Pagina principala / Istoric / Încrustări istorice. Sabotaj în stil cărăian la sosirea Generalul Berthelot în 1918

Încrustări istorice. Sabotaj în stil cărăian la sosirea Generalul Berthelot în 1918

În vremurile tulburi, din toamna anului 1918, după prăbușirea imperiului bicefal austro-ungar, și acceptarea de către partea austriacă a condițiilor de pace, care a coincis și cu fuga Împăratului și Rege al Ungariei, Carol IV, toate popoarele din acea alcătuire au luat decizii majore privind viitorul lor. Numai ungurii nu pricepeau că a sosit timpul, că a sunat goarna pentru totdeauna și că ei, ca națiune, nu reprezentau numai o treime din populația peste care voiau a domni și dispune discreționar așa cum o făcuse de la 1867, până în 1918.

Prin decizii militare ale puterilor Antantei, ca urmare a încheierii războiului, pentru retragerea armatelor, fără incidente, de pe teritoriul României, și al Transilvaniei, a tuturor trupelor germane și ale Austro-Ungariei s-au stabilit aliniamente de demarcație, pe etape. Ultimul aliniament fiind cel de la vest al orașelor Arad, Salonta, Oradea, Carei, Satu Mare. Numai că, așa cum afirmase colonelul Kratochwil, comandantul Diviziei 20 de Secui, ”cu de la sine putere, din postul meu de comandă de la Oradea, am ordonat trupelor să se oprească pe aliniamentul Sighet, Zalău, Ciucea, Vf. Găina, Zam”.

În spatele acestui aliniament s-au petrecut a seamă de acte de răzbunare, persecutare și de lichidare fizică a românilor care au îndrăznit la 1 Decembrie 1918 să voteze, la Alba Iulia, unirea necondiționată a acestor părți ale Maramureșului, Crișanei, Banatului și Transilvaniei cu România! Este de reținut faptul că, pe baza principiului autodeterminării popoarelor exprimat de W. Wilson, numai românii au organizat un plebiscit care legitima Declarația de la Oradea, din 12 Octombrie 1918.

Vom recurge la câteva exemplificări ale barbariei maghiare-bolșevice din acele timpuri, fără a le comenta. Din informațiile provenite de la Bucureşti se anunţa, că forurile ungare şi austriece au făcut ”recvirarea” (rechiziția) clopotelor pe teritoriul ocupat al României. În cursul unei asemenea rechiziții s-a luat, din Câmpulung, un clopot de 120 kg. greutate. Din inscripţia latină a clopotului s-a constatat că magistratul curţii lui Rakoczy a dăruit clopotul respectiv comunei Cheriu (Nagykerek) din Bihor, în anul 1535 şi anume locuitorilor de confesiune reformată. Paşa Selim, în veacul al XVII-lea, a luat cu sine acel clopotul şi aşa a ajuns în Câmpulung. Ministrul de război român a dispus ca acest clopot să fie dat iarăşi comunei Cheriu. Astfel a scăpat şi de ”recvirare”. Dar câte asemenea clopote au fost rechiziționate? Da, cu precădere cele din bisericile românești.

Iată un alt exemplu. După ce s-au consumat evenimentele de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ungurii au dat dovadă de mare nervozitate, nu puteau admite că, peste capul lor, românii vor lua definitiva hotărârea de neatârnare! În acest context, aceeași aroganță specifică, i-a determinat să nesocotească și actul de capitulare (primit pe 4 noiembrie 1918 de Austro-Ungaria), și nici rezoluțiile Conferinței de Pace nu erau respectate. Astfel, colonelul Kratochwil, după cum o mărturisea peste 20 de ani, cu de la sine putere, din punctul de comandă de la Oradea, a ordonat oprirea Divizie 20 de secui pe aliniamentul Sighet, Zalău, Ciucea, Vf. Găina, Zam. De pe acel aliniament, trupele regulate și bande bolșevizate, au pornit atacuri, dintre cele mai sângeroase,în primăvara anului 1919.

În spatele acestui aliniament de demarcație, stabilit pentru a separa trupele în retragere, de cele care preluau noul teritoriu unit, prin rezoluția de la Alba Iulia, și a evita noi vărsări de sânge, ei bine în toată această zonă de Vest, de la margine de românitate, s-au comis abominabile crime[1].

Pentru a verifica veridicitatea informațiilor aliații l-au desemnat pe generalul Berthelot să se deplaseze prin Transilvania, unde se comisese masacrul de la Beliș, în care din dispoziția parlamentarului NandorUrmantzky fuseseră asasinați 45 de români nevinovați, de către detașamentul de 200 de voluntari unguri plătiți pentru a face ordine statarială!

Ce s-a întâmplat în timpul acestui turneu al generalului francez în misiunea sa din Ardeal, spicuim din presa vremii. Amănunte referitoare la masacrul din Arad, oferea cotidianul Românul din localitate și corespondenții altor ziare, de la fața locului^[2]. În vremea când bandele ungureşti atacau pe români, un ofiţer francez a ieşit din hotelul „Crucea Albă” ca să îngrijească de automobilul generalului. Ofiţerul acesta a fost prins şi bătut grav. A fost rănit şi ofiţerul român Mărculescu. După ce generalul Berthelot a făcut vizita la episcopul ortodox Ioan Papp, s-a dus la doamna Ştefan Ciceo Pop. În vremea aceasta bandele ungureşti au înconjurat pe români pe alte străzi şi au început a-i ataca cu armele. O ceată s-a adunat în jurul casei lui Ştefan Ciceo Pop, fruntaș al Partidului Național Român, şi au început să o bombardeze. Generalul Berthelot aflându-se acolo a mângâiat pe Doamna Pop. Pe mica copilă a ei a sărutat-o apoi a zis: „Barbarii de unguri”. Cetele de unguri căutau pe Ştefan Ciceo Pop şi pe feciorii săi. Au atacat casa Gărzii Naţionale Române, stricându-o aproape total. Căutau în ruptul capului pe însufleţitul român Petru Oprea, pe care neaflându-l s-au dus la mama lui şi au ameninţat-o cu moarte, dacă nu spune unde e fiul său. Petru Oprea era împreună cu alţi tineri români scăpaţi de moarte pe acoperişul caselor, sărind de la un etaj la altul. Un colonel ungur, care era în fruntea bandiţilor, îndemna mereu: „Spânzuraţi pe români cu sânge rece”^[3]. Fiul lui Şt. C. Pop, Alexandru, a luat steagul Belgiei din mâinile ungurilor. Pe fiul cel mare al lui Şt. C. Pop îl căutau să-l omoare cu orice preţ. Cadavrele românilor împuşcaţi le-au adunat pe un car mare, le-au acoperit cu paie şi le-au transportat în loc necunoscut până acuma.

