Pagina principala / Istoric / 23 august 1944 – perspectivă istorică

23 august 1944 – perspectivă istorică

Fiii eroilor de la Mărăşeşti ar fi rezistat şi singuri

Sunt bine cunoscute preocupările autorităţilor şi a oamenilor politici români de a scoate de sub influenţa germană şi din război armata, în special după pierderea bătăliei de la Stalingrad, fapt pentru care contactele diplomatice cu statele occidentale s-au intensificat, în special când frontul se îndrepta spre frontiera de Est a României. Toţi urmăreau acelaşi scop: condiţii avantajoase pentru ţară. Numai că, în timp ce Antonescu era preocupat de ocuparea unei poziţii puternice, pentru aliniamentul de Armistiţiu, cum era acela al fortificaţiilor Focşani – Nămoloasa – Galaţi, de pe care să poată pretinde condiţii convenabile, în acel timp entuziasmul şi exuberanţa tinerească a regelui, anturajului său, pe de o parte şi nerăbdarea unor generali, de a-i plăti poliţe mareşalului, i-au împins spre grabă.

În dimineaţa zilei de 23 August, Gheorghe Brătianu a fost trimis de Maniu la mareşalul Antonescu pentru a-i solicita să încheie armistiţiul. Acesta a fost de acord, punând însă condiţia ca liderii partidelor politice să consemneze în scris adeziunea lor pentru schimbarea de atitudine a României. La audienţa din după amiaza zilei de 23 august, Antonescu i-a declarat regelui Mihai că în principiu este de acord cu semnarea armistiţiului, nu înainte însă de a informa şi pe germani de intenţia sa. Totodată a precizat că va pleca pe front pentru a spori rezistenţa trupelor române, până când se va ajunge la o înţelegere cu Germania. La refuzul lui Antonescu de a încheia imediat armistiţiul regele Mihai a dispus arestarea acestuia şi a lui Mihai Antonescu, prezent şi el la Palat în acel moment. Încercarea lui Antonescu de a obţine asentimentul Berlinului faţă de schimbarea de front a României era, în opinia majorităţii istoricilor, lipsită de orice şansă, deoarece Hitler nu ar fi manifestat nici un fel de reţinere în ocuparea militară a României, cum a fost cazul Ungariei în martie 1944, când Horthy a încercat desprinderea acestei ţări de Reich-ul german. Nu împărtăşim un asemenea punct de vedere deoarece condiţiile concrete, din România, erau cu totul altele, iar frontul era la Iaşi. România avea sub arme peste 1 milion de soldaţi, adică un efectiv semnificativ care nu putea fi anihilat cu uşurinţă. În plus nemţii îşi retrăseseră o parte din forţe de pe frontul din Moldova, iar cele din interior nu ar fi fost suficiente, cum de fapt s-a şi dovedit, pentru ocuparea întregului teritoriu românesc. Apoi mai trebuie analizat şi faptul că sovieticii erau în plină ofensivă în Moldova. Nemţii nu puteau lupta concomitent şi cu faţa şi cu spatele pe un front contra românilor iar pe altul contra sovieticilor. Mediul românesc ar fi fost şi mai ostil, cu căi de comunicaţie nesigure, în special în zona Transilvaniei, unde deja erau pentru acoperire efectivele unei Armate. Cunoscând şi valoarea lucrărilor pe frontul fortificat Focşani – Nămoloasa – Galaţi, cu mareşalul la cârma armatei, probabil că Hitler nu ar fi ordonat un atac împotriva României, şi nu ar mai fi catalogat evenimentele ca un puci de la Bucureşti.

Poate ar fi fost momentul decisiv al încheierii păcii.

