Postul Naşterii Domnului, o asceză care ne eliberează

• publicat la: 17 November 2017
Postul Naşterii Domnului, o asceză care ne eliberează

Orice post este un timp dăruit spre desăvârşire. Osteneala acestui parcurs este susţinută de efortul fizic continuat de mortificările sufleteşti. Practic, cele două se nasc reciproc, dar se şi completează.
Postul trupesc ne aşează registrul gândirii pe linia tainelor cereşti şi ne desăvârşeşte cunoaşterea de sine în raport cu voinţa Creatorului. Pe de cealaltă parte, pe măsură ce evoluăm în introspecţie, pe calea postirii găsim lumini care ne dau impuls şi motivaţie pentru a o intensifica. Astfel, postirea nu mai este de-acum o osteneală chinuitoare, ci devine o dăruire luminată; prin postire îi dăruim o parte din noi lui Dumnezeu pentru ca, pe oferta mortificării noastre, El să crească în noi un spirit nou, adică îi dăruim lui Dumnezeu din neputinţele noastre pentru ca El să ne elibereze de vicii şi să ne îmbrace în virtuţi noi, strălucitoare.
Pentru explicaţii despre cum creşte postirea viaţa lui Dumnezeu în noi, redacţia EGCO l-a intervievat pe părintele Mihai Vătămănelu, vicarul general al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
***
Începe Postul Naşterii Domnului. Cum împletim preocuparea faţă de practica şi limitele în care se desfăşoară dimensiunea alimentară a postirii şi grija/interesul pentru evoluţia spirituală, astfel încât, din postire în postire, să învăţăm şi să practicăm ceva în plus pentru a ne putea lansa mai cu uşurinţă spre cer şi a ne uni, încă de pe pământ, gândurile noastre cu cele ale lui Dumnezeu?
Postul alimentar îşi are valoarea şi importanţa sa atât timp cât ne ajută şi ne orientează către Dumnezeu, atât timp cât ne face să tindem spre perfecţiunea spirituală, altfel ne ajută doar la dietă. În acest sens, ar fi util, de exemplu, ca în post să renunţăm la tentaţia de a-i judeca pe alţii şi să-l descoperim pe Cristos în chipul aproapelui.

Să căutăm să nu mai rostim acele cuvinte care rănesc, ci să ne străduim mai degrabă să găsim acele cuvinte care aduc alinare şi care vindecă. Să renunţăm la faptul de a fi mereu nemulţumitori, căutând în schimb să fim recunoscători.
Am putea să renunţăm la nervi şi să ne alimentăm cu răbdare, să renunţăm la pesimism şi să fim mai plini de speranţă.

Să renunţăm la preocupările inutile şi să ne încredem mai mult în Providenţă. Să nu ne mai plângem atât, să nu mai fim atât de acri, să nu-i stresăm pe ceilalţi, dimpotrivă, să avem mai mult respect, să ne umplem de bunătate pe noi şi pe ceilalţi.
Să ne străduim să avem mai multă compasiune faţă de cei din jur şi să nu facem din eul propriu centrul existenţei noastre; să încetăm să ne mai dăm atâta importanţă. Am putea să facem astfel încât să nu ne mai preocupe şi să nu ne mai temem atât de mult pentru lucrurile personale, dar să încercăm să fim noi înşine un dar pentru ceilalţi.

Am mai putea renunţa la descurajare şi la tot ceea ce ne separă de Isus şi, cu entuziasmul credinţei, să alegem tot ceea ce ne apropie de El.
Postul Naşterii Domnului este pus în linie dreaptă de Duminica Samariteanului Milostiv.