Generalul Berthelot[4].

Un oaspe rar şi binevenit ne soseşte azi în persoana generalului francez Berthelot^[5]. Primim cu căldura şi dragostea, ce datorăm prietenului, care în vremuri de grea încercare, dar şi de glorie, pentru neamul românesc, a dat cele mai strălucite dovezi că simte împreună cu noi, ne iubeşte şi apreciază . De la venirea sa pe pământul României, în toamna anului 1916, înaltul nostru oaspe s-a identificat cu aspiraţiunile noastre drepte şi a lucrat cu trup şi suflet pentru întruparea idealului nostru naţional. Ţinuţi în cursul anilor de război în cea mai neagră temniţă sufletească şi nutriţi cu informaţiunile false şi tendenţioase ale presei maghiare, abia după prăbuşirea lumii vechi mincinoase ni s-au dezvelit în deplina lor splendoare jertfele şi faptele eroice ale armatei liberatoare române.

La scrierea acestor pagini de glorie în cartea neamului îşi are partea sa şi misiunea militară franceză, în frunte cu dl general Berthelot. Spiritul sintetic francez şi avântul în aplicările lui practice a săvârşit minuni, mai ales la organizarea din iarna şi primăvara anului 1917. Prin munca asiduă şi armonică, ce a cucerit suflete şi inimi, a generalului Berthelot şi a colaboratorilor săi, armata română reconstruită fu pusă în condiţii de a ţinea piept – în vara anului 1917 – cu Teutonii şi a seceră strălucita învingere de la Mărășeşti asupra armatei înfricoşate a lui Mackensen şi Falkenhayn. Persoana şi activitatea, ce binecuvântată va fi din neam şi neam, a generalului Berthelot şi dragostea lui faţă de pământul românesc, a legat o tovărăşie de arme, o comunitate de viaţă sufletească între poporul francez şi român, care în veci va sta în serviciul culturii şi a civilizaţiunii omeneşti.

Ţine vom pururea nestins în sufletele noastre focul iubirii noastre faţă de marea naţiune franceză şi vom sădi în inimile urmaşilor noştri admiraţia şi recunoştinţa veşnică faţă de neamurile, cari s-au luptat pentru idealurile omenirii întregi, pentru liberarea popoarelor subjugate şi din fostul regat ungar.

Astăzi, când bravul general Berthelot e în mijlocul nostru, îl salutăm cu căldură şi devotament, nu numai ca pe un erou al patriei sale şi fiu al nobilei naţiuni surori, dar şi ca pe un membru distins al armatei noastre române, amic şi binefăcător al întreg neamului românesc. Bine-ai venit!

Sabotaj în stil cărăian la sosirea Generalul Berthelot în 1918.

O fantomă străvezie începea să ia trup, tot mai palpabil. Când a sunat goarna războiului, oamenii s-au privit zăpăciţi, o clipă. Apoi au început a se dumiri, încetul cu încetul. Printr-o înţelegere mută, întrevedeau că sunase ceasul. Ungurii încălecaţi tot mai mult de germani, vedeau aievea, ceea ce li se năzărea de la începutul războiului: zădărnicia luptei lor. Poetul Ady imortaliza în versuri de bronz, prăpastia, ce deschidea în întuneric, gura ei flămândă. „Pe noi ne mănâncă – spunea el într-un vers de la începutul războiului – Muscalul sau altcineva, dar ne mănâncă …” Regimente româneşti, croate şi cehe erau azvârlite, unul după altul, în gura morţii sigure din 1914. De-acum spânzurarea „trădătorilor” nu mai era un „Beispiel”(doar un exemplu, ci o regulă) şi nu mai mira pe nimeni. Dedesubturile lumii erau minate până în temelii, prăbuşirea nu mai putea întârzia.

Oamenii trecuseră de-atâtea ori prin proba de foc a morţii, încât aşteptau liniştiţi inevitabilul: Să vie odată!, își ziceau românii ardeleni. Să măture tot putregaiul din lume! Şi el venea implacabil, lumea trosnea din încheieturile slăbănogite, năzuindu-se sub suflul de răzbunare al destinului. Cei rămaşi acasă, îl aşteptau şi ei, întrezărindu-l vag. Numai jidanii care adulmecaseră războiul, cu mirosul lor precis, îngrămădindu-se la chioşcurile cu ziare spuneau, clipind şiret din ochi: iată ziarele! Să vedem unde am mai învins!^[6]

De pe frontul român începeau să răzbată, prin telegrafia fără fir a dragostei de neam, zvonuri de biruinţă şi reculegere. Nu se prăbuşise încă sentinela română de la răsărit, şi sclipirea spadei ei răzbunătoare se desluşea tot mai aproape. Pe celelalte fronturi liniştea amuțise totul.