România ar fi avut propriul său război, diferit de al Germaniei, fapt pentru care şi raţiunea politică trebuia să conducă la alegerea momentului cel mai nimerit pentru luarea unei decizii, în consonanţă cu interesul naţional. Au prevalat însă orgoliile regale şi interese mărunte ale generalilor, puse înaintea interesului colectiv, fapt pentru care foarte mulţi au avut de suferit, primii pătimind chiar autorii actului pripit de la 23 august 1944. Pentru a respecta adevărul şi a înlătura mitul privind refuzului mareşalului de a scoate România din război apelăm la cercetări mai vechi şi recente care dovedesc contrariul. Profesorul Gheorghe Brătianu a fost aşteptat de Antonescu pentru a aduce „asentimentul scris al şefilor partidelor politice”, în timp ce mareşalul s-a întâlnit cu ministrul german Clodius, căruia i-a comunicat decizia de încheiere a armistiţiului. Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifru, în loc să ducă guvernului propunerile sovietice de armistiţiu le-a dat regelui, care le-a tăinuit de Maniu şi C.I.C. Brătianu, în schimb ce pe profesorul Gh. Brătianu îl avertiza că „dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine din nou sub papuc”. Iată adevăratul motiv pentru care regele l-a arestat pe Ion Antonescu! Şi pentru a-şi satisface orgoliile personale a preferat ordinul Victoria al sovieticilor, în timp ce din gura lui Antonescu se auzise, în dimineaţa de 23 august „eu ţara pe mâna ruşilor nu o dau”, convins fiind că aceştia niciodată nu-şi vor respecta angajamentele. Şi câtă dreptate avea.

O eroare politică cu semnătură regală

După lectura unor documente de arhivă şi studiul poziţiilor diferitelor personalităţi, care au participat direct la evenimente, sau le-au analizat prin prisma informaţiilor şi mărturiilor, faţă de momentele cruciale produse în România, la 23 august 1944, ne-am exprimat şi noi opinia considerând decizia arestării mareşalului o „o eroare politică, urmată de o performanţă militară”(Starea de veghe, Ed. Papyrus, Oradea, 1997, p. 118). În analiza noastră am luat în calcul două aspecte ale acestei decizii, primul se referă la decizia de ordin politic iar cel de-al doilea de ordin strict militar. Decizia politică o apreciem ca fiind eronată! Din punct de vedere militar execuţia, cu defecţiunile de transmitere de comandament, a fost una de mare performanţă!. Măsurile de prevedere trebuiau puse în acord cu cerinţele ştiinţei conducerii războiului. Generalul Gheorghe Mihail, în amintirile sale, recunoaşte că „există cazuri când un comandant nu poate accepta responsabilitatea de a executa un ordin primit”. Dacă atunci ordinul de arestare nu s-ar fi pus în aplicare cu siguranţă că şi rezultatele militare ar fi fost cu totul altele, privite desigur prin prisma consecinţelor dezastruoase. Şi totuşi generalii complotişti au executat ordinul de arestare, şi vom spune şi pentru ce motive!. Urmând însă calea justificării deciziilor politice, care se vor dovedi păgubitoare pentru poporul român, aşa cum şi părintele său, Carol al II-lea, a procedat în 1940, când graniţele statului s-au prăbuşit, când România a fost sfârtecată la Est de sovietici, la Nord-Vest de unguri şi la Sud-Est de bulgari, regele Mihai I, în Proclamaţia către Ţară, insinuează că ar fi avut o aprobare şi o „deplină înţelegere cu poporul Meu, că nu există decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală (…)”. Aceasta era cel mult o dorinţă şi o aşteptare a poporului român şi nu o realitate. În fapt nu a existat nici un fel de consultare populară. Acest neadevăr ori nu a fost sesizat, ori a fost trecut cu vederea fiind considerat un argument puternic pentru un act imatur şi nepregătit eveniment. Desigur că în plan general – strategic – întoarcerea frontului românesc, „eveniment unic în istorie – cum îl consideră Florin Constantiniu – care a provocat prin el însuşi consecinţe aparte prin efective militare şi teritoriu” a favorizat acţiunile aliaţilor, a scurtat cu şase luni războiul. Proclamaţia regelui Mihai I, difuzată la radio, prin care se anunţa încetarea războiului, ca urmare a acceptării armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, a creat confuzie.