Tabloul acestei pilde este prezentat ca icoană a carităţii şi, de obicei, a carităţii fizice, proxime, desfăşurată faţă de săracii din promoximitatea spaţială, deşi o imagine mai clară pentru acest tip de săraci îl prezintă pilda înfricoşătoarei judecăţi. Astfel că se nasc 2 întrebări:
- cum grăieşte sau… ce lumini oferă imaginea samariteanului milostiv in raport cu sărbătoarea Naşterii Domnului spre care această duminică ne deschide cale;
- în ce cheie putem medita, ca variantă sufletească şi socială, caritatea samariteanului din pildă, respectiv a personajelor ignorante din aceeaşi imagine?
În acel samaritean milostiv îl întrevedem, desigur, pe Isus, Bunul Samaritean, dar şi comunitatea care oferă şi pune la dispoziţia lui Isus buzele, inima, braţele pentru a se îngriji de acel frate, pentru a-l ridica de jos, a-l lua pe braţe, pentru a-l mângâia şi a-l întări. „A se lăsa îngrijit” este, mai degrabă, a întrevedea că aceste răni nu-mi permit să mă descurc singur, la fel cum Dumnezeu făcut prunc nu se putea descurca singur; s-a lăsat ajutat de om.
„A mă lăsa îngrijit de Domnul” e ca şi a spune: „Am nevoie de Tine, am nevoie de îngrijirea Ta, am nevoie să fii Tu cel care verşi untdelemn pe rănile mele, dar eu mai întâi, trebuie să mă las îngrijit”.

Dacă nu există acest pas de a te lăsa îngrijit, dacă nu există această umilinţă, e dificil ca Domnul să ne poată veni în întâmpinare.
Apoi să încep să port concret de grijă! Să intrăm cu toţii în inima lui Isus care ne spune: „Iubeşte în locul Meu, vindecă în locul Meu, ia tu locul Meu! Eu nu mai pot să mă întorc pe pământ cu picioarele, cu mâinile mele. Nu mai pot reveni pe pământ cu privirea mea, am nevoie de privirea ta, de mâinile tale!”
E o provocare la care putem reflecta foarte bine în Postul Crăciunului.

Încearcă să porţi de grijă unei persoane şi vei deveni mare cu inima, vei simţi revărsată asupra ta gingăşia lui Isus, prezenţa Sa călduroasă, îmbrăţişarea Sa extraordinară, care, odată ce te primeşte, te umple de bucurie, îţi redă toată frumuseţea şi toată puterea iubirii pe care o porţi în tine!
Postirea vieţii. Indiferent de cum/dacă practicăm postul alimentar, viaţa are grijă să ne pună, nu de puţine ori, în situaţia neajunsurilor (de diferite feluri), aruncându-ne în abise întunecate, în frământări care ne consumă şi ne îmbătrânesc, chiar dacă pe alţii, în situaţii fericite, îi înţelepţesc.

Pe alţii, nu puţini, frământarea şi neajunsurile vieţii îi disperă şi cad căzuţi, tîlhăriţi de propriile griji şi ignoranţi de aproapele care, da, îi compătimeşte, dar nu îi ajută cu nimic pentru că fie nu vor, fie nu pot, fie pentru că nu au, fie pentru că nici ei înşişi nu sunt încă desăvârşiţi. Cum răzbim în aceste momente de deşert?
Spune Isus în Evanghelie: „nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Mt 6, 25)
Îngrijorarea este modul nostru normal de a trăi: este viaţa trăită în preocupare, care ştie că va sfârşi în moarte, că se termină. După cum şi toate bunurile se termină… Şi atunci omul se iluzionează în a strânge tot mai multe bunuri, în a aduna viaţă, pentru ca viaţa să se lungească… Însă viaţa este cu totul altceva, este faptul că suntem fiii Tatălui şi fraţi.
Deci este inutil să trăim în nelinişte şi să adunăm bunuri! Şi e inutil chiar faţă de nevoile primare: Dacă Dumnezeu ne-a dat viaţa, ne va da şi bunurile cu care să o menţinem. Viaţa e un dar – un cadou – dar şi păstrarea ei este un dar. Viaţa ar trebui să fie Euharistie, adică: tu primeşti darul lui Dumnezeu şi-I mulţumeşti. Apoi, la fel ca Tatăl, şi tu colaborezi, munceşti şi împarţi cu fraţii.