Liniştea asemănătoare celei din pasul de la Şipka. Încă din vară anului 1918, oamenii înapoiaţi la vetre, spuneau deschis: Gata mămăliga lor! Muniţiile erau pe sfârşite, hrana lipsea aproape cu totul, biruinţele potem-kiniene ale buletinelor oficiale se citeau tot mai rar, evocând zâmbete de compătimire. Tot mai des întâlneai soldaţi vagabonzi, rupţi şi desculţi, cerând de pomană, la uşile oamenilor. Nimeni nu le mai avea grija pe front. Ei istoriseau în câteva vorbe debaclul. „S-a isprăvit, domnule, în Italia nu mai luptă nimeni. Nici pe celelalte fronturi … ” Câteva săptămâni mai târziu trenuri lungi treceau cu soldaţi în debandadă.

Se auzeau chiotele lor şi împuşcăturile, ce-şi trimeteau gloanţele aspre, prin tavanul vagoanelor de vite. Ici-colo exploda, de-a lungul şinelor câte o bombă de mână, aruncată mai mult în glumă, ca o solie ce anunţa începutul sfârşitului. Era prăbuşirea. Patru ani de măcel împietriseră sufletele, şi în clipele dintâi ale debandadei, lumea sta zăpăcită, ca şi la izbucnirea măcelului. Oamenii se înapoiau încruntaţi, aducând cu sine armamentul şi cartuşele. Ungurii erau cei mai dezolaţi. Chiotele lor erau mai potolite, ca sub ameninţarea unui blestem, ce se apropia. Încolo, două-trei zile de linişte, cu trenuri infinite, cu împuşcături inofensive. Revoluţionarii nu atacau pe nimeni. Invitau pe ofiţeri să-şi ia singuri stelele de la gât, şi dacă nu se conformau, le rupeau ei.

O panică grozavă cuprinse lumea străină, cu toată generozitatea principiilor wilsoniene, anunţate chiar în preajma cataclismului. Ici-colo ţăranii sparseră câte o pivniţă nemeşască, ospătându-se şi ei odată, la largul lor. Mai făcură câte o incursiune prin hambarele pline şi prin pădurile cu combustibilul atât de prohibit înainte.

Pe marele general Berthelot îl aşteptam, să sosească la Carei numai în 30 Decembrie 1918 a. m. la 10 ore, dar strămutând programul după evenimentele din Arad, a sosit în 29 Decembrie seara la orele 11. Telegrama despre aceasta nu ne-au înmânat-o de la postă decât în 30 Decembrie dimineaţa, aşa că, dacă nu ne aviza un călător român, că deja Berthelot e la gară, din vina poştaşilor maghiari nici nu ştiam (subl. ns. C.M.), că a sosit, deşi eram pregătiţi la o întâmpinare impozantă cu poporul din jur. Aşadar dimineaţa a mers numai o deputăţie română mai mică la gară pentru întâmpinare. Salutat în limba franceză Romulus  Marchiş, vicar și preşedintele Consiliului Naţional Român, în numele Românilor din loc şi jur, spunând, că suntem convinşi despre cea mai mare bunăvoinţa nobilelor puteri antante faţă de popoarele asuprite pun sistemele nefericite ale guvernelor maghiare din trecut, răsturnate prin dreptatea izbânda războiului mondial.

Suntem fericiți în convingerea  că glorioasa antantă asigură tuturor popoarelor voinţa libera, ca să-şi croiască soarta şi fericirea lor în viitor şi aceasta o voiau şi românii. Românii își punem toată speranţa, toată încrederea în puterile aliate ale Antantei cerând protecţiune şi în viitor și aclamau din toată inima: Trăiască viteazul general Berthelot, trăiască Antanta, frățeasc Franţă , trăiască România-Mare! Generalul Berthelot a mulţumit afabil şi a dat mâna cu membrii deputăţiei, accentuând, aspiraţiile şi dorinţele noastre le va împlini Congresul de pace.

Mai târziu – după cum era programul, va sosi numai Ia 10 ore s-a strâns o mulţime mare de Români din jur pentru întâmpinare, comunele române din jurul Carăilor: Vezendiu,Dindileag, Portelec , Andrid, Tiream, Pişcolt, Resighea, Sănislău, Ciomocoz, Moftinul-mic, Crasna-Sân-Miclăuş, Istrău etc., dar era deja târziu, fiindcă trenul generalului plecase la orele… Nu a avut apoi rost, ca poporul imens român să se strângă la gară, cu atât mai vârtos, fiindcă ţinuta ungurilor a fost foarte duşmănoasă ameninţătoare faţă de români, insultând şi delegaţia românilor cu înjurături, ameninţări şi vorbe murdare.

S-a strâns însă apoi la gară şi o mulţime de maghiari, poliție locală, garda maghiară şi soldați maghiari, cu armele amenințător, că pe tricolorul român se va face vărsare de sânge. Semnele s-au arătat deja înainte: în piață au desfăşurat românii din Dindileag un steag român. Îndată i-au atacat maghiarii, însă românii au pus steagul pe car şi s-au refugiat cu el în banca Bihoreana, ca să evite tulburarea şi să apere steagul. În turneul către Sătmar la gările: Moftinul mic, Moftinul-Mare (Dorloțeni), la stația Ghilvaci l-a primit poporul român cu mari ovații pe generalul francez.

Citind din ziarul ”Magyarország”, din 2 ianuarie 1919 şi din ”Pesti Napló” raportul despre sosirea lui Berthelott la Carăi^[7]– ne exprimăm cea mai adâncă indignare pentru acuza mișelească și obrăznicia adusă de aceste jurnale, anume pentru minciunile cusute, prin care deputatul de la Alba Iulia, Romulus Marchiş ar fi plătit câte 30 – 40 coroane la români, ca să vie pentru întâmpinarea generalului. Plină de neadevăr acuza aceasta şi fără nici o bază – e o minciună ordinară, precum sunt și celelalte comunicate în jurnalele maghiare privitor la numărul maghiarilor, care s-au prezentat la întâmpinare, referitor la declaraţiile generalului Berthelot, schimonosite şi fals reproduse, precum şi afirmaţia că adică oraşul (Carei) şi jurul ar fi curat maghiar (színtisztamagyar).