Guvernul pus de regele Mihai nu a fost recunoscut de nimeni!

În primele zile în afară de mass-media occidentală şi câteva ziare din ţară nimeni nu ştia nimic. În realitate s-a difuzat un comunicat bazat pe minciună şi ducere în eroare a poporului şi armatei! Şi datorită mersului acţiunilor pe front, a reuşitei ofensivei sovietice aceştia nu s-au mai grăbit a recunoaşte starea de fapt în care se afla România şi armata sa şi ca urmare s-au purtat ca nişte ocupanţi profitori şi perfizi. Peste 160.000 de prizonieri români făcuţi din ordinul M.S. Regele Mihai I. Despre ce fel de armistiţiu vorbea oare suveranul ţării? Dacă hotărârea de ieşire din război ar fi fost perfectată, garantată de inamicii-aliaţi atunci probabil nu s-ar fi întâmplat marile tragedii umane şi militare care au urmat: peste 150 000 de ostaşi luaţi prizonieri şi peste 92 000 deportaţi în Rusia, spolierea ţării prin plata a peste trei miliarde de dolari. Şi la toate acestea se poate co adăuga şi 50% din efectivul celor 19 divizii care au luptat pe frontul antihitlerist. La fiecare zi de război, din cele 270 ale războiului antihitlerist s-au înregistrat 619 morţi, răniţi şi dispăruţi. O tragedie care trebuia evitată. Încetarea războiului a fost aşteptată de luptătorii de pe front şi de familiile celor care dăduse tribut de sânge, după cum rezultă din sintezele informative ale ultimelor zile de război, sosite din Capul de pod de la Iaşi, acolo unde Divizia 11 Infanterie lupta în cadrul Operaţiei Sonia. Ostaşii erau îngrijoraţi de comportamentul sovieticilor faţă de populaţia civilă din Nordul Moldovei ocupat. Şi acesta era numai începutul. Toate condiţiile favorabile de ieşire a României din război negociate de guvernarea Antonescu şi acceptate acestuia, au fost nesocotite de aliatul sovietic al complotiştilor. Aşa se explică şi faptul că într-o situaţie nesigură, cum era aceea a României de imediat după lovitura de Palat, avându-l pe Mihai I în cap de listă, delegaţia română trimisă la Moscova încă din 28 august nu a fost recunoscută oficial decât pe 10 septembrie 1944. Ori este bine ştiut că deja pe 6 septembrie 1944 trupele române începuseră ofensiva în Transilvania, după ce realizaseră în bune condiţiuni operaţia strategică de acoperire a frontierei de vest a României. Ieşirea României din război era pregătită la nivel diplomatic, de guvernul antonescian. Mihai Antonescu, cu ştirea conducătorului statului, întreţinea strânse legături cu ministrul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa pentru preconizata Axă latină – cuprinzând Italia, Spania, Franţa, România şi Portugalia – pentru a pune capăt războiului. Împotrivirea lui Mussolini a strivit acest proiect. Aşa s-a ajuns ca la Berna, prin ministrul Nicolae Lahovary, să fie contactat nunţiul papal de la Lisabona, iar Victor Cădere să sondeze opiniile acestei ţări, respectiv prin Nicolae Gr. Dumitrescu, la Madrid s-a încercat intermedierea comunicărilor cu ambasadorul american Carlton Hayes cu scopul ca România să facă pace la cel mai apropiat moment posibil. Demersurile diplomatice s-au blocat datorită deciziei luate la Conferinţa de la Casablanca, din 14-24 ianuarie 1943, de capitulare necondiţionată. În toamna anului 1943 guvernul a iniţiat noi măsuri diplomatice pentru revitalizarea demersurilor româneşti pe lângă reprezentanţii aliaţilor din diferite ţări, care nu erau angajate în conflict. Erau vizate Turcia şi Suedia unde au fost trimişi ca ambasadori nume de rezonanţă ale diplomaţiei româneşti: Alexandru Cretzianu la Ankara şi Frederich Nanu la Stockholm. Mai mult, după 23 august 1944, guvernul improvizat de regele Mihai, cu Grigore Niculescu-Buzeşti la externe, trimitea emisarilor români la Cairo o telegramă, prin care prinţul Ştirbey şi Vişoianu erau investiţi cu puteri depline pentru a semna imediat armistiţiul cu aliaţii. Documentul menţiona că „doamna Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, […]că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale ale armistiţiului să fie introduse următoarele completări:1). Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România; 2).În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţia economică grea a României; 3). Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupele sovietice în ipoteza în care operaţiunile militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România”. Desigur că toate încercările diplomaţilor români de a impune înscrierea unor principii în convenţia care avea să fie semnată la 12 septembrie 1944 s-au izbit de refuzul categoric al lui Molotov, care nu avea timp şi nu voia să îngreuneze anexele cu detalii, cum le numea el. Detaliile convenabile sovieticilor însă nu prisoseau, astfel că art.11 obliga statul român la despăgubiri de război de 300 milioane dolari USD, plătibili în şase ani!. Dacă se mai cumulează şi toate serviciile de poştă telecomunicaţii, transporturi CFR, punerea a cel puţin 12 divizii sub comanda Înaltului Comandament Interaliat avem o dimensiune reală a ocupaţiei militare a României.

