, echivalentul unui absolvent ASE.

 NoteModificare
  1. ^ Nicolae Drăgușin, art. cit.
  2. ^ DEXonline: Lăzăreanu
  3. ^ Hotărârea nr. 474/1968 a Consiliului de Miniștri
  4. ^ Ansamblul Fostei Academii “Ștefan Gheorghiu”
  5. ^ Cronologie
  6. ^ Academia „Ștefan Gheorghiu”
  7. ^ Lavinia Betea, art. cit.
  8. ^ HCM nr. 474/1968, publ. cit.
  9. ^ Adriana Stroe, art. cit
 Bibliografie  Modificare
  • Mihai Dinu Gheorghiu: Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii și traiectorii sociale, Editura Polirom, Iași, 2007, ISBN 978-973-46-0506-4
  • HCM nr. 474/1968: HOTĂRÂRE privind unele măsuri referitoare la Academia „Ștefan Gheorghiu” pentru pregătirea cadrelor de conducere a activității de partid, social-politice, economice și administrației de stat, în Buletinul Oficial nr. 33/14 martie 1968
Legături externe  Modificare

 

2. http://m.jurnalul.ro/stire-special/gazetar-de-stefan-gheorghiu-513971.html

 

Gazetar de „Ştefan Gheorghiu”

Autor: LAVINIA BETEA

09 Iul 2009

 În anii ’80, calificarea de gazetar era asimilată celei de „ac­tivist politic în domeniul presei”. Specializarea putea fi dobândită exclusiv la „academia de partid”. Cursurile stu­den­ţilor de la „Ştefan Gheorghiu” au fost toate arse. Cu o sin­­gură excepţie – „Caietul documentar – Tehnica scrisului”. Ce învăţau jurnaliştii din ’89 despre profesia lor, vom pre­­zenta într-un serial, începând de azi în numerele viitoare.
Redactorii-şefi – muncitori la bază 

Pentru admiterea cu circuit închis la Facultatea de Ziaristică de la „Ştefan Gheorghiu”, candidaţii erau selectaţi din rân­d­urile activiştilor org­an­i­zaţiilor de tineret (de preferinţă din sectoarele industriei grele sau construcţiilor). Propu­ne­­­rea iniţială venea din partea ziarelor judeţene sau centra­le. Printre alte sarcini ale colectivului de redacţie era şi aceea de a avea „corespondenţi dintre oamenii muncii”. Dintre aceştia era „recrutată” o „pepinieră de cadre”. Tine­rii de până în 35 de ani puteau fi propuşi candidaţi la „Ştefan Gheor­ghiu”. Propu­ne­rea era condiţionată de calitatea de mem­bru de partid şi profesia „muncitor”. Învăţătorii, vân­ză­torii ori asistentele medicale nu se mai încadrau în „ce­rin­ţe”. Secţiile judeţene de cadre verificau apoi minuţios „pu­ritatea” dosarului candidatului înainte de a fi trimis la examen.

Pentru secţiile de cultură-în­vă­ţământ ale cotidianelor şi revistelor culturale se mai făceau „derogări”, angajându-se membri de partid cu studii universitare obişnuite. După angajare aceştia erau, obligatoriu, trimişi la cursurile postuniversitare de la „Ştefan Gheorghiu”.

Şansele lor de promovare în ie­rarhia redacţională erau însă nule. În 1989, pentru promovarea în func­ţia de  redactor-şef era obligatoriu să fi fost „muncitor la bază”.

Cu cărţile pe foc

În 1989, înaltei şcoli de partid nu i se mai zicea „Ştefan Gheorghiu” (probabil pe motiv de „cult al personalităţii”), ci simplu, Academia de studii social-politice. Despre instituţia din zona Cotroceni, al cărei punct de reper era pentru provinciali „la Leu”, se spunea că este cel mai utilat şi modern sediu de în­vă­ţământ superior din ţară. Punc­tele de maxim interes erau biblioteca şi sălile de lectură.

Nu întâmplător, căci aici „se dădea linia” pentru conţinuturile şi interpretările din ştiinţele socio-umane predate în universităţile din Ro­mâ­nia. Cărţi inexistente ori la „fondul secret” în celelalte biblioteci, erau aici de „uz intern”. Vizite şi delegaţii de universitari şi cercetători străini erau afluite spre „Ştefan Gheor­ghiu”. Să se vadă şi înţeleagă că studenţii români aveau „toate con­di­ţiile”. Inclusiv cazări şi cantine unde, ca nicăieri în vreun campus din ţară, stăteau doi într-o cameră şi erau două variante la meniul cantinei.

De „moştenitori” n-a dus lipsă ba­za materială a fostului „Ştefan Gheor­ghiu”. S-au înghesuit ime­diat întreprinzătorii învăţământului superior şi cercetării în ştiinţele socio-umane. Şi ca să-şi dovedească pe loc anti-comunismul au dat foc la lozinci, portrete, omagii, cursuri şi cărţi.

Astfel că la ora aceasta în fosta bi­bliotecă a „Ştefan Gheorghiului” nu mai există decât un singur curs. Un caiet documentar de Tehnica scrisului editat în 1987 de Catedra de teoria şi practica presei a Facultăţii de Ziaristică.

Nici un Ceauşescu

Cursul n-a fost tipărit, ci xerocopiat. Aşa cum erau în anii ’80 majoritatea cursurilor de la facultăţile de filosofie şi istorie. Aprobările pentru tipar ar fi suscitat multe discuţii (şi „răspunderi”!) astfel că profesorii le puneau în circuit cu girul autorităţii locale de partid. Iar studenţii şi le cumpărau de la „chioşcul” de profil din incintă. Coperta din carton alb nu avea nici o grafică. În cazul ca­ietului-documentar de Tehnica scri­sului nici măcar autor. Ori vreun cuvânt introductiv.

Lipseşte, cu desăvârşire, chiar numele de Ceauşescu! Probabil că era singurul volum „politic” din România lui ’89 unde secretarul general al partidului nu a fost pomenit.

Pe pagina de gardă are ur­mă­toa­rea menţiune: „Destinat stu­den­ţi­lor de la

secţia ziaristică a Institutului pentru Pregătirea Cadrelor în Problemele Conducerii Social-Politice, caietul documentar «Teh­ni­ca scrisului» cuprinde texte se­lec­tate şi traduse în cadrul sectorului de informare şi documentare ştiinţifică. Documentarul repre­zin­tă un suport didactic în asimilarea unor reguli şi tehnici elementare privind forma şi conţinutul unor texte cu valoare comunicaţională, fiind astfel util tuturor celor care, prin profilul activităţii lor, elabo­rează asemenea texte”.Reproducem în cele ce urmează, într-un serial, caietul-documentar din care învăţau studenţii la jurna­listică tehnica scrisului. Cu men­ţiu­nea că autorii textelor selectate sunt somităţi ale momentului în comunicare şi observaţia că, întocmai ca la celebra şcoală de literatură din anii ’50, din facultatea de jurnalistică

au ieşit tot atâţia gazetari buni câţi tineri talentaţi au intrat. Ca şi acum.
===============
Cu deosebitã stimã si consideratie,
Horia Mãries
10 iulie 2017,
Durham, North Carolina


Lasati un comentariu