Ion Creangă-scriitor și reformator al învățământului românesc

• publicat la: 31 decembrie 2017
Ion Creangă-scriitor și reformator al învățământului românesc

Scriitorul Ion Creangă este recunoscut ca unul din marii clasici ai literaturii române datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, dar mai ales prin prisma operei sale autobiografice ,,Amintiri din copilărie”.

S-a născut la 1 martie 1837, la Humulești, județul Neamț și trece în neființă la data de 31 decembrie 1889.

Anii tinereții îi cunoaștem bine prin prisma operei sale ,,Amintiri din copilărie”.

În anul 1847 începe cursurile școlii primare de pe lângă biserica din satul natal, iar în 1853 este înscris la Școala Domnească din Târgu Neamț.

La insistențele mamei sale, care dorea să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Pe timpul școlii acesta își conturează numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții.

După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta l-a remarcat și l-a apreciat foarte mult pentru calitățile de bun pedagog, numindu-l  învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

Timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași. A avut parte atât de succese în activitate didactică și de creație literară, cât și de momente triste. Este exclus definitiv din rândurile clerului, iar în 1872 și din învățământ.

În anul 1873 se mută într-o casă din Țicău, cunoscându-l între timp pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.

La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din creațiile sale. În perioada anilor 1875 și 1883, își scrie cele mai importante opere.

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare.

Ion Creangă s-a remarcat nu numai ca mare scriitor dar și ca un dascăl cu o mare vocaţie şi devotament.

După Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, domnitorul Al. I. Cuza a înfăptuit ample reforme pentru modernizarea noului stat român.

O contribuție importantă în reformarea și modernizarea învățământului românesc a avut-o Spiru Haret, Titu Maiorescu, dar și Ion Creangă, mai ales în domeniul învățământului primar.

Acesta a elaborat două manuale destinate deprinderii cititului, dar şi unul de geografie, care au avut o largă răspândire şi erau foarte folosite în şcoli.

Mai mult decât atât, Creangă a conceput şi o metodă de predare, prima de acest fel din România.

Învăţământul din România era în suferinţă, în perioada lui Ion Creangă, din cauza pregătirii deficitare a cadrelor didactice.

Titu Maiorescu vorbea despre situaţia şcolilor, înainte ca el să devină ministru al Instrucţiunii Publice: „Înainte de a avea învăţători săteşti am făcut şcoli prin sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţia publică”.

Slaba pregătire a cadrelor didactice a fost dur criticată şi de alţi oameni de cultură ai vremii, cum ar fi poetul Mihai Eminescu.

Ion Creangă a reuşit să conceapă un manual foarte util şi apreciat, pe care l-a folosit şi Mihail Sadoveanu.

Profesionist desăvârşit, activitatea didactică a lui Ion Creangă nu s-a rezumat doar la parcurgerea programelor şcolare.

A realizat deficienţele existente şi s-a implicat activ în îmbunătăţirea metodelor şi tehnicilor de predare-învăţare. Adeseori a fost pus în situaţia de a completa programa şcolară venind la clasă cu teme noi şi material didactic de concepţie proprie. Experienţa acumulată cu proprii săi elevi şi rezultatele obţinute l-au încurajat să împărtăşească propria reţetă de succes şi altora.

Astfel, în şcolile româneşti şi-au făcut apariţia şi s-au impus peste tot manualele semnate de institutorul Ion Creangă, nu atât prin ordin ministerial cât, mai ales printr-un evident salt calitativ.

Împreună cu C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Receanu şi A. Simionescu, Ion Creangă a elaborat în anul 1868 ,,Metoda nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei întîi primare”, catalogat ca fiind cel mai bun abecedar de până atunci, primul abecedar românesc modern, în grafie latină.

De pe acest manual a învăţat şi Mihail Sadoveanu şi de aceea spunea că Ion Creangă i-a fost învăţător.

Cunoscutul romancier își amitea în scrierile sale: ,,Cu o clipă mai înainte eram ca în faţa unor hieroglife. Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii“.

Manualul este riguros structurat. Partea I cuprinde literele mici de scris şi de tipar, iar partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.