Armistiţiul cu sovieticii nu corespundea cu cel anterior negociat

După evenimentele de la 23 august 1944, negocierile cu România nu mai aveau sens, pentru că sovieticii ocupaseră ţara cu largul concurs al guvernului improvizat de regele Mihai I, guvern care de fapt nici nu a condus ţara, pentru că, încă din noaptea de 23/24 august 1944, cei din guvern au fugit la Dobriţa, Gorj, de unde s-au întors abia pe 13 septembrie 1944 şi au depus jurământul constituţional. Avea dreptate Iuliu Maniu, însă prea târziu, constatând că textul Armistiţiului nu corespundea cu cel anterior negociat, condiţiile „de atunci erau neasemuit mai favorabile decât cele de acum. Suntem mici, suntem slabi, am făcut o politică catastrofală, conducătorii ţării noastre de până acum au mers cu ochii închişi, ne-au dus în toate privinţele în situaţii absolut imposibile şi comisia trimisă de noi (la Moscova – n.n.) nu putea face altfel decât să semneze”.

Un armistiţiu cu fundul gol

Într-o Românie decapitată, cu o armată care lupta împotriva fostului aliat german şi era dezarmată şi arestată de noul aliat sovietic, noii ocupanţi acţionau discreţionar. Neîncrederea mareşalului Ion Antonescu în ruşi avea temei. El se confesase jurnalistului Lomberto Sorrentini că luptă împotriva Rusiei „care este un inamic mortal al ţării„, opinie menţinută şi susţinută în faţa regelui, chiar şi în clipa dinaintea arestării, prin acea categorică expresie: „eu ţara pe mâna ruşilor n-o dau”. Supremul bine pentru România, susţinea, pe bună dreptate, mareşalul Ion Antonescu era: zăgăzuirea ruşilor, a căror rea-credinţă a fost dovedită în relaţiile cu toţi vecinii. Chiar şi în plan militar fuseseră luate unele măsuri în ceea ce priveşte reducerea efectivelor aflate în zona de operaţii. Lipseau însă garanţiile serioase ale noilor aliaţi, lipseau pregătirile militare de desprindere a trupelor din prima linie. „Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice sacrificiu (…) – cerea în proclamaţia sa regele – Toţi să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea patriei, (…) de curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre”. Toţi cei care ar fi îndrăznit să gândească altfel, atunci, ar fi fost consideraţi trădători de ţară, după cum considera regele orice gest contrar. Curajul în luptă, pentru trecerea hotarelor impuse prin arbitrajul de la Viena şi recâştigarea Transilvaniei de Nord-Vest, cerut armatei, nu a lipsit. Dar au lipsit acele garanţii, pe care mareşalul Ion Antonescu nu le primise, nici din exterior şi nici din interior din partea reprezentanţilor Blocului Naţional Democrat, dar pe care regele şi anturajul lui s-au grăbit a le legitima şi a le justifica ca pe o soluţie unică. Post factum considerăm că se putea adopta şi o altă soluţie.