În realitate în oraşul Carei Mari erau peste  3.000 de români, e drept, că şi mulţi maghiarizați, dar împrejurul, în mai mare parte, e românesc. Doar în jurul Carăilor comunele: Vezendiu, Portelec, Dindileag, Tiream, Andrid, Pişcari, Resighea, Sănislău, Ciomocoz, Moftinul-mic, Crasna Sânmiclăuş şi Istrău acestea erau comune românești. Aceste rugăm a le publica pentru constatarea adevărului despre Carăii-Marii, scriau la 3 Ianuarie 1919, în numele Consiliul National Român, Romul Marchiș ca preşedinte și Dumitru Coltău, secretar.

Guvernul Ungar a primit o energică somaţiune de la mareşalul Foch^[8]. Acesta cerea ca guvernul ungar să respecte armistiţiul şi să înceteze atacurile şi crimele din Ardeal. Dar ungurii pentru a ține sub teroarea condurerea Consiliului Dirigent au arestat-o pe mama lui Maniu pe 12 Martie 1919.

Doamna, văduva Clara Maniu, n. Coroianu, cu domiciliul în satul Bădăcini, judeţul Sălaj, unde locuia cu o fată şi o nepoată, a fost deţinută de unguri, după ciocnirea de la Zalău, escortată cu toată familia sa la Simleul Silvaniei și apoi dusă în interiorul ţării la Budapesta. În asemenea împrejurare reuniunea femeilor române s/au adresat Generalul Franchetd’Esperay aflat la Constantinopol printr-o scrisoare ce avea următorul conținut: ”Femeile române din Transilvania întrunite azi la Sibiu ne adresăm comandantului suprem al glorioaselor oştiri aliate din Orient şi descoperindu-Vă negrăita noastră durere pentru masacrările şi ne mai pomenitele fărădelegi săvârşite de bandele maghiare împotriva românilor de pe teritoriile dincolo de linia demarcaţională. Vă implorăm ajutorul mărinimos şi Vă rugăm să daţi ordin armatei române spre a înainta până la frontiera etnică din Apus a neamului nostru. Prin rostul nostru, Domnule General, umanitatea insultată a cere scut şi apărare împotriva barbariei”^[9]. Cât de josnice purtări au avut ungurii în acele vremuri rezultă și din faptul că pe mama fruntașului Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent,Doamna Maniu au răpit-o de acasă^[10]. Ilustra doamnă Clara Maniu, n. Coroian, a scăpat norocoasă din prinsoarea bolşevicilor unguri şi s-a reîntors din Budapesta la Blaj. Doamna Maniu a venit însoţită de domnul ministru Boilă, iar damele din Blaj au aşteptat-o în corpore, făcându-i frumoase ovaţii şi: felicitându-o pentru norocoasa-i scăpare.

Incidente similare s-au produs și în alte locuri unde, dacă la început Gărzile Naționale Românești și ungurești au cooperat pentru menținerea ordinii publice, apoi ungurii au vrut a fi singuri stăpâni și au trecut la dezarmarea gărzilor românești. Acțiune reușită în unele părți. Garda naţională[11] se înfiripă în pripă. Cu o mână de elevi şi clerici se prelua armamentul şi lăzile cu cartuşe de la jandarmeria din Blaj. În aceiaşi noapte jandarmii se făcură invizibili. Soldaţi înapoiaţi din război călcară în picioare emblema Ungariei. Garda se organiză cu o repeziciune uimitoare. Sătenii, după pilda de la centru, înfiinţară gărzi în toate satele, sub conducerea foştilor soldaţi, după grade. Pentru istoriograful viitor al acestor zile de prefaceri notăm că cea dintâi gardă naţională, s-a înfiinţat în centrul maghiarismului din Ardeal: la Cluj. Necesitatea acestor gărzi s-a vădit cu vârf, în curând, când dezordinele au început a lua proporţii mai mari. A început al doilea exod al străinilor. (Cel dintâi a fost în 1916, în ziua Sfintei-Mării.) Furia elementară a poporului, suprimată atâta amar de vreme, s-a descărcat asupra câtorva castele boiereşti, şi, mai ales, asupra funcţionarilor necinstiţi, care au jefuit lumea în cursul celor patru ani de cumplită mizerie a războiului. Dar măceluri nu s-au remarcat, din norocire, căci cei cu musca pe căciulă şi-au luat tălpăşiţa, de cu bună vreme.

Jandarmii, pe care s-a putut pune mâna, au încasat, ce e drept, câte o păruială soră cu moartea, dar ungurilor paşnici nu li s-a clătinat nici un fir de păr. Represalii asupra evreilor n-au avut loc cu acest prilej, ele au urmat cu 5-6 ani în urmă şi sunt datorite, în cea mai mare parte puhoiului de invazie, ce s-a năpustit asupra ţării prin toate scursorile Galiţiei, din chiar anii întâi ai războiului. Se impune, sub acest raport, o statistică amănunţită, pentru a se cunoaşte oficial cifra invadaţilor străini, de la 1914 încoace). Circulaţia dintr-un sat într-altul se făcea sub controlul minuţios al gardiştilor. Erai oprit la intrare şi după prezentarea biletului de voie, ţi se da liber parcurs, în româneşte, ungureşte sau săseşte, după majoritatea populaţiei. Telefoanele trecură toate în serviciul gărzilor, asemenea şi trenurile, dacă era nevoie chiar trenuri speciale, improvizate ad-hoc. Organizaţia militară era destul de binişor organizată, tot în cadrele gărzilor. Cei înapoiaţi de pe câmpul de luptă, dovedeau o rutină strategică oarecare, destul de remarcabilă în anumite momente mai grave.

Începeau să sosească şi trupele germane, care îşi închipuiau că şi-au înfipt, pentru totdeauna, călcâiul prusac biruitor, peste Valahia. Ele treceau cu trenul sau cu carele, deplin echipate, păstrând disciplina de fier kaizeriană, ca şi mai înainte. Singur orgoliul sfidător al privirii lor scăpătase, păstrând totuşi un aspect de linişte dârză^[12]. Ei se gândeau, fără îndoială, la ţara lor îndepărtată, la drumul greu ce aveau să-l răzbată, trecând peste ruine recente, şi prefaceri ce se conturau vag. Vulturul ce se credea nebiruit, se aţinea încă în văzduh, coborând tot mai jos, cu aripa frântă. Când garda îi soma, în gări, să predea din arme sau din buţile cu vin, jefuite de la Albeşti, ei nu se împotriveau şi predau totul, afară de arme, pe un preţ de nimic. Odată însă, fiind mai numeroşi, şi aflând de la un spion, că numărul gardiştilor este foarte neînsemnat, sau repezit la gardişti, lovindu-i înverşunat, şi rănindu-i.

A fost chestie de o clipă, şi trenul cel lung s-a pus repede în mişcare. În aceiaşi clipă se auzi ţăcănitul mitralierelor din tren, ca să înspăimânte pe cei ce aveau să-i ia la goană. Cine era să-i ia la goană, când numărul gardiştilor de la gara Blaj avea un efectiv de 15—20 soldaţi? Când am văzut bunătăţile furate de germani, şi în retragere, îmi venia în minte seria infinită a trenurilor, care în interval de doi ani, treceau zilnic pe dinaintea noastră, încărcate cu tot belşugul ţării româneşti, ducând spre ţara kaiserului jaful barbarilor din „Germania” lui Tacit, care şi-au trimis strănepoţii să poarte făclia civilizaţiei până la gurile Dunării. Steaguri tricolore se arboraseră pretutindeni, şi germanii le priveau fără să înţeleagă pe deplin rostul lor, bănuind totuşi, că patria lor iubită nu mai poate avea vechea şi neclintita siguranţă în paza de la Rin^[13].

Contele Tisza, mâna de fier a imperialismului austro-ungar, în clipe de vedere clară, a înţeles cel dintâi, că lucrurile nu mai pot merge ca odinioară. Evenimentele se precipitau, ca un tren deraiat. Semnele de oprire şi de micşorare a vitezei nu mai puteau înlătura catastrofa. Nu se putea reface istoria cu câteva fărâme azvârlite de la masa celor puternici, nici nu se putea astupa cu palma craterul ce-şi pregătea revărsarea-i fatală… Adevărul acesta plana în aer şi începea să mijească şi în sufletul zăbrelit al asupritorilor. De aici furia oarbă, cu care au fost azvârlite în foc regimentele româneşti, chiar înainte de intrarea României în război, de aici goana sălbatică asupra populaţiei paşnice, după ieşirea pe teren. Bătuse ceasul răfuielii. În presa maghiară se menţinea ordinul de zi: să poftească să vină trupele române, şi vor găsi Ardealul gol!… Şi, la pornirea din Blaj a trenului ce ne exporta în exil, şeful gării, cu un rânjet de brută, răspundea unei întrebări, ce ne muncea şi pe noi: He, he! Când se vor înapoia aceşti domni? Pot să vă spun precis: când îmi voi vedea ceafa!^[14]… Apoi, ceea ce s-a întâmplat, după ce totul era pierdut nu mai e de mirare. Dar câtă diferență între trupele lui Makhensen și resturile armatei ungare agitate de către un general ce nu vedea în depărtare din cauza cozorocului.

Se ştie, că Conferinţa de Pace a enunțat principial toate pretenţiile României asupra ţinuturilor locuite de români cu excepţia unei părţi din Torontal.

Reţinem acum următoarea orbire agitatorică a generalului Soos^[15], pentru a se convinge lumea, că ungurii nu vor să ştie nici acum de voinţa Antantei, până nu vor fi zdrobiţi cu desăvârşire, şi până nu vor fi ajuns cu totul în situaţia Rusiei. În ziua de 5 Februarie 1919 a făcut comandantul militar al oraşului Seghedin, generalul Soos, revista trupelor și a gărzii locale din Arad. Cu ocazia aceasta generalul a adresat soldaţilor următoarea vorbire: „Vederea Dumneavoastră poate crea aerul Republicii maghiare drept motiv de liniştire, pentru că armata în mâinile guvernului e o unealtă puternică. Mică e contra ori cărui atac, care s-ar îndreptă contra rezultatelor revoluţiei. În situaţia grea în care se află ţara ungurească recunoaşterea de către fiecare cetăţean a însemnătății Voastre. În mâinile Voastre, prin forţa braţelor Voastre, zace și soarta Ungariei. Dacă vom dovedi că suntem gata de a susţinea cu aceasta armată nu numai ordinea internă ci şi de a apără hotarele ţării atunci e asigurată existenţa patriei şi republicii maghiare şi integritatea teritorială. (Pătruns de aceasta convingere, nu există soldat maghiar, care nu şi-ar îndeplini datorinţa patriotică. Aceasta îndatorire vă va aduce în curând şi pe voi din ordinul guvernului maghiar la gura văilor, care ies din Ardeal, pentru a ţine piept, cu arma în mână, cu armata română, care în contra tratatului de armistiţiu se apropie de interiorul patriei maghiare. Duşmanii noştri nu sunt românii care locuiesc pe pământul ţării ungureşti. Armata regală română însă n-are ce căuta pe acest pământ, în oţel va mușca aceea trupă românească, care se va încumeta să spargă zidul alcătuit cu trup, cu suflet, cu braţul înarmat de voi. Nu vom suferi niciodată, niciodatădărăburirea Ungariei”[16]. Soldaţii au primit cu însufleţire vorbirea patriotică a generalului.