A urmat un alt manual la care Ion Creangă a avut o contribuţie importantă.  În 1871, institutorul, împreună cu o parte din colaboratorii cu care lucrase la primul manual (C. Grigorescu şi V. Receanu), observând necesitatea de a crea un ajutor şi pentru elevii claselor mai mari, au scos de sub tipar a doua lucrare didactică: «Învăţătorul copiilor – carte de citire pentru celelalte clase primare». Ea este împărţită în patru capitole distincte: Partea întâi cuprinde descrieri ale obiectelor din jur, ale unor animale sau plante şi alte informaţii legate de lumea înconjurătoare. A doua parte conţine lecţii de intuiţie şi pilde. În al treilea capitol sunt inserate noţiuni de ştiinţele naturii. În ultima parte predomină textele inspirate din istoria românilor. Cartea a fost la fel de bine primită ca şi precedenta,.

Scriitorul Ion Creangă a elaborat și prima carte de metodică din ţară.

Cadrele didactice nu aveau o metodă după care să predea sau să le prezinte cele două manuale elevilor. Deşi aceste două lucrări au fost aprobate de ministerul învăţământului, mulţi învăţători nu cunoşteau încă noua metodă ori manifestau rezerve să o aplice în clasă. Astfel, după o inspecţie făcută în ţară în 1875, ministrul de atunci al învăţământului, Titu Maiorescu i-a trimis o scrisoare institutorului Creangă rugându-l să alcătuiască ,,un conducător sau o călăuză pentru învăţători, în întindere de cel mult 2-2,5 coale de tipar”.

Astfel, la sfârşitul anului 1875 a apărut ,,Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică””, lucrare care poate fi considerată prima carte de metodică din ţară. În primele zile, învăţătorul trebuia să aşeze elevii în bănci, de la mic la mare, şi să încerce să-i cunoască, aflându-le numele şi cât mai multe informaţii despre rude, vecini şi modul lor de viaţă. Apoi, timp de o săptămână, el purta discuţii cu şcolarii despre ce este în jur, despre obiecte şi însuşirile acestora, aşezarea lor în spaţiu, etc. Toate acestea erau însoţite, în măsura timpului rămas, de exerciţii fizice, ieşiri în aer liber şi jocuri tradiţionale ale copilăriei. În săptămânile următoare începea deprinderea elevilor cu scrisul: se făceau diverse semne (liniuţe, bastonaşe, semicercuri, zale), apoi combinaţii de semne, pentru a le fi apoi mai uşor să treacă la alcătuirea literelor. De asemenea, se făceau exerciţii cu adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. Creangă menţionează foarte frecvent că toate aceste cunoştinţe trebuie introduse gradual, câte puţin în fiecare zi iar după fiecare oră copiii trebuie să aibă câte o pauză în care să se joace şi să facă exerciţii de dezmorţire a degetelor.

Şi Mihai Eminescu, multă vreme revizor şcolar, a lăudat noua metodă pe care o considera reformatoare: ,,Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”.

Tot în această perioadă Ion Creangă, împreună cu V. Receanu şi Gh. Ienăchescu au elaborat Geografia judeţului Iaşi, în care sunt incluse hărţile plaselor, precum şi cea a întregului judeţ. Şi în acest domeniu, manualul a adus un suflu nou, o viziune diferită de predare a geografiei faţă de lucrările anterioare. Această abordare a geografiei era diferită de tot ce se făcuse până atunci şi foarte utilă pentru elevi. Prin studierea materiei, treptat pornind de la lucrurile bine cunoscute (poziţionarea unor obiecte din clasă, a clasei în cadrul şcolii ş.a.m.d.), se crea o înlănţuire logică uşor de înţeles şi de reţinut pentru copii.

În 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormântat la data de 2 ianuarie 1890 în cimitirul Eternitatea din Iași.

 

  Date biografice culese de,

  Col(r)dr.ing. Avădanei Constantin

 

Președintele Grupului de Inițiativă ,,CENTENAR-MAREA UNIRE-Alba Iulia-2018”

Președintele cercului ,,ASTRA” Cugir

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba a ANCE ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR

Lasati un comentariu