Riscul asumat a fost enorm de păgubos pentru ţară

Oricum, mai mult decât s-a pierdut nu se putea pierde. Condiţii mai grele de plată nu se puteau impune, decât cele achitate, deoarece nu ar fi fost suportabile. Cei care s-au galonat imediat cu noua putere au fost depăşiţi de evenimente. Sovieticii, din prima linie a frontului, păreau că nu ştiu nimic de eronata deciziei politică de la Bucureşti. Şi de teama ca nu cumva românii să se răzgândească, au arestat masiv soldaţii de pe frontul din Moldova, pe unii şi de două-trei ori, iar pe alţii s-au mulţumit numai să-i descalţe. Ostaşii au primit vestea întoarcerii armelor de la civilii care aveau radioreceptoare, legăturile dintre eşaloanele operative şi tactice ale armatei române fiind în bună parte nerefăcute, după retragerea din faţa ofensivei sovietice, declanşate în dimineaţa de 23 august 1944. Radiograma Diviziei 11 Infanterie, de la ora10.00, semnată de generalul Edgar Rădulescu, de pildă, dispunea: „orice mişcare către Sud încetează imediat. Divizia 11 Infanterie are misiunea a ocupa şi apăra în decursul acestei nopţi linia: înălţimile Sud, Sud – Est Bulotin, cota 186, Zebroan„. Cam din aceeaşi zonă de unde pornise cruciada împotriva comunismului, în care, practic, Divizia 11 infanterie a pierdut în trei rânduri mai bine de 30% din efectivele sale, fără însă să fi fost înfrântă vreodată, se găsea, cu partea operativă, în cursul nopţii de 23/24 august pe „poziţia de rezistenţă Traian, pe pădurea Creţu – Nord satul Cozia”. Retragerea de pe acele poziţii s-a făcut sub permanenta ameninţare a armatei sovietice, mai întâi cu ariergărzi spre Răducăneni, Murgeni. Dacă, în timpul luptelor de la 22 iunie 1941 la 23 august 1944, această mare unitate nu a cunoscut înfrângerea, în dimineaţa de 25 august 1944 o parte a diviziei „a fost încercuită de tancuri sovietice la Rogojeni„, iar altă parte a continuat retragerea spre Siret, până la Cuca şi Brăila. Dramatismul acelor momente, petrecute în noaptea de 25/26 august 1944, a fost redat de sergentul Eugen Găină, din Regimentul 26 Artilerie, care a fost arestat de ruşi „la 30 km de Galaţi, împreună cu alţi 50 de soldaţi, 2 ofiţeri din acelaşi regiment, încadrat într-un detaşament de circa 2000 prizonieri. Am evadat, dar am fost prins din nou şi încadrat în altă coloană de 70 trupă, 2 ofiţeri de la Regimentul 21 Artilerie şi 150 soldaţi şi un sublocotenent de la Regimentul 3 Dorobanţi„. Şi comandantul diviziei a fost hăituit de noii aliaţi sovietici şi abia la 26 august 1944 a ajuns la Bucureşti pentru a primi precizări. Caz unic în istorie: aliat cu un cotropitor, România intrase, după 23 august 1944, în războiul de coaliţie alături de Naţiunile Unite, dar, până la normalizarea situaţiei, evenimentele din prima linie a frontului şi-au menţinut dramatismul. Dezordinile şi deznădejdea trupelor, ca şi desconsiderarea lor de către sovietici au fost evidente. Nici la nivelul comandamentelor militare mai înalte, sau chiar la nivelul guvernului, situaţia nu era cu mult mai bună, aliaţii manifestau aceeaşi aroganţă şi superioritate. Până şi delegaţia română care a semnat, la Moscova, Convenţia de armistiţiu, pe 12 septembrie 1944, a fost desconsiderată. Toate amendamentele propuse de partea română erau îndelung discutate şi invariabil respinse de sovietici. Pentru ceilalţi aliaţi, care ne vânduse la Teheran în 1943, parcă nu mai existam. Încercăm să privim retrospectiv evenimentele prin prisma efectelor produse. De atunci încă mai persistă teza potrivit căreia întoarcerea armelor a fost un act necesar. Dacă facem analiza pe textul Proclamaţiei regelui către ţară constatăm că arestarea mareşalului Ion Antonescu nu a dus la atingerea obiectivului trasat noului guvern de a încheia pacea cu Naţiunile Unite.

