Să nu uităm de George Coşbuc. In opressores
Tu te plîngi că milă nu-i?
Mai aştepţi tu mila lui?
Haina el ţi-o ia din cui,
Pîinea de pe masă.
Casa ta, şi ei stăpîni!
Prindeţi ce vă cade-n mîni,
Şi-i loviţi la mir, români,
Că-i la voi acasă.
Numai temniţi ne-au zidit,
Numai lanţuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
Cruci de schingiuire;
Dar, pe moşi şi pe nepoţi,
Şi pe iad, pe dracii toţi,
Nu mai vrem să fim iloţi
Nu vrem umilire!
Noi ne-am plîns şi-am plâns de-ajuns,
Ne-au bătut, şi ne-am ascuns
Ne-au scuipat, şi n-am răspuns
Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori
Şi e laş aşa să mori!
Sus, români! Suntem datori
Numai cu o moarte.
Prigoniţi de soarte noi?
Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
E minţit cuvîntul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbaţi mişei
Că privim tăcînd la ei
Cum ne-nchid mormîntul
Stati cu mîna-n sân, flăcăi?
N-auziţi plîngînd prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
Şi se umflă vadul
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor
Ne-nfrăţim cu iadul.
George Coşbuc, 1894, Vatra
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr