Ne-am iubit şi ne iubim credinţa, ţara şi neamul. Două biserici, acelaşi ritual

• publicat la: 15 September 2017
Ne-am iubit şi ne iubim credinţa, ţara şi neamul. Două biserici, acelaşi ritual

Citind articolele apărute în Adevărul de weekend din 6-8 august a.c., ca nepoată a martirului Bihorului, avocatul greco-catolic Ioan Ciordaş şi strănepoată a protopopului greco-catolic Mihai Ciurdariu şi strănepoată a avocatului ortodox Vasile Ignat, memorandist, nu pot să nu mă întreb: de ce se doreşte dezbinarea acestor două Biserici surori, dintre care una s-a născut în focul luptei pentru libertate şi drepturi a poporului român? Consider că ar trebui să ne solidarizăm întru gloria lui Dumnezeu şi bunăstarea poporului nostru!
Mi se pare deci necesar ca prin documente, şi scrieri istorice să demonstrez adevărul despre biserica noastră pentru a putea înţelege că acum, la o sută de ani de la Marea Unire este în folosul tuturor să ne unim forţele şi să acceptăm rolurile jucate de ambele Biserici, în menţinerea conştiinţei naţionale, fără însă a diminua rolul Bisericii Greco-Catolice.
În acest context şi pentru informarea corectă a cititorilor dumneavoastră o să reamintesc unele fapte legate de activitatea Ierarhilor Bisericii Unite, din care va rezulta indubitabil faptul că aceştia nu au pactizat niciodată cu conducerea maghiară a Principatului.
În data de 12 07 1729 este numit episcop Inochentie Micu Klein, caracterizat astfel de către istoricul A.D. Xenopol: „acest glas ridicat întâia oară după o atât de lungă amorţire, de episcopul Micu, deveni de atunci crezul politic al poporului român şi toate revoluţiile, toată viaţa lui de mai pe urmă, în jurul ei se învârtesc”. Pentru curajul său a fost exilat la Roma, unde a şi murit.
11 octombrie 1754 este data de naştere a primelor şcoli româneşti, prin care se începe ridicarea culturală a poporului nostru şi crearea conştiinţei naţionale.
Episcopul Petru Pavel Aron (1752-1764) înfiinţează la Blaj. primele şcoli confesionale cu predare în limba română împărţite în trei categorii de şcoli şi anume:
1. Şcoala de Obşte, primară şi gratuită.
2. Şcoala latinească – gimnaziul – aici elevii învăţau limbi străine şi ştiinţe.
3. Şcoala de preoţi.
„În Şcolile Blajului s-au cultivat valori şi format caractere în spiritul credinţei, adevărului şi dreptăţii sociale, al respectului faţă de om, al dragostei faţă de patrie şi popor” – profesor Teodor Seceleanu.
Una din preocupările principale ale episcopilor noştri a fost crearea unei intelectualităţi româneşti conştientă de rolul ei în istorie. Pe această linie se înscriu şi episcopul Atanasie Rednic şi episcopul Grigore Maior.
Episcopul Atanasie Rednic (1765-1772) trimite la Roma, la studii, tineri studioşi, printre care şi viitorii fondatori ai Şcolii Ardelene.
Episcopul Grigore Maior (1772-1782) obţine 15 burse pentru studenţii români la Colegiul Sfânta Barbara din Viena. Pentru ajutorarea studenţilor el acordă fildere de grâu pentru pâine.
În a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea se instaurează în Europa regimul cunoscut ca „absolutism luminat” care însemna realizarea reformelor de sus, fiind duşmanul hotărât al răsturnărilor pe cale revoluţionară.
Pe această linie, care nu înseamnă renunţarea la luptă sau pactizarea cu asupritorul se situează şi episcopul Ioan Bob (1783-1830).
Dovadă stau nenumăratele memorii, înaintate Curţii de la Viena care culminează cu Memoriul Naţiunii române, cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum din 1790 şi care are la bază ideile formulate de către episcopul Inochentie Micu-Klein. El constituie cel dintâi program politic al poporului român.
Un eveniment de seamă din timpul păstoririi episcopului Ioan Bob este apariţia Şcolii Ardelene. Cei patru corifei ai Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu – fii de preoţi uniţi şi unii chiar feţe bisericeşti, reîntorşi de la şcolile de la Viena. „Au năzuit totodată să elibereze limba română […] de caftanul greoi şi învechit al slavonismului şi să o aducă mai aproape de eleganţa rezonanţelor ei originale latine” (Academician Camil Mureşan).
Gramatica lui Micu are meritul de a fi pus în lumină pentru opinia publică străină, caracterul latin al poporului său.
Una din problemele abordate de cei patru corifei a fost geneza daco-romană a poporului nostru şi latinitatea limbii române, contribuind astfel la ridicarea conştiinţei naţionale.
O altă preocupare a acestor înaintaşi a fost învăţământul şi dezvoltarea şcolilor primare săteşti. Astfel Gheorghe Şincai, în calitatea sa de director al Şcolilor Naţionale a înfiinţat 360 de şcoli săteşti, pe care le-a şi înzestrat cu manuale în limba română.
Dar Gheorghe Şincai nu s-a mulţumit doar cu această activitate şi cu cea publicistică, ci a făcut parte din asociaţia „Mişcarea iacobină”, fapt pentru care a fost condamnat la pedepse grele.
Preocuparea lor de a demonstra latinitatea poporului român o găsim la Şincai în Hronicul românilor şi a mai multor neamuri, iar la Petru Maior în Istoria pentru începutul românilor din Dachia. De asemenea Samuil Micu a scris Istoria şi întâmplările românilor. Nu voi mai enumera mulţimea celorlalte opere istorice care tratează acelaşi subiect şi care au făcut cunoscută în Europa existenţa milenară a poporului român, pe plaiurile transilvănene.