Imediat după adoptarea Rezoluției Unirii,Marele Sfat Naţional trimitea cătră Majestatea Sa Regele Ferdinand, o telegramă, prin care Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania, Bănat şi Ţara ungurească întrunit în Alba-Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul, a declarat, într-un elan de entuziasm fără margini, unirea teritoriilor sale cu regatul României. Vestindu-vă hotărârea aceasta, care încoronează aspiraţiile de veacuri ale neamului românesc, rugăm pe Majestatea Voastră, primiţi omagiile ce venim a le exprimă cu profunda supunere. Trăiască M. S. Regele Ferdinand! Trăiască M: S. Regina Măria! Trăiască Augusta Lor Familie! Trăiască România Mare!

La această telegramă a răspuns Ferdinand în următorii termeni: ”Vestea îmbucurătoare ce-mi aduceţi despre măreţul act al Unirii cu regatul român, săvârşit în vechea cetate a lui Mihaiu Viteazul, a umplut inima mea de supremă bucurie şi-am primit-o cu o vie emoţie. Munca neobosită depusă în cursul vremurilor de bărbaţi patriotici, purtători credincioşi ai idealului naţional, azi şi-a găsit răsplata binemeritată. Din lacrimile celor cari au plâns şi suferit, cari au luptat fără preget, din sângele celor cari au muncit pentru înfăptuirea lui lăsând ca moştenire sfântă credinţa, lor nestrămutată – a răsărit sămânţa ale cărei roade azi le culegem ca un dar din cer. Mulţămesc Atotputernicului că mi-a îngăduit prin vitejia ostaşilor Mei să pot contribui la această măreaţă faptă şi ca împreună cu poporul meu iubit să pot trăi aceste clipe înălţătoare. Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa iau din adâncul inimii parte la bucuria voastră, care este aceea a tuturor Românilor şi unind glasul meu cu glasul vostru zic plin de nădejdi într-un viitor frumos: Trăiască România Mare pururea nedespărţită!”.

La rândul său Regina Maria a dat următorul răspuns; ” Domnule preşedinte! Războiul sfârşit a fost războiul nostru sfânt pentru dezrobirea Ardealului. Când au plecat ostaşii noştri am fost şi i-am văzut. În ochii lor strălucea lumina entuziasmului, am împărtăşit credinţa lor, am fost părtaşa suferinţelor şi a zilelor grele prin care cu toţi am trecut. Pe mulţi i-am văzut căzând cu braţele întinse spre Alba-Iulia, cetatea împlinirii visului nostru. Mulţi, cei mai mulţi erau tineri şi dorinţa lor cea mai înflăcărată era să-şi unească mâinile cu fraţii lor de peste munţi. Aceeaşi credinţă trăia şi în inimile voastre, când voluntarii Ardealului au venit, şi-au jurat să fie credincioşi tronului şi steagului României. În ochii lor strălucea aceeaşi lumină şi când am văzut mâinile lor ridicate spre cer şi-am auzit glasurile lor puternice, am înţeles că aceeaşi hotărâre trăia în sufletele voastre: să vă uniţi cu noi şi să fim o singură ţară, o ţară mare. Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de biruinţă ziua, când împreunăm mâinile şi aduc mulţămirile mele Domnului. Binecuvântat fie ceasul în care trimit această vestire Ardealului. Aştept ziua cea mare, când voi veni la voi, să văd falnicii voştri munţi, izvoarele, câmpiile şi căminurile voastre. Acum atâţia sunt copiii mei, că mi-e inima plină de nerăbdare să mi-i strâng la piept. Domnule preşedinte! Strălucitoare este ziua zilelor, când după atâta suferinţă şi aşa multe jertfe, suntem pentru totdeauna cu toţii laolaltă, înfăptuind astfel visul de veacuri, visul de aur al Românilor”

În intervalul de timp până la vizita istorică, prima pe pământul Ardealului unit și eliberat, Regina în timpul vizitei sale de la Paris a dat un interviu ziarului „Le Petit Parisien”, Paris, la 22 Februarie 1919. Un redactor al ziarului „Petit Parisien” , care a fost primit în audienţă de Regina României, comunică următoarele nobile declaraţii ce i-le-a făcut Suverana: „Am avut totdeauna încredere în cauza aliaţilor”. Am fost sigură de victoria finală a Antantei; această siguranţă n-am pierdut-o nici în momentele cele mai critice. Am suferit totuşi mult, alta în locul meu s-ar fi îndoit uneori. Eu însă sunt tenace . Am petrecut ceasuri grozave, întâia oară când ruşii au depus armele. Din fericire, soldaţii români le-au luat locul, luptându-se ca nişte eroi. Mai târziu când a fost vorba de retragere, de pace inevitabilă, multă vreme n-am voit să cred. De fapt însă eram izolaţi, părăsiţi. Ştiţi la cine am găsit îmbărbătare? La soldaţii noştri răniţi. Văzându-mă abătută, ei îmi spuneau: Majestate, suntem cu D-Voastră, vom muri pentru D- Voastră, pentru România. Nu vrem să plângeţi. La sfârşitul convorbirii Regina a comunicat ziaristului intenţia de a vizita regiunile franceze devastate, adăogând în urmă: „Stau aici numai câteva zile, căci mă duc la Londra pentru educaţia fiului meu. Mă voiu întoarce însă prin Paris. Nu mă voi opri totuşi aci. Când ai suferit atâta, inima nu poate  trăi decât împărtăşind alte suferinţe . Doresc să vizitez regiunile D-voastră devastate de inamic, cum şi câmpurile D-voastră de luptă. Vreau să văd Verdun-ul şi să plâng pe mormintele soldaţilor D-voastră”.

