BUNA VESTIRE

• publicat la: 25 March 2020
BUNA VESTIRE

Buna Vestire este prăznuită de Biserică pe 25 martie. Buna Vestire  sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul în amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil  a vestit Sfintei Fecioare că va naste pe Fiul lui Dumnezeu. Buna Vestire este prima sărbătoare confirmată în documente, dintre sărbătorile Maicii Domnului.

Data acestei sărbători a variat la început. Astfel, unii o sarbato­reau în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar în unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit pe 18 decembrie. Părintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683). La început aceasta era doar locală si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului. Va­riatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică.

Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie). In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea. Buna Vestire  este sarbatorita în fiecare an în perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.

„Cum va fi timpul de Buna-Vestire, aşa va fi şi în ziua de Paşte. Dacă se ia ceaţa înainte de a ieşi soarele, aşa de timpuriu are să fie şi primăvara. Ciobanii se suie în această zi pe stogul de fân şi ameninţă cu toporu pe iarnă, gonind-o, că iarba-i înverzită şi că ei trebuie să-şi pască acum turmele. De multe griji va scăpa plugarul dacă în noaptea de Buna Vestire va fi senin”. (Simion Florea Marian – Sărbătorile la Români I)

LEGENDE ȘI POVEȘTI

Încercând să-și explice de ce cântă numai trei luni pe an, țăranii au născocit nenumărate povești și legende, proverbe și ghicitori, cântece și jocuri, toate având aceeași temă centrală: cucul și cântecul lui. Unele legende spun că, de Sânziene, cucul mănâncă orz şi se îneacă, după care se transformă în uliu și pleacă pe celălalt tărâm. Altele povestesc despre un cuc cu penele de aur, care cântă numai în cer și că, de fapt, noi o auzim pe soția lui, Sava, cea părăsită pentru că l-a înșelat cu privighetoarea… Mai este o poveste despre doi frați blestemați de tatăl lor, care se tot strigă pe nume dar nu se mai găsesc niciodată.

Și, ca misterul să fie pe măsura personajului nostru, trebuie spus că superstiții și povești despre cuc nu avem numai noi, ci și majoritatea popoarelor care îi aud cântarea. Grecii povestesc că Jupiter, pentru a o cuceri pe Hera, s-a transformat într-un cuc, nemții îl asociază cu zeul tunetului, japonezii cred că poartă pe aripi zorii de zi iar indienii îl consideră simbolul sufletului înainte şi după încarnare, trupul fiind cuibul străin în care sufletul vine să se aşeze.

PASĂREA ORACOL

La români, nu există nimeni cu un dar mai mare al prorocirii ca al cucului: după cântecul lui poți număra câți ani mai ai de trăit (Cucule, puiucule!/Câți ani îmi vei dărui/ Până ce eu voi muri?), cât mai ai de așteptat până la nuntă (Cucule, voinicule!/ Câți ani îmi vei da/ Pân’ m-oi însura?), dacă vei fi bogat, necăjit, flămând ori îndestulat.

Cucul și cântecul lui este invocat de tinerii recruți (Mie cucu’ mi-o cântat,/ Neprânzât și nemâncat,/ În cătane de plecat), de cei înstrăinați (Cântă cuce/ când te-i duce,/ Ca să-mi gat și eu merinde,/ Să mă duc și eu cu tine,/ Cucule, în țeri străine) și de cei plecați pe front (Ție, mândră-ți cântă cucu’,/ mie îmi bubuie tunu’…).

Cucul este ademenit de îndrăgostiți (Cântă-mi mie înc’o dată,/ Că mi-e mintea tulburată,/ Cântă-n dreapta mea cu foc,/ Să am parte de noroc,/ Cântă-n faţa mea cu drag,/ Că ţi-oi da frunză de fag,/ Să nu mai fi tot pribeag).

DRAGOSTEA ASCUNSĂ SAU BOALA CUCULUI

Dragostei tăinuite i se spune în Bucovina „boala cucului” și se poate vindeca doar dacă îți ungi pieptul, în dreptul inimii, cu untură de cuc. Așa că tinerii nu se sfiau să-l omoare dacă îl prindeau. Apoi, îi purtau capul în sân ca să se îndrăgostească de ei persoana iubită. În lipsa cucului, despre care se știe că nu se dă ușor prins, la mare preț este și creanga pe care a cântat prima oară. Cine o găsește, o poartă în sân ca să asculte lumea de el ca de cuc, o pune în scăldătoare pentru că e bună și ea de dragoste, sau o dă la vreo babă ca să îi descânte inima…

Așadar, începând de astăzi și până de Sânziene, putem auzi cântarea cucului. Dacă vestește primăvara sau prevestește soarta noastră, dacă poartă glasul codrului sau pe cel al strămoșilor din cer, rămâne de văzut.

Lasati un comentariu