După exemplul Blajului – care combate legea Ratio Educationis (1777) şi Norma Regio (1781) şi cere învăţământ în limba română, se înfiinţează la Oradea şi Beiuş preparandii (şcoli normale de învăţători), la Arad, la Sânicolaul Mare şi în alte localităţi, şi chiar şcoli superiore (drept, medicină).
Vedem deci clar că „luminaţii” Blajului, prin scrierile şi activitatea lor, insistând asupra latinităţii limbii şi genezei noastre, au creat condiţiile formării unei intelectualităţi româneşti, conştientă de rolul ei în lupta pentru independenţă şi făurirea României Mari.
Îi urmează la conducere episcopul Ioan Lemeny (1832-1850) care, pentru vina „că în timpul Revoluţiei de la 1848 a rămas la Cluj, pactizând cu rebelii, deci se făcuse unealta partidelor revoluţionare, contra intereselor statului şi dinastiei ungare, a fost destituit din funcţie”. La 3/15 mai 1848, împreună cu episcopul ortodox Andrei Şaguna, a organizat şi prezidat Marea Adunare de pe Câmpia Libertăţii, îndreptată împotriva alipirii Principatului Transilvaniei la regatul Ungariei. În timpul păstoririi sale s-a ocupat de şcolile primare de la sate, de instituţiile de cultură din Blaj, ridicând Liceul Sfântul Vasile la 8 clase. Pe aceeaşi linie de luptă împotriva desfiinţării independenţei Transilvaniei, respectiv a abrogării legilor votate în Dieta de la Sibiu 1867 – când se obţinuseră unele drepturi.
Mitropolitului Alexandru Şterca-Suluţiu (1850-1867)
Intervenţiile mitropolitului în dietă şi în adunările de protest au iritat autorităţile ungare, încât, după cum afirma Nicolae Iorga, „era vorba să-l destituie pe jumătate, dându-i un coadjutor”.
Mitropolitul Ioan Vancea (1868-1892), împreună cu Mitropolitul ortodox de la Sibiu, Miron Romanul, denunţă prin memorii legea învăţământului, care prevede obligativitatea limbii maghiare în şcoli şi desfiinţarea şcolilor confesionale, arătând asasinatul moral a cărei victimă avea să fie poporul român. Despre aceste intervenţii şi luări de poziţie, ministrul Instrucţiunii Publice, al Regatului Ungariei A. Trefor spunea „de câte ori aud pronunţându-se numele Blajului, mă apucă fiori”.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX sunt marcate de creşterea luptei pentru drepturi sociale şi naţionale, atât pe plan religios, cât şi politic, timp în care Biserica Greco-Catolică este păstorită de mitropolitul Victor Mihaly de Apşa (1892-1918).
În 1892 are loc Mişcarea Memorandistă, iar în 1912 a luptei pentru menţinerea sub oblăduirea Blajului a parohiilor româneşti atribuite episcopiei de Hajdudorog a cărui scop era maghiarizarea credincioşilor români – limba în care se oficiau Sfintele Liturghii fiind maghiara – Mitropolitul face demersuri pe lângă Sfântul Scaun, arătând încălcarea tuturor normelor de drept canonic.
În concluzie, se desprinde ca o idee de bază: păstorii sufleteşti ai românilor greco-catolici niciodată nu au acceptat maghiarizarea sau asimilarea prin latinizare. Dimpotrivă, şcolile Blajului, Şcoala Ardeleană, dovedind obârşia noastră daco-romană, scriind cu litere latine şi evidenţiind latinitatea limbii române au creat condiţii pentru trezirea sentimentului de românitate.
Partidul Naţional Român, recunoscând aportul Bisericii Unite în lupta pentru independenţă şi unitate naţională, i-a încredinţat episcopului Iuliu Hossu cinstea de a citi la 1 decembrie 1918, în faţa Adunării de la Alba-Iulia, Proclamaţia de Unire cu Ţara Mamă.
În articol se mai face referire la perioada Dictatului de la Viena 1940-1944, făcându-se afirmaţia tendenţioasă: „greco-catolicii au pactizat cu maghiarii”, În acea perioadă Ungaria era condusă de către guvernul lui Miklos Horthy  şi consider că nu este drept să învinovăţim un popor pentru ce au făcut conducătorii lui, mai ales că există mărturii ale supravieţuitorilor, care afirmă că ungurii din sat, fie că le-au spus românilor ce li se pregăteşte, fie că atunci când au fost somaţi să-i nominalizeze pe românii din sat, s-au eschivat.
Nu cred că este cazul să reînviem amintirea zilele de groază trăite de români în toamna anului 1940 şi primăvara lui 1944.
Creştineşte este să iertăm, dar nu trebuie să uităm, căci istoria nu ne va ierta, mai ales acum în pragul Centenarului şi să nu ne învrăjbim români contra români. În acest context vreau să dau ca exemplu masacrele din comuna Treznea şi comuna Ip, declarată comună martiră şi pe cel cel de la Mureşenii de Câmpie, unde preotul greco-catolic Andrei Bojor, împreună cu soţia şi cei 3 copii, cantorul său Ioan Gurzău cu soţia sa Valeria, învăţătorul, Gheorghe Petrea, împreună cu soţia sa, Natalia, fiica Rodica de 5 ani şi soacra Ana Miron şi servitoarea de etnie maghiară, Sarolta Juhasz au fost împuşcaţi.
Am menţionat religia preotului Andrei Bojor, pentru a vă demonstra încă o dată că singura vină era cea de a fi român şi nu greco-catolic sau ortodox.
Seria crimelor şi deportărilor a fost reluată în toamna anului 1944. Cu siguranţă vă este cunoscut numele comunei Moisei, din judeţul Maramureş, unde de asemenea a avut loc un masacru.