După trecerea peste aliniamentul fixat de trupele aliateregele dă următorul Ordin de zi către armată:

„Ostaşi,

Cu inima plină de nădejde vă salut pe voi, ostaşi din armata Mea, care de mai multe luni aţi opus rezistenţă nebiruită tuturor încercărilor vrăjmaşului de a rupe liniile noastre; voi staţi aci la un post de onoare, păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui vrăjmaş care în trufia lui crede, că toate trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire; prin vitejia voastră bărbătească l-aţi învăţat, că pe aici nu se trece. „Am venit azi între voi să vă aduc prinosul Meu de recunoştinţă pentru modul cum v-aţi luptat până acum şi se împart acelora care s-au distins, în deosebi, răsplata pentru faptele lor, dar mulţumirea Mea vă îmbrăţişează pe voi toţi cari v-aţi condus ca nişte ostaşi vrednici de dragostea ce Ţara vă poartă şi de la care Ţara şi Regele vostru mai aşteaptă multe fapte eroice. Dincolo în ţinuturile bogate, dar pustiite, acum stau fraţii noştri şi suferă sub jugul nemilos al unui vrăjmaş, care fără cruţare a cotropit o mare parte a iubitei Noastre Ţări şi care suge până la cea din urmă picătură de viaţă a unei populaţii chinuite şi batjocorite în cele mai sfinte sentimente ale ei. Acolo zac sub ţarinele sfinţite de sângele lor mii de viteji care şi-au dat viaţa pentru mărire a patriei, ei toţi vă cheamă, ei toţi aşteaptă de la voi să goniţi din pamatul românesc armatele vrăjmaşe, să înfigeţi drapelele voastre victorioase iarăşi în pământul strămoşesc. Vă mai aşteaptă lupte grele, căci drumul este lung dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl veţi străbate ca biruitori. „Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totdeodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai larga pământul pe care v-aţi luptat. – Vi se va da pământ. – Eu Regele vostru, voi fi întâiul a da pilda, vi se va da şi o largă participare la treburile Statului. Arătaţi-vă, scumpii Mei ostaşi, demni de Încrederea ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi îndepliniţi-vă, ca până acum, datoriile voastre cu sfinţenie. Să trăiască scumpa Noastră Ţară şi viteaza ei armată , nădejdea şi fala ei”.

Drumul fiind liber – Suveranii vin în Ardeal

La Predeal, pe unde străbătuseră mai întâi ostaşii neîntrecuţi în vitejie, şi unde s-a dat cele mai crâncene lupte în anul volburilor 1916, la vechea graniţă s-a adunat toată suflarea din jur, ca să vadă cu ochii înlăcrimaţi pe aceia, care au înfăptuit prin voinţa Lor şi a poporului: idealul neamului: pe Maiestăţile Lor: Regele şi Regina noastră. În frunte dl prefect Baiulescu, aduce închinarea întregului popor din judeţ, femei şi tinere odrasle aduc căldura inimii vrăjite şi dragostea fără margini cătră „maica” Regină. Suveranii se întreţin după cât se poate cu toţi cei ieşiţi întru întimpinare. „Milioane de români Vă vor întâmpina, acum şi totdeauna, în călătoria Voastră triumfală urându-Vă tot binele şi toată fericirea şi strigând cu glasuri puternice: Trăiască Maiestatea Sa Regele Ferdinand, Regina Măria, Alteţa Sa Prinţul şi Augusta Familie!” Ruptă din inimi este urarea aceasta, din inimile tuturor Românilor. Pe unde tunurile spuneau odată voinţa Regelui azi inimile se închină pentru viaţa şi fericire a Lui.

La ora 7 şi 35 m. întră trenul regal în gara Braşovului. Însufleţire fără margini. Imnul regal cutremură sufletul. Maiestatea Sa Regele coboară, iar M. S. Regina la fereastra vagonului salută, mulţumind pentru ovaţiile ce nu mai contenesc. Generalul Eremia Grigorescu, comandantul garnizoanei, face raport urmează inspecţia trupelor. „Cerurile s-au deschis: şi mult doritul nostru Făt frumos şi mult aşteptata noastră Ileana Cosânzeana au venit în mijlocul nostru, Maiestăţile Voastre, Scumpul nostru Tată, Iubita noastră Mamă, pământul pe care-l călcaţi până ta Tisa, Dunăre şi Nistru e pământ sfânt românesc, stropit de nobilul sânge al strămoşilor, părinţilor şi fraţilor noştri…. aşa vorbeşte preotul Dr. Saftu, iar Regele întinde mâna dlui protopop cu cuvintele: Mâna mea este chezășie că vă voi ocroti ca pe iubiţi fii. Uralele de bucurie şi dragoste contenesc numai când viceprimarul Fabritius tălmăceşte credinţa oraşului Braşov. În aceiaşi timp damele şi domnişoarele sunt prezentate M. Sale Reginei. Aduc flori în buchete şi pe-o fâşie din treiculori cu care le leagă stă scris: „Reginei Măria, împărăteasa sufletelor noastre„.În timp ce M. Sa Regina se întreţine cu damele, M. Sa Regele se întreţine cu fruntaşii Braşoveni şi cu junii îmbrăcaţi de praznic. Când trenul se gată de drum mulţimea izbucneşte în aceleaşi urale, cari însoţesc pe Suveranii cei mai iubiţi din câţi pot fi pe lume. Pretutindeni gările s-au împodobit, căci trece Regele şi Regina în întâiul drum de triumf spre zidul de oţel închegat din inimile tuturor fiilor neamului nostru. Până unde nu s-a coborât, încă noaptea poporul primeşte pe Suverani cu cele mai sincere urări de sănătate şi fericire.

Generalii si miniştrii aşteaptă în Oradea Mare sosire a marilor Suverani. Generalul Mărdărescu, Holban Panaitescu etc. Iuliu Maniu, Aurel Lazar, Vlad şi Octavian Goga, cei doi Episcopi şi toată împrejurimea şi poporaţia Bihorului. GeneralulMărdărescu dă raportul ostășesc. Iuliu Maniu adresează cuvântul de binvenit, prefectul judeţului dă M. Sale tradiţională pâine şi sare – ca semn al supunerii. Se fac prezentările. M. Sa pleacă apoi la biserici unde se ţine în ambele Te Deum. Urmează apoi defilarea trupelor şi a celor 200.000 de bihoreni, cari defilează îmbrăcaţi în cele mai pitoreşti porturi… Cine-ar descrie toată însufleţirea şi bucuri a întregii lumi adunate. Cu câteva săptămâni înainte era aici iadul. La ora 2 se dă banchet. Se rostesc vorbiri, la cari M. Sa. răspund e emoţionat. Se anină pe pieptul generalului Mărdărescu decoraţia: Mihaiu Viteazul, Panaitescu şi Holban Steaua României, iar generaluluiConstantinidi primeşte marele cordon al Coroanei României. La orele 4 sunt recepţiile în palatul episcopului Radu. Iar la orele 9 dimineaţa trenul regal pleacă spre Bichiş Ciaba. În Oradea Mare M. Sa Regina a primit pe membrii familiilor celor ucişi de unguri, împărţind daruri. La 24 Maiu la ora 4 trenul regal ajunge la Bichiş Ciaba.

După o călătorie triumfală prin Ardeal unde aproape două milioane de români I-au salutat cu un entuziasm indescriptibil, Suverani s-au înapoiat, potrivit informațiilor din nr. 115 al Unirii din Blaj, la orele 8 dimineaţa în Capitală. Din cele 15 localităţi vizitate, şi de prin zecile de gări în care au făcut câte un mic popas, spre a lua contact cu întregul popor al Ardealului, Regele şi Regina au adus în suflet comori de impresii puternice şi fericite pe care desigur, nu le vor uita niciodată. Tot astfel şi românii ardeleni vor păstra neştearsă amintirea vizitei ce le-a făcut cei dintâi şi cei mai glorioşi Domnitori ai României întregite dezrobitorii românilor de veacuri subjugaţi. Vor vorbi ani de-a rândul de fericirea avută şi vor transmite generaţiilor viitoare toată recunoştinţa lor adâncă şi toată iubirea nemărginită pe care le-a arătat-o şi le vor păstra neatinse în sufletul lor, faţă de Casa Domnitoare. Regele şi Regina au cucerit Ardealul prin vizita făcută întreg poporului român de peste munţi, care şi el i-a cucerit definitiv pe Suverani prin comorile nebănuite ce au dezvăluit celor mai iubiţi Suverani din toată lumea.

În perioada 23 -31 mai, regele Ferdinand I și regina Maria au făcut o călătorie prin Transilvania pentru a cunoaște îndeaproape populația și noile provincii cares-au unit în toamna anului 1918 cu Regatul Român făurind România Mare. După cum se menționează și în Jurnalul deoperațiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania, în ziua de 23 mai 1919:”M.SaRegele și Regina au sosit la OradeaMare, pentru a vizita Ardealul și a inspecta trupele depe front. Trenul regal a sosit la ora 8 în gara Oradea de unde după raportul d-lui general Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania și a d-lui general Holban, comandantul Grupului de sud și după prezentarea ofițerilor și autorităților civile, M.M.L.L.Regele și Regina au plecat în oraș în ovațiunile nesfârșite a zeci de mii de oameni din orașși satele din împrejurimi. În piața orașului   M.M.L.L. au primit defilarea trupelor și a conductului etnografic pregătit cu acea ocazie. M.M.L.L. au decorat pe d-nul general Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania și d-nul general Panaitescu, șeful de stat major al Comandamentului Trupelor din Transilvania cu ordinul ”Mihai Viteazul”clasa 3-a. După defilarea trupelor,M.S. Regele a inspectat posturile de comandă aleGrupului de sud, Divizia 6-a și Divizia 2-a cavalerie.

După masă a avut loc recepțiunea diferitelor autorități și deputațiuni la Palatul Episcopal greco-catolic.”[17] Cu prilejul prânzului oficial, regele Ferdinand I arostit următorul toast:

”Mulțumesc din inimă pentru cuvintele alese de binesimțire, rostite de P.S. Voastră (P.S. Radu Demetrie, episcop greco-catolic)și de Dl. Prefect care au pătruns adânc în inima Mea plină de recunoștință și pentru primirea așa de caldă și frumoasă ce am găsit înșăși la Oradea Mare. Cortegiul țăranilor din satele acestui mare și bogatjudeț parcă Mi-au arătat tot trecutul lor plin de durere, dar am putut citi în inimile și privirile lor nădejdea și unui viitor frumos. Bine ai spus P.S. Voastră când ați comparat vitalitatea neamului nostru cu aceea a sabiei lui Traian; eram deja demult convins de marea vitalitate a neamului românesc. Doresc din toată inima ținutului Bihorului tot ceea ce o inimă de om și Rege îi pot dori și beau în sănătatea orașului și a județului”.

A doua zi, 24 mai 1919, dimineața: ”M.M.L.L.Regele și Regina au pornit de la Oradea Mare se oprește la Bekescsaba, unde au ajuns la ora 13. O mulțime imensă a întâmpinat pe M.M.L.L. pe tot parcursul de la gară și până în piața orașului, unde a avut loc defilarea trupelor, după care M.M.L.L. au inspectat postul de comandă al Diviziei 1-a Vânători, unde au primit diferite autorități și deputațiuni (de toate naționalitățile). La ora 7 M.M.L.L. au plecat spre Careii Mari, prin Debrețin”.

comentarii