23 August 1944 nu a adus pacea dorită, căci războiul a continuat pe un alt front. Pe frontul din Est, pentru care ţara a fost angajată, din 22 iunie 1941 până pe 23 august 1944, obiectivul a fost ratat, cu sacrificiul a 17.514 ofiţeri, 12.476 subofiţeri şi 594.750 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi! Contribuţia României la răsturnarea frontului pe teatrul de operaţii de Est şi rolul ei în scurtarea războiului, cu două sute de zile, au fost bine primite dar numai în acele zile. La masa tratativelor nu a mai fost recunoscută jertfa umană şi materială. Interesant ni se pare că şi după ani de la acele evenimente, actorii acelor timpuri – veteranii de război – atribuie dimensiuni istorice actului de la 23 august 1944, cu „lumini şi umbre, un eveniment de cea mai mare importanţă politică şi militară, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al treilea Reich”. Răzbunarea generalilor… Cei din linia întâi au tăcut şi atunci, tac şi acuma, iar adevărul nu este complet şi dezvăluit în profunzimea sa. Un factor de cea mai mare importanţă pentru punerea în practică a deciziei de întoarcere a armelor l-a „constituit atitudinea armatei române şi a corpului ei de comandă care a executat pe front şi în interior ordinele date în noaptea de 23/24 august 1944, de Regele Mihai!„.

Cine au fost responsabilii acelor ordine?

Iată doar câteva nume: Generalul Constantin Sănătescu (1885 -1947), ca şef al Casei Regale (20 martie 1943 – 24 ianuarie 1944) şi apoi mareşal al Palatului (1 aprilie 1944 – 23 august 1944) a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (23 august 1944 – 5 decembrie 1944) şi ministru ad-interim la război (4 noiembrie – 5 decembrie 1944) şi şef al Marelui Stat Major (11 decembrie 1944 – 20 iunie 1945), a avut un rol important în pregătirea şi aplicarea deciziei regelui, fără a cântări consecinţele care aveau să vină. Între suita de decrete de numire a noilor miniştri se regăseşte şi decretul de amnistie generală şi de desfiinţare a lagărelor de internare. Sub guvernarea generalului Sănătescu s-a semnat Convenţia de Armistiţiu. Nemulţumit de sovietizarea României generalul Constantin Sănătescu şi-a prezentat demisia, la 2 decembrie 1944, pentru ca, pe 11 decembrie 1944, să preia şefia la Marele Stat Major, de unde a cerut să fie schimbat pe 19 iunie 1945, deoarece exercitarea conducerii aparţinea mai mult comisarilor sovietici. Din prea mult zel a greşit într-un moment hotărâtor pentru ţară!

