OSPĂȚUL FECIORILOR

• publicat la: 30 December 2019
OSPĂȚUL FECIORILOR

În urmă cu 150 de ani Iosif Vulcan făcea cu cei de la „Familia” lui   „foaia beletristică cu ilustrații” în care publicau obiceiuri, datini de Crăciun și alte serbări populare, dimpreună cu multe poezii populare culese de colaboratori. Redăm una.

Și pentru a vă introduce în atmosfera acelor ani voi spicui din datina populară: „Ospățul feciorilor”, așa cum a consemnat-o Fr. Longin. Conform spuselor sale: „sunt puține popoare în lume care au atâtea și așa frumoase datini ca poporul român”, despre care se pot scrie cărți întregi, care ar putea compune, era de opinie autorul, chiar „o bibliotecă întreagă numai cu cărți despre caracterul lui [a poporului-n.n.], judecat din datinile și poeziile sale, foarte frumoase și mult prețioase”[i]. Ele, la un loc, ne prezintă, de fapt, caracterul și sinteza istorică a trecutului, la urma urmei originea sa, nealterată de amestecuri diferite. Nici „o poteră n-ar putea constrânge” ca datinile să servească altcuiva decât poporului român, deși, la prima ascultare, unele par fără de sens și preț, dar la o analiză aprofundată dau contrariul.

Autorul relatează faptul că în 1867 sărbătorile Crăciunului le-a petrecut la un amic, dintr-un sat din Transilvania (fără a-l nominaliza), unde poporul român era „mai curat, mai sârguincios, cu români model, oameni sănătoși, frumoși cu familii extinse, oameni de treabă”[ii]. Tinerii din acel sat se pregăteau de „Ospățul feciorilor”, o datină veche, din moși și strămoși, de mare preț, care evocă bravura românilor, când aceștia serbau „juzii juvenili”, între Crăciun și Anul Nou, în cadrul familial. La ospăț luau parte 12 feciori din sat, de peste 18 ani, dar nu mai bătrâni de 21. Ei formau societatea, condusă de un vătaf cu mare autoritate, a cărei persoană era inviolabilă, ales dintre ei feciorii. Acest vătaf comanda tuturor, el era oratorul (el „vornicește”) și tot el avea drept a judeca și pedepsi. Dintre cei rămași unul era bucătar, care gătea pentru toți, altul ospătar, ce servea băutură la toți, pentru a aduna de la toți plata consumației. Fiecare dintre juni se îngrijea încă de la culesul „vinului-nou” să procure vinul, să-l grijească, să-l strecoare, fără să-l desfacă până înainte cu o săptămână de Crăciun, când făceau repetiție la colinde și cântări pentru ospăț, la o anume casă în care se adunau seara.

La Domnul casei, numit „stăpân” se adunau cele necesare ospățului, de unde feciorii plecau la biserică în ziua de Crăciun, îmbrăcați în straiele populare, specifice satului, cu „stăpânul și vătaful” în frunte, după care se întorceau la „stăpân” acasă de unde porneau colindatul: mai întâi la preot, la fruntașii satului și apoi de-a rândul satului. Tot alaiul de feciori, doi câte doi, urma vătaful iar cei de pe urmă duceau „bota cu colaci și straița cu carne”. Ei erau urmați de țiganii, cu instrumente, care rămâneau afară (când feciorii colindau gazda), împreună cu cei ce duceau bota.

În casă se vornicea, iar după salutul de primire făcut de gazdă feciorii se împărțeau în două și colindau, pe rând, când unii când alții, și la sfârșit împreună, fiind ascultați cu pioșenie. „Vătăful vornicea și la sfârșit și mulțămeau”, pentru că femeia gazda ducea celor de afară colaci și mâncare. Așa colinda ținea până la înserat, când se retrăgeau la „stăpân”. Până la Sân-Vasii (Anul Nou) nici unul dintre feciorii care compuneau ospățul nu putea să-și viziteze casa părintească, ei locuiau numai la casa „stăpânului”, fără știrea vătafului nu puteau participa nici măcar la șezătoare. Dacă vreunul „aluneca” cu băutura, ceea ce era raritate la acei feciori, iar dacă se întâmpla era „bătut în mijlocul uliței când ieșeau oamenii de la biserică”[iii].

După ce sfârșea colindul zilnic începea „ospățul”: în prima zi fiind invitați la prânz toți fruntașii satului, solemnitate începea de rugăciunea preotului și era continuată cu „gratularea vătafului”. Oaspeții, lângă care se așeza doar vătaful, erau serviți de feciori cu bucatele căpătate din sat, adunate pe botă. Oaspeților li se aduceau mulțumiri pentru onoarea ce li s-a făcut feciorilor și erau petrecuți cu „lăute și cântări” la casele lor.

Ziua următoare se invitau ceilalți bărbați cu neveste fiind și ei ospătați după ritualul anterior expus. A treia zi erau invitate „fetele mari”, ceea ce însemna petrecerea adevărată, așteptată de feciori care „serveau cu complezență de mirare fetele”. După care urma jocul până se însera bine. Dacă mai rămânea ceva din bucatele adunate de feciorii colindători ai satului petrecerea lor continua, dar numai până la Anul Nou!, când venea rândul fetelor de „Sân-Vasiliu” să organizeze petreceri specifice.