După ce au ucis 31 de ţărani, au dat foc la circa 300 de case. În amintirea sacrificiului făcut la Moisei a fost ridicat un monument.
Nu voi insista asupra evenimentelor din acea vreme. Nu vreau să redeschid răni vechi. Isus ne îndeamnă la iubire şi la iertare, dar aş avea o întrebare: în această atmosferă de teroare, ce puteau face greco-catolicii în apărarea ortodocşilor? Nu vi se pare contrară spiritului creştinesc afirmaţia „greco-catolicii au pactizat cu maghiarii”? Cum am fi putut face acest lucru, când însuşi episcopul de Oradea, Valeriu-Traian Frenţiu a fost expulzat în România, pentru că nu a dorit să accepte Dictatul de la Viena; iar Episcopului Auxiliar de Oradea, dr. Ioan Suciu, i se pregătea o soartă mult mai cumplită.

Cu toată atmosfera de teroare care exista, acesta din urmă îşi desfăşura activitatea în eparhie, deşi este persecutat, fiind chiar arestat câteva zile. A făcut vizitaţii canonice şi a încurajat poporul discriminat, dându-i speranţă în eliberarea de sub jugul străin. Această activitate i-a atras ura hortiştilor.
Astfel, în 1944, un ofiţer hortist pătrunde în Palatul Episcopal din Oradea, „însoţit de o puternică escortă. L-a scos afară pe episcop şi pe secretarul acestuia, părintele Foişor. […] i-au pus cu faţa la zid, atât pe arhiereu cât şi pe secretarul acestuia. În spatele lor au plasat o mitralieră, gata să deschidă focul. […] Spre norocul lor, în acel moment a intrat pe poartă un ofiţer superior. Acesta a întrebat ce se petrece. Căpitanul a raportat. Dar ofiţerul a fost de altă părere. Execuţia nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. […]
Episcopul şi secretarul s-au întors în biroul lor, necrezându-şi ochilor că au scăpat. […] Au rămas încredinţaţi că numai Fecioara Maria i-a salvat, invocând-o tot timpul cât au stat la zid” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, pp. 175-176).
Deci chiar un ierarh al Bisericii Greco-Catolice, Episcolul Ioan Suciu a fost la un pas de a fi împuşcat.
În încheiere vă mulţumesc, căci datorită faptului că articole publicate m-au revoltat, am avut ocazia să retrăiesc cu ochii minţii epoca de zbucium, de luptă şi împliniri ale bisericii mele, şi închei citând gândul protopopului ortodox al Beiuşului, Petru E. Papp, la săvârşirea prohodului în biserica greco-catolică pentru martirii Ioan Ciordaş (greco-catolic) şi Nicolae Bolcaş (ortodox): „Parcă un glas tainic venea de la cei dispăruţi şi ne spunea: Am murit pentru un singur ideal, deodată am fost omorâţi, în aceeaşi groapă aruncaţi, ridicaţi-vă peste deosebirile de credinţă şi daţi-ne ultimul salut în cea mai frăţească armonie”.

Bibliografie:
Academician Ioan Pascu, Ce este Transilvania.
Ioan Şoldu, Şoala ardeleană.
Radu Miron Costin, La 1700 ne am întors acasă.
pr. Petre e Papp, Din trecutul Beiuşului.

economist Ioana Marina Gherman
născută Ciordaş Ciurdariu

sursa egco.ro

Lasati un comentariu