Generalul Gheorghe Mihail a fost şef al Marelui Stat Major în două rânduri. Prima dată, numit prin Decretul regal nr. 2843, la 23 august 1940, cu misiunea de a pregăti rezistenţa armată, nu şi-a îndeplinit misiunea, a ascultat părerile şefilor de secţie din subordine, în loc să le transmită ordinul de rezistenţă. Această poziţie i-a atras decizia noului şef al statului, Ion Antonescu, de a-l trece în rezervă, cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Sinaia, loc de unde s-a plasat, alături de alţi conspiratori, ca expert militar, opozant al regimului antonescian. În Cuvântul către viitorime, generalul Mihail relatează cum întâmplător a fost sunat, pe la prânzul zilei de 23 august 1944, de fostul preşedinte al guvernului, din 1940, Gigurtu, împreună cu care a ajuns în Piaţa Palatului, la 17.30. Ce coincidenţă! Imediat ce a coborât din maşina lui Gigurtu, deşi era îmbrăcat civil, a fost recunoscut de un locotenent, din Batalionul de Gardă al Palatului şi poftit la Rege. În Palat se întâlni cu generalul Sănătescu, care era şi Mareşal al Curţii Regale, şi generalul Aurel Aldea. „Regele Mihai I, cu aceştia trei (generali) a început la 23 august 1944, noua etapă istorică”. Regele i-a înmânat generalului Gh. Mihail Ordinul de serviciu nr.1, din 23 august 1944, prin care l-a numit Şef al Marelui Stat Major. Generalul Aurel Aldea, (1887 – 1949), ofiţer de artilerie şi geniu din 1912, absolvent al Academiei Tehnice Militare din Charlottenburg – Germania (1914) şi al ciclul de informaţii pentru ofiţeri şi generali de la Versailles (1931), a îndeplinit diferite funcţii în cariera militară(printre care şi pe aceea de comandant al Diviziei 11 infanterie, 30.11 1938-26.02 1939), fiind un personaj care a alternat între aprecieri contradictorii. Scos din rândurile armatei, la 21 iulie 1941, a intrat în grupul complotiştilor. El a fost acela care a dat ordinul de arestare a celor doi Antoneşti, fiind numit ministru de interne în guvernul Sănătescu. Între 1 decembrie 1944 şi 24 martie 1945 a fost comandant al Comandamentului General al Teritoriului. Demis din funcţii şi trecut în rezervă, dându-şi mai târziu seama de tragica eroare săvârşită, generalul Aurel Aldea s-a răzvrătit şi a intrat în rezistenţă, coordonând organizaţiile: Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui şi Grupul înarmat de la Sinaia. A fost arestat la 27 mai 1946, condamnat la muncă silnică pe viaţă, închis la Văcăreşti şi Aiud, unde a încetat din viaţă la 17 octombrie 1949.

Nici astăzi nu am aflat un alt punct de vedere al fostului suveran, şi după câte se pare nu-l vom ştii niciodată. Dar dacă atunci nu i-a păsat de ţară, deşi era în putere puţină nădejde mai putem spera. Credem că servilismul şi orgoliile mărunte au sacrificat interesele românilor, după cum încercările recente sunt în acelaşi registru.