În acest fel, viaţa ta concretă – în raport cu hrana şi cu îmbrăcămintea – devine viaţă de fiu, de frate şi devine şi euharistică, nu o viaţă neliniştită a unui om care vrea să adune tot mai mult bunurile primare.
Spre deosebire de animal, omul trebuie să muncească pentru a produce şi pentru a colabora cu Dumnezeu. Dar una este să se ocupe – şi trebuie să înveţe să se ocupe (să muncească) corect – şi alta este să se preocupe şi să trăiască această „prea-ocupare”, ca fiind sensul vieţii sale. Acest aspect vrea să demonteze tocmai faptul de a ne concentra viaţa noastră umană şi spirituală doar pe viaţa animală: a mânca şi a ne îmbrăca.
Evangheliile duminicilor din perioada postului prezintă câteva imagini ale egoismului uman care sunt comparabile cu imaginile evangheliilor de la jumătatea postului încolo, imagini care ni-l arată pe Isus în splendoarea deschiderii spre oameni, spre vindecarea rănilor, spre luminarea sufletului. Pe de o parte, cum ne afectează egoismul uman care ne ţine de cele pământeşti, mai cu seamă de ale noastre personale, şi cum ne poate el mici sufletul ori zădărnici toată postirea sau toată strădania de a evolua spiritual? Pe de altă parte, cum îşi lucrează Isus vindecarea Sa în noi şi cum să ne ostenim în a participa la mâna pe care el ne-o întinde ca să ne lumineze ochii şi ca să ne ridice din gârboveala păcatului sau a neputinţelor?
Michelangelo spune că statuia deja se afla în bucata de marmură: era suficient doar să elimine ceea ce era în plus, iar statuia era realizată. La fel şi noi, dacă învăţăm să discernem, să simţim mişcările din interiorul nostru, care sunt cele care vin de la Dumnezeu şi care sunt cele care vin de la duşman, dacă învăţăm să deosebim binele de rău, să eliminăm ceea ce ne împiedică cunoaşterea, conştiinţa, libertatea… în noi deja există fiul lui Dumnezeu.

Trebuie să iasă la lumină, dar trebuie să eliminăm tot ceea ce e în plus: sclaviile, ignoranţele, viciile noastre. Deci este vorba de o asceză care ne eliberează, care nu ne ia nimic… ci doar ne oferă. Şi totul e lucrarea lui Dumnezeu în noi, dar şi rodul libertăţii şi al conlucrării noastre cu harul Său.
E o chestiune de voinţă? Având în vedere că atunci când Isus vrea să ne schimbe, ne cutremurăm şi noi împreună cu Irod şi cu Ierusalimul, care s-au cutremurat la naşterea lui Isus; de obicei, omul se cutremură când Isus vrea să îi intre în suflet şi să îl deschidă din pătrăţica lui…
Viaţa spirituală a omului e o luptă continuă, după cum spune Sf. Pavel în Rom. 7,14: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”.

Apoi în Gal 5,17 adaugă: „Căci trupul pofteşte împotriva spiritului, iar spiritul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”. Cu alte cuvinte, vreau să fac răul şi nu reuşesc să-l fac cum trebuie pentru că Spiritul mi se împotriveşte… Vreau să fac binele, dar nu reuşesc să-l fac cu bucurie, pentru că duşmanul mi se împotriveşte… Deci, în viaţă mereu sunt supus unei lupte continue, luptă care mă scoate din pătrăţica mea, mă tulbură şi mă cutremură. Însă acest aspect e lucrul cel mai bun care mi se întâmplă. Ar fi vai de noi dacă nu ne-ar cutremura glasul conştiinţei şi mustrarea acesteia pentru răul săvârşit şi limitele noastre.

Face parte din însăşi munca spirituală de a persevera în bine şi din grija pe care Domnul o are pentru ca noi să creştem. Însă nu trebuie să ne descurajăm sau să renunţăm la chemarea noastră căci însuşi Isus ne asigură: „Aveţi încredere şi curaj! Nu vă temeţi, eu am biruit lumea!”

.
Eugen Ivuţ – Biroul de presă al Episcopiei de Oradea

Lasati un comentariu