Așadar totul se consuma în colectivitate cu cântec, joc și voie bună. Într-un sat mai mare „ospețele feciorilor” puteau fi mai multe, dar toate în aceeași cordială atmosferă. Vătaful era respectat de toată comunitatea iar mandatul său, de ținere a ordinei la joc, dura până la următorul „ospăț al feciorilor” când se făcea o nouă alegere de vătaf.

Învățăminte multe pot fi trase dintr-o astfel de datină de Crăciun pe care le rezum în: responsabilitatea pentru organizarea unui eveniment; stabilirea în mod democratic și respectarea de către toți a ordinii celor în drept a face regulile; respectul dintre generații în care ierarhia satului, în cap cu preotul, învățătorul și primarul, alături de bătrânii gospodari fruntași, erau urmate; rolul femeilor în acea epocă, deși socotită doar bună „pentru a face patriei prunci sănătoși și viguroși”, începe a căpăta noi valențe cultural-artistice, inclusiv buna cuviință și politețea față de fetele ce erau curtate; junii erau pregătiți pentru intrarea lor după majorat în atributul de conducători, „ospățul” fiind doar un pretext de verificare a capacității lor organizatorice și de execuție a unora din treburile obștești.

„Ospățul feciorilor”, devenea o treabă extrem de serioasă a întregii comunități: bătrânii fruntași fiind cei dintâi onorați, ca semn al recunoștinței. Cât de însemnat și călăuzitor a fost rolul preotului îl desprindem și din acest frumos obicei păstrat cu sfințenie. Totul era un bilanț al prosperității, al solidarității căci obiceiul învăța și forma moral caracterele tinerilor: să colinde la rând pe toți, fără excepție, forma deprinderea de a dona (mâncare strânsă în straiță și pe botă), a economisii prin împărțire la toți pentru ca să ajungă la toți și a petrece cu lăutarii în acordurile frumoase ale dansului, precum la vestitele saloane, în care se prindeau pe rând vătaful, apoi ceilalți.

Datina nu excepta de la ospăț pe nimeni. Bucuria era a întregii comunități. Conform acestui obicei tinerii erau învățați a trăi independenți de casa lor pe care n-o puteau vizita fără acordul vătafului conducător. Regulile și sarcinile primite de cei 12 feciori de ospătari, la botă sau colindători, erau respectate întocmai sub sancțiunea suportării unor pedepse aplicate pe ulița satului, spre a fi de ocara tuturor. În acest fel delicvența la sate era una de excepție: și pentru ca să nu se facă de rușinea satului. Din păcate autorul acestor relatări Fr. Longin nu povestește și despre acestea, dar aflăm din caricaturile de epocă tâlcul lor. Ei bine toate aceste obiceiuri formau deprinderi sănătoase la tineri.

„Ospățul feciorilor” îi pregătea pentru viața de adulți responsabili, pentru igiena traiului cu morală sănătoasă al colectivități sătești pentru care nici un efort nu li se părea prea mare și zadarnic. Trăinicia formată al unor asemenea caractere se va proba în vâltoarea marelui război al luptei pentru biruința steagului tricolor. Respectul disciplinei feciorilor a fost sămânța ce a rodit din pruncie la marile Praznice naționale.

Și încă mai merită să subliniem un important învățământ: înfrânarea, abținerea de la lăcomie și consum excesiv de băuturi. Cel care aluneca suferea ocara satului, sub sancțiunea nemiloasă a vătafului, responsabil și pentru comportamentul celorlalți. Darul, reprezenta o dovadă de răsplată, de descoperire a bunei voințe, onoarea cinstirii colindătorilor.

Ospățul feciorilor din fiecare zi avea loc numai după slujba de la biserică, și se încheia seara târziu. Adică întâietate avea hrana spirituală apoi cea trupească. În relatare mai sunt amintite și șezătorile de la care erau opriți feciorii, dar povestitorul nu le detaliază. Participarea feciorilor era chiar o răsplată pentru frumoasele lor servicii în misiunea, rolul, pe care-l aveau în ceata de feciori. Așa învățau junii cei tineri omenia sfântă a satului românesc, ospătarea trecătorului și poftirea lui la masă, ori întinderea unei căni cu apă proaspătă din izvorul iubirii aproapelui. Văzând și acest frumos obicei de Crăciun dăm deplină dreptatea parafrazându-l pe Lucian Blaga: veșnicia s-a născut la sat, din mirabile semințe!

Încheiem aceste șire cu răscolitoarea rugăciune rostită de părintele protopop de Alba Iulia, Ioan Teculescu, în memorabila zi când trupele române au intrat în oraș[iv]:

De-a pururi scut și adăpost

Poporului nostru ai fost

Biserică străbună.

Din rândul sfintei Providenți

Tu ai păzit pe-ai noștri părinți

Ca mama cea mai bună.

Când valuri de potop turbat

Asupra lor s-au revărsat

Să stingă-n ei credința

Cu zidul tău i-ai apărat

Și legea sfântă le-o-ai păstrat

Păstrându-le ființa!

De-aceia și împodobim

A ta catapeteasmă,

Și cu cântări toți te cinstim

Și daruri noi îți oferim

Și jertfă de mireasmă.

O, fi-ne și de-acum ce-ai fost

Ocrotitoare și adăpost

În vremuri de cercare,

Mireasă blândă-a lui Cristos

Poporului dreptcredincios

Fi-i mamă apărătoare!

 

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

 

[i] Familia, nr. 52 din 28 decembrie 1869, p. 618

[ii] Ibidem

[iii] Ibidem, p. 619

[iv] Ibidem

Lasati un comentariu