Și a urmat perioada exilului, unde, potrivit unor documente oficiale se pare că a încasat o frumoasă rentă viageră de 12.000 dolari lunar, informație întărită de fiul lui Petru Groza, împreună cu care petrecuse multe din sărbătorile de Crăciun și Paște. Și pentru devoalarea caracterului (ex)Regelui Mihai, menționăm că a semnat Declarația de la Budapesta, din 16 iunie 1989 la o luna după difuzare, într-o: “Marți, 4 iulie 1989, Majestatea Sa regele Mihai a primit la reședința sa de lângă Geneva o delegație din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declarație comuna împreuna cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegație compusa din Dna Ariadna Combes, dr. Ion Vianu si Dinu Zamfirescu a înmânat Majestății Sale textul declarației de la Budapesta. Majestatea Sa a aprobat întru totul conținutul declarației care exprima convingerile sale privind relațiile dintre popoarele român și maghiar”. Această declaraţie vorbeşte de „cele două naţiuni (română şi maghiară) care s-au format în acelaşi spaţiu geografic” şi de „dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la o autonomie culturală a fiecărei naţiuni (care) trebuie garantat“. Declaraţiei de la Budapesta nu merită prea mare atenție căci, fără îndoială, vasta majoritate a poporului român nu poate să adopte o astfel de poziţie şi să-şi nege originea. Şi e absolut sigur că românul ardelean, fără excepţie, o respinge. Declaraţia, însă, a făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii. E destul să citeşti Erdey Tornete ca să-ţi dai seama că nu vor înceta, de acum încolo, să ne reamintească că această Declaraţie a fost făcută de români patrioţi nesiliţi de nimeni, în deplină libertate, în Lumea Liberă. „Declaraţia“ de la Budapesta este un act politic deosebit de dăunător românilor din Ardeal şi din statul român. Transilvania nu este un spaţiu de complementaritate, ci un spaţiu de naştere şi dezvoltare a poporului român, oprimat veacuri de-a rândul de maghiarii ce au ajuns în acest spaţiu ca popor năvălitor şi opresor, de abia în sec. XI-XIII. Între români şi unguri nu există conflicte, în afara celor create artificial de propaganda maghiară cu scopul de a modifica statutul social al Transilvaniei şi de a-şi asigura promovarea intereselor proprii. De exemplu, „ne-am format“, în loc de „am trăit în acelaşi spaţiu geografic“. Pe urmă, se vorbeşte despre o autonomie politică şi culturală a minorităţii maghiare în Transilvania, de parcă n-ar fi avut depline drepturi în România Mare? Declaraţia aceasta vorbeşte de un neadevăr, ştiut de toată lumea, când cer „redeschiderea Universităţii maghiare din Cluj“. Din acest text cei neiniţiaţi, sau de rea-credinţă, pot deduce că, între cele două războaie, ea a existat, în realitate o astfel de universitate n-a existat niciodată şi nici Partidul Naţional Maghiar n-a cerut aceasta, având deschise, nelimitat, toate universităţile din ţară. Asemenea puncte de vedere au exprimat, printre alți români aflați în exil: Alecsandru Miele (R.F.G.), Ion Varlam (Franţa), Liciniu Faina, Ion Rațiu. Mihai, promitea ungurilor, că odată ce va prelua puterea va da Ardealul ungurilor!.

Când în 23 August 1944, Mareşalul Ion Antonescu a fost rugat de monarh să vină la Palatul Regal, colonelul Davidescu, l-a avertizat că nu are o gardă de etichetă, onorabilă la întâlnirea cu regele său:

„- Nu e nevoie Davidescu. E de ajuns şi asta, doar merg în casa regelui.

Loialitatea. Credinţa în onoarea altora, arată generalul aviator Radu Theodoru, i-au fost fatale. Generalii (laşi şi trădători, n.a.) şi regele l-au asasinat mârşav, terfelindu-i onoarea şi loialitatea atunci când l-au predat inamicului. Situându-se josnic în afara demnităţii elementare de oameni şi soldaţi…

Mareşalul a încercat, în plin război mondial, să facă din România o ţară a românilor. Încercare plătită cu capul după tragica tradiţie a istoriei neamului.” (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti. 2012, p. 157-159)

Mareşalul Antonescu care, a apărat Ţara şi Monarhia a fost predat chiar de către regele său pe care îl apăra cu viaţa sa, duşmanului bolşevic cu care noi ne luptam pe viaţă şi pe moarte de secole, şi contrar aşteptărilor, vandalii muscali nu l-au ucis, ci i-au lăsat lui Mihai I, cea mai josnică mârşăvie REGALĂ.

Mihai I, căci nu i se mai poate spune de către nimeni, din Cer şi de pe Pământ, Mihai I de România, a profanat Sf. Mănăstire Curtea de Argeş, Ţara şi poporul Voievozilor şi Vlădicilor ctitori de-a pururea ai Neamului. Miercuri, 23 August 1944 – miercurea patimilor poporului român. Cea mai neagră Miercure impusă în calendarul istoriei poporului român de către dinastia Hohenzollern, prin suveranul Mihai I: TRĂDARE

 

.

Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT