Dictatul de la Viena. Consecințe în viața românilor din zona Carei

• publicat la: 10 septembrie 2019
Dictatul de la Viena. Consecințe în viața românilor din zona Carei

MOTTO:

-Să-ţi spun ce am trăit eu atunci, pe vremea hortystilor.

-Bine mamă, dar asta le-ai mai povestit.

-Poate, dar niciodată nu s-a scris!

 

„Era în vremea ocupaţiei Horthyste când acestia  au impus mercurial la produsele agro-alimentare din piaţa orăşenească din Carei. Locuitorii coloniei Răduleşti, – pe care bunici tăi, Moşincat Dumitru şi Buboi Gavrilă, alături de alţi 32 de băştinaşi, veniţi din judeţul Sălaj, au întemeiat-o în 1928, – duceau cu desaga câte ceva din surplusul gospodăriei.  Cu coşărcile pline cu lapte, smântână, ouă, brânză, fasole, ş.a. surorile mele Oniţa (văduvă de război, bărbatul ei Ţolaş Nicolae, căzut la datorie pentru patria lui Horthy) şi Sabina au depăşit mercurialul produselor fixat în piaţă – datorită cererii ridicate. Pe loc csendöri (jandarmii) unguri, vigilenţi, le-au întocmit proces – verbal şi le-au condamnat la 10 zile de penitenţă. Tata, Buboi Gavrilă, om cu mare milă, mereu alături de cei 10 copii ai săi, s-a oferit să ispăşească el pedeapsa pentru copilele sale, cu atât mai mult cu cât sora Oniţa era văduvă de război, iar fiica sa cea mică Florica, era sugară. Fără milă, sora Oniţa, împreună cu sugara Florica, au fost închise la Zalău. Nici cealaltă soră, Sabina nu a scăpat de carcera de 10 zile de la Satu Mare. Îmi amintesc, că aveam cam 16 ani şi am fost nevoită să am grijă de cei trei copii, minori ai surorii Oniţa, rămaşi fără ocrotire acasă.

Dură a fost viaţa pentru românii rămaşi sub stăpânire Horthystă! Pe lângă greutăţile pe care războiul le aducea, românii erau prigoniţi, batjocoriţi de cetăţeni cu care veneau în contact, chiar dacă nici ungurii nu o duceau mai bine. De români se râdea în orice împrejurare. Pentru orişice. Ţin minte – povesteşte cu tristeţe şi lacrimi mama – că duceam grâul recoltat, la treierat, la batoză. Pentru fiecare membru de familie primeam numai 200 kg de grâu, indiferent cât aveai. Restul era pentru Horthy. Nu mai ştiu dacă şi cu cât era plătit, dar noi o duceam greu, nu prea ne mai ajungea făina pentru pâine de la o recoltă al alta. Cine nu recolta cât trebuia predat, nu primea nimic. Cine avea mai multă făină în hambar, decât calculau perceptorii fiscali, se confisca. Aşa era şi cu untura, ouă, gâşte, păsări, porci, etc.

La moara din Carei, tata s-a dus să macine grâu şi acolo nişte feciori de unguri, văzându-l singur şi mai bătrân l-au batjocorit, făcând tot felul de glume pe seama opincilor lui. Ei nu ştiau că tata vorbea ungureşte, şi îl ironizau că-i opincar. Replica lui tata i-a surprins şi redus la tăcere: mă voi râdeţi de un opincar când voi sunteţi nişte proşti care nici Tatăl Nost, nici Credeul nu-l ştiţi nici  măcar în limba voastră? Şi tata le-a spus-o pe limba lor. Atunci, morarul, un bătrân înţelept, i-a ruşinat, iar tinerii s-au făcut nevăzuţi…

Era, cred, în 1941 când fratele Buboi Dumitru, şi cumnatul Ţolaş Nicolae au primit ordin de concentrare în armata lui Horthy. Ţin minte, că eram cu sora Măriuţa la muncă în Toagul lui Berkovics, când fratele a venit să-şi i-a rămas bun de la noi, şi dus a fost de nu l-am mai văzut! Eu eram slugă la porcii grofului din Toagul lui Berkovics. Şi tot m-am gândit de ce Regelui român nu i-a păsat de noi când ne-a abandonat la unguri?.

Cui să-i spun că, nici atunci şi nici astăzi guvernanţilor nu le-a păsat decât de ei! Eu nu mi-am recăpătat nici car, nici boi, nici fraţii înapoi!. Dar regele nepăsător a fost răsplătit „în pace şi onor”. Sluga de ieri, cu pensie de 460 de lei astăzi, plăteşte ca bir taxe şi impozite, regele de ieri şi astăzi e scutit! Nedreaptă lume!. Eu simt că am fost şi sunt trădată, el se făleşte, la Moscova, cu Victoria.

Bine, dacă atunci, sub unguri n-am avut nici un drept, căci toţi trebuia să fim unguri, acum ce vină mai avem?. Atunci, o învăţătoare din Pir ne-a preluat, în clasa a 5-a şi ne învăţa ungureşte, cântând. Tinerii, printre care şi tatăl tău, făceau pregătire premilitară – levente, apoi au fost duşi la munci grele în Ungaria. Apoi a fost dus în lagărul de muncă din Ungaria. Nu i s-a dat nici un drept, nici un pengö. Şi ca să scape de ironiile ungurilor la adresa opincarilor şi-a făcut încălţăminte cu talpă de lemn. Ăsta-i adevărul nescris. Dar ei, ungurii, chipurile, au suferit sub români. Numai cine nu ştie poate să scrie prostii”.

Cât adevăr cuprinde relatarea mamei mele reiese din cuprinsul documentelor pe care le analizăm sau/şi pe care le reproducem în continuare. Cât n-au reuşit iredentiştii să facă prin acţiuni de sabotare, subminare, umilire, batjocură şi acţiuni subversive au întregit prin teroare şi brutalitate după ruperea Ardealului în perioada 1940-1944, cu complicitate internaţională.

 

Dispute de după Trianon

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă şi în momente ale conversaţiei curente, în discursul politic sau chiar şi în cel ştiinţific. Frecvenţa şi intensitatea discursului sunt proporţionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenţiei asupra lui determină formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conştiinţa publică. Uneori faptul poate fi o eroare şi avea consecinţe de-a dreptul nocive, de natură să afecteze întreaga colectivitate, alteori doar regretabile.

De ce este necesar să se ştie că Tratatul de la Trianon a fost un act juridic foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. De ce este necesară cunoaşterea acţiunilor iredentei maghiare dintre cele două războaie mondiale? Răspunsul nostru se reazemă pe trecutul istoric cât şi pe actualitatea socială şi realitatea politică din România democratică de astăzi. Din această perspectivă tema supusă atenţiei publice prezintă o foarte mare importanţă. Formele şi intensităţile de manifestare a adversităţilor ungureşti şi pretenţiile teritoriale sau de autonomie a Transilvaniei, duse până la separaţie, a preocupat guvernele şi grupările politice oficiale şi organizaţiile neguvernamentale şi para-militare ungureşti de la  Trianon[1] încoace.

Analiza fenomenelor trecute şi reflectarea lor în actualitate întră în sfera de observaţie ştiinţifică a istoricului care are datoria să informeze corect şi complet opinia publică, mai ales despre evenimente de primă însemnătate. Iată de ce considerăm de actualitate şi de necesitate o argumentare ştiinţifică, relativ obiectivă, a unui fenomen atât de disputat cum a fost diferendul având ca punct de plecare tratatul de la Trianon.

Trianonul a reprezentat practic un tratat de pace între Ungaria şi restul lumii. Este adevărat că el reglementa şi un contencios dintre Ungaria şi România, dar ocupa un loc restrâns în ansamblul tratatului, deşi, desigur, nu lipsit de importanţă. Vom exemplifica prezentarea tratatului printr-o privire, fie şi numai rezumativă, asupra conţinutului său, cu scopul de a pune în lumină şi partea nevăzută, pentru o corectă cunoaştere din punct de vedere ştiinţific.

În cele 164 de pagini ale Tratatului toată chestiunea graniţei ungaro-române ocupa cam o coloana de text, pe o singură pagină. Manevra Ungariei s-a conturat inclusiv prin numirea unor delegaţi nesemnificativi[2] – un ministru al Muncii şi al Prevederilor Sociale şi un funcţionar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador, în timp ce semnatarii din toate statele erau plenipotenţiari. În partea a treia intitulată Clauze politice europene, în articolele 45-47, era înscrisă obligaţia României de a insera în legislaţia sa dispoziţii pentru protejarea intereselor locuitorilor de alta rasă, limbă, religie, din teritoriile care cunoscuseră transferul de suveranitate în favoarea statului român. Pe lângă garanţiile de drepturi pentru minorităţile de orice fel, tratatul mai cuprinsese şi prevederi referitoare la aşa-zişii „optanţi” (locuitori care, după 1918, se strămutaseră în Ungaria, pentru care se pretindea recunoaşterea drepturilor lor de proprietate în teritoriile care trecuseră sub suveranitatea altui stat). Peste câţiva ani ele vor prilejui, în faţa Societăţii Naţiunilor şi a Curţii de Justiţie de la Haga, o celebră dispută între România şi Ungaria, în cursul căreia şi-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic şi juridic Nicolae Titulescu, faţă în faţă cu experienţa şi prestanţa bătrânului conte Apponyi.

Disputa a fost complicată de faptul că, între timp, România aplicase legea de reformă agrară, pe care optanţii, în baza tratatului de la Trianon, sprijinite fiindu-le interesele de către statul maghiar, au socotit că o pot contesta, în ceea ce îi privea. Articolele 177-178 aveau să creeze numeroase litigii de detaliu. Ele vizau restituirea reciprocă – între Ungaria şi statele în favoarea cărora avuseseră loc transferuri de teritorii, foste sub suveranitatea statului ungar până la 1918 – a arhivelor curente pe ultimii 20 de ani (deci de la 1900) şi a arhivelor istorice privind teritoriile respective. A fost o chestiune extrem de greu de soluţionat, fiindcă arhivele aveau multe fonduri şi documente ce prezentau interferenţe inexplicabile de conţinut între teritoriile devenite limitrofe în termenii Tratatului de la Trianon.

Frontiera dintre România şi Ungaria, schiţată în articolul 27 al tratatului, a fost trasată pe teren de o comisie mixtă, ale cărei lucrări au fost consemnate în 126 foi de hartă la scara 1:5 000, într-o hartă globală la scara 1:375 000 şi o descriere a frontierei şi a lucrărilor întreprinse de comisie, cuprinzând o introducere şi 10 fascicule, în 1327 de pagini.

Moralmente – şi în fapt – Tratatul de la Trianon reprezintă, indiscutabil, o realitate şi în prezent. Din punct de vedere strict juridic însă, răspunsul nu e uşor de dat, dintr-o dată. El n-a fost niciodată denunţat formal şi oficial, potrivit practicilor internaţionale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însăşi executarea lor, ori prin depăşirea termenului lor de validitate. Clauzele cele mai importante – cele teritoriale şi militare – au fost modificate, deci parţial anulate, prin acţiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania şi Italia. Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria după al doilea război mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmându-le prin consens internaţional.

Alimentată de înţelepciunea reflecţiei asupra celor petrecute în secolul trecut, că repunerea în discuţie a ordinii internaţionale de drept – chiar într-o Europă Unită -, fragmentarea ei între răspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranţa de a menţine cu forţa un asemenea nou echilibru, sunt naivităţi ce ar putea duce la consecinţe catastrofale, din spiritul concesiv faţă de autoritatea tratatelor internaţionale, precum cele din 1933-1938.

Pentru ilustrarea realităţilor de după Trianon apelăm la memoria documentelor, redactate de părţi neutre, cum a fost de pildă geograful francez E. de Martonne, care a întocmit un raport despre situaţia ungurilor din Transilvania în următorii termini: ”Românii n-au făcut tot ce era posibil pentru a atenua amprenta maghiară lăsată asupra oraşelor şi asupra administraţiei. Pe linia Oradea Mare – Satu Mare, am văzut lipite pe vagoane etichete scrise în limba maghiară având antetul CFR, deci imprimate după anexare. Personalul căilor ferate, casieri, hamali, controlori, este încă aproape peste tot de origine maghiară. La fel cel din poşte, unde mi s-a întâmplat să nu mă pot face înţeles nici în franceză, nici în română”[3].

În cuprinsul acestui studiu vom demonstra că văicăreala ungurească, de pe toate meridianele şi pe la toate uşile cancelariilor, avea ca unic scop revizuirea frontierelor stabilite prin Tratatul de pace de la Trianon, folosindu-se pentru atingerea acestui obiectiv orice mijloc propagandistic, făcându-se lobby cu orice preţ. Au promovat femeile sub aşternutul avangărzii propagandei. Serviciile de informaţii făceau cunoscut faptul că, femeia Veiman, patroana unei case de toleranţă din Oradea, făcea un interes trafic de femei de moravuri uşoare, atât în localurile de noapte din Oradea, cât şi printre ofiţerii şi subofiţerii de la unităţile militare din lungul frontierei. Un caz similar a fost cercetat administrativ, în ziua de 29 Septembrie 1939, de către Comandantul Legiunii Jandarmi Bihor[4], care a găsit în comuna Hasasău de Tinca şi în comuna Tinca mai multe femei unguroaice pe la casele subofiţerilor şi ofiţerilor precum şi în interiorul cantonamentelor de pe zonă. Acele femei, care sub masca prostituţiei, căutau să se înfiltreze printre ofiţeri şi trupă făceau parte din organizaţia „Magyar Magyarert” (ungur pentru ungur) şi transmiteau informaţii în Ungaria asupra poziţiilor trupelor române. Toate acele femei erau foarte „devotate cauzei maghiare”, fiind pregătite pentru a culege şi transmite informaţii dincolo de frontieră. Printr-o asemenea metodă unguroaicele au falsificat adevărul şi în anturajele politice şi diplomatice occidentale, numai ca ungurii să fie crezuţi.

Evenimente din toamna anului 1940, şi mai ales episoade cu privire la jalea care a cuprins ţara, înainte şi după dezlipirea teritoriilor româneşti în 1940 – a Basarabiei şi Bucovinei, în urma ultimatumului sovietic, din 26 iunie, a unei părţi a Transilvaniei, în urma dictatului de la Viena, din 30 august 1940 şi a Cadrilaterului, după tratativele de la Craiova, din 7 septembrie 1940 – merită să fie consemnate de istoria apropiată mai cu seamă că atunci, şi acolo, s-au consumat importante acte oficiale – decisive pentru destinul neamului românesc.

Oradea Mare, de pildă, care jucase un rol politic foarte important în făurirea României Mari, prin celebra Declaraţie de independenţă de la Oradea, redactată, la 12 octombrie 1918, în casa dr. Aurel Lazăr, a căzut în teritoriul cedat Ungariei Horthyste. Oradea, Cluj, Braşov a fost axa predilectă a propagandei. Municipiul de pe Crişul Repede a fost locul de intersecţie a spionilor unguri cu membrii iredentei din zonă şi apoi punctual de întâlnire pentru negocieri al militarilor români şi unguri pentru ca drama hotărârilor de la Viena să nu fie şi mai mult amplificată. Începând cu 1 septembrie 1940, la Oradea şi-au început activitatea nou înfiinţata Comisie mixtă româno-maghiară de aplicare a arbitrajului de la Viena, iar câteva zile mai târziu o altă comisie, de inventariere a fortificaţiilor rămase pe teritoriul bihorean, precum şi Comisiile mixte de verificare a atrocităţilor comise de trupele ungare de ocupaţie şi paramilitare .

Cercetătorii perioadei sunt de părere că propaganda noastră externă a fost, prin efectul rezultatelor, ca inexistentă. Curentul mondial de opinie publică, determinant în favoarea ungurilor, a consternat însă pe primii ziarişti sosiţi în teritoriile Ardealului cedat, fără luptă. Realitatea deformată, în salonul de aur al palatului Belvedere din Viena, în 30 august 1940, a sfârtecat sufletul românismului la frontiera de vest. Nu cedaţi nimic ungurilor, se spunea în raportul informativ nr. 8, al comandantului Diviziei 20 Infanterie, căci „teritoriul ce-l veţi ceda benevol, nu veţi mai avea temeiul juridic, în faţa Istoriei, de a-l pretinde înapoi”[5]. Eroarea politică săvârşită de consiliul de Coroană şi de regele Carol al II-lea a avut consecinţe directe, imediate şi pe termen lung de necuprins în statistici, căci traumele morale ale românilor expulzaţi de autorităţile ungare-horthyste pot fi doar prezumate.

Şi pentru că după al doilea război mondial spectrul politic regional a conturat un bloc socialist, ungurii autohtonii s-au reorientat: din iredentişti în comunişti, fruntaşi, iar apoi, după 1989, în campioni ai democraţiei, fără însă a uita să sublinieze lipsa drepturilor individuale şi colective ale maghiarimii din România. Cât de lipsiţi de drepturi sunt se poate constata din prezenţa lor pe scena politică, la guvernare şi administrarea treburilor ţării în interesul cui? Rapoartele comisiilor parlamentare de cercetare a abuzurilor şi a dezordinilor provocate de unguri sunt dovezi că spiritul trianonului înfierbântă minţi tulburi, agitate şi sprijinite financiar oficial şi semioficial, atât de la Budapest cât şi de la Bucureşti şi de aiurea.

În opt sesiuni de comunicări ştiinţifice organizate în perioada 1986-2008 tema: Frontiera de vest în istoria contemporană a României, a suscitat interesul istoricilor din România evidenţiindu-se factorul complex ce-l are conceptul de frontieră, în preajma căreia se derulează viaţa economico-socială, culturală, spirituală a celor care vieţuiesc de o parte şi alta a liniei de demarcaţie dintre cele două state condamnate de istorie la vecinătate.

Astăzi, Politica Europeană de Vecinătate reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite, în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni” la frontierele Uniunii.

România a salutat definirea unei viziuni coerente a Uniunii asupra vecinilor, în martie 2003 când Politica Europeană de Vecinătate a fost lansată prin Comunicarea Comisiei „Wider Europe Neighbourhood – a New Framework for the EU relations with its future neighbours”, pe fondul extinderii Uniunii Europene în special spre Europa Centrală şi de Est şi a nevoii de a intensifica relaţiile cu viitorii vecini de la noile graniţe ale Uniunii. Conceptul central a fost cel al unui cerc de prieteni, incluzând state din vecinătatea mediteraneană şi cea estică şi ulterior, din iunie 2004, cele trei state din Caucazul de Sud.

Dacă avem în vedere o asemenea politică dusă de ţările membre ale UE faţă de vecini, apoi atunci cum poate vreun stat membru să submineze din interior o asemenea politică de prietenie prin zâzanie? Răspunsul vine din trecut şi se îndreptă spre incertitudine. Am apelat la memoria vie a documentelor pentru ca fapte reprobabile, ca cele pe care le rememorăm, să nu se mai întâmple în viitor.

Acţiuni politice externe româneşti în perioada interbelică

Faţă de primejdiile revizioniste crescânde, din perioada post Trianon, politica externă românească a fost orientată spre un sistem de alianţe pentru asigurarea păcii şi a securităţii europene, în concordanţă cu interesele vitale ale poporului român. Continuitatea şi permanenţa acestor orientări sunt relevate de răspunsul guvernului Gheorghe Tătărescu, la mesajul regal citit, în Parlament, la 17 februarie 1934: „Politica noastră externă, având ca ideal pacea şi intangibilitatea pe veci a graniţelor ţării, nu poate cunoaşte nici schimbări, nici şovăiri. Lozincile ei rămân aceleaşi: respectul tratatelor, respectul alianţelor şi stabilirea de legături amicale, cu toate naţiunile, fără deosebire”[6]

Un prim succes notabil al politicii externe româneşti şi a celorlalte state ale Micii Înţelegeri a fost semnarea noului pact de organizare (16 februarie 1933), la Geneva. Declaraţia Consiliului permanent al Micii Înţelegeri, adoptată la Praga (30 mai 1933), în spiritul noului pact de organizare, preciza că problema revizuirii frontierelor ţărilor semnatare nici nu se putea pune. Bazându-se pe acest principiu, semnatarii nu admiteau nici revizuirea frontierelor altor state, soarta teritoriilor fiind considerată ca atributul exclusiv al statelor respective. Numai factorii constituţionali responsabili şi parlamentele, în virtutea dispoziţiilor conferite de lege, aveau drept să se pronunţe cu privire la teritoriul lor. Se constata că evocarea problemei revizuirii nu făcea decât să învenineze raporturile reciproce dintre state, ”aţâţând speranţe irealizabile şi făcând astfel să crească obstacolele în calea normalizării relaţiilor dintre state”[7].

Larga mişcare protestatară înregistrată faţă de Pactul de la Roma şi mai ales eforturile Franţei, pentru păstrarea blocului antirevizionist şi a pactului Societăţii Naţiunilor, au determinat renunţarea la articolul 2 al pactului în patru, care prevedea revizuirea tratatelor. S-a menţinut, însă, articolul 3, care stipula egalitatea în drepturi a Germaniei cu celelalte state în problema înarmării[8]. Referindu-se la politica marilor puteri occidentale, inaugurată prin Pactul de la Roma – care a constituit preludiul München- ului -, Nicolae Titulescu a calificat-o drept complot la adresa păcii şi un pericol pentru independenţa ţărilor mici, declarându-se adversar deschis al acestei politici. În cele din urmă, datorită poziţiei Micii Înţelegeri, a protestului opiniei publice democratice mondiale şi a contradicţiilor dintre cele patru puteri semnatare, pactul nu a fost ratificat. El a constituit însă o încurajare pentru statele revizioniste, pentru creşterea revanşismului fascist german.

Cu acelaşi scop, al contracarării politicii revanşarde şi revizioniste, s-a constituit în februarie 1934 Înţelegerea Balcanică, ca sistem de alianţă defensivă între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Cu ocazia semnării documentelor, la Atena, în 9 februarie 1934, Nicolae Titulescu argumenta legitimitatea statelor semnatare pentru realizarea unor organisme care să le apere integritatea teritorială contra tendinţelor revizioniste ale unor state: „De la noile tratate de pace, graţie unor exagerări şi a unei violenţe blânde făcute asupra anumitor dispoziţiuni nevinovate, s-a creat pentru o anumită categorie de state un regim bizar şi special. Chestiunea frontierelor lor poate fi discutată oricând între patru ochi sau în public […]. Din moment ce frontierele pot fi ameninţate, în timp de pace, este legitim ca ele sa poată fi garantate fără să se poată vorbi de preparative de război”[9].

În consens cu politica externă a statului român s-au desfăşurat puternice acţiuni de masă, care exprimau profundele sentimente patriotice şi conturau starea de spirit antirevizionistă a poporului român. Astfel, la 29 mai 1933, au fost organizate mitinguri antirevizioniste la Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Constanţa, Sighet, Braşov, Oradea. O profundă impresie a făcut, în cadrul mitingului de la Bucureşti, desfăşurat la Arenele romane, scrisoarea adresată de Nicolae Iorga, în care se atrăgea atenţia că existau în Europa forţe „care voiesc întoarcerea unui trecut de apăsare naţională. Le trebuie hotare pentru a căror înlăturare au murit douăzeci de milioane de oameni […]. Proiectele de schimbare vor întâlni la graniţele puse în discuţie un front de baionete şi o nezdruncinată hotărîre”[10].

În august 1933, în întreaga ţară, au avut loc manifestaţii de cinstire a eroicelor lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. La acele întruniri s-a subliniat hotărârea şi voinţa de a lupta, cu arma în mână, dacă frontierele ar fi fost în pericol, „dacă se va încerca o tulburare a păcii, dacă se va încerca o nouă agresiune nedreaptă ca şi cea din 1914 – atunci România este gata să-şi îndeplinească datoria de a apăra pacea, de a apăra dreptatea, de a apăra tratatele”[11].

În condiţiile unei puternice activizări a forţelor naţionaliste europene, care militau pentru revizuirea tratatelor de pace, a avut loc organizarea, Ligii antirevizioniste române (la 15 decembrie 1933), grupare patriotică care, de-a lungul anilor 1933-1940, a activat şi contribuit la lupta împotriva uneltirilor revizioniste. În conducerea organizaţiei s-au aflat personalităţi marcante ale vieţii politice, ştiinţifice şi cultural-artistice, ca prof. univ. Gheorghe Ţiţeica, prof. dr. Dumitru Burileanu, dr. Voicu Niţescu, prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, dr. Iuliu Moldoveanu, prof. Silviu Dragomir, prof. dr. Ioan Cantacuzino, prof. dr. Gheorghe Marinescu, prof. Constantin Moroianu ş.a. În actul constitutiv al Ligii s-au precizat obiectivele activităţii sale, între care erau menţionate: „dezvoltarea simţămintelor de solidaritate şi de rezistenţă românească. […] Să organizeze în ţară şi în străinătate propagandă intensă pentru menţinerea şi asigurarea păcii pe baza respectării tratatelor şi în cadrul intereselor statului român pe veci unit. Să lucreze pentru întărirea legăturilor politice şi sufleteşti cu statele şi popoarele amice şi aliate care se străduiesc de asemenea pentru menţinerea tratatelor ce le garantează drepturile lor istorice şi integritatea lor teritorială. Să combată propaganda şi acţiunile de orice natură, tendenţioase din ţară şi de peste hotare asmuţite fie de state, fie de organizaţii de orice fel, în vederea revizuirii tratatelor de pace. Să informeze permanent opinia publică din ţară şi din străinătate asupra acţiunilor subversive şi mijloacelor cu care lucrează contra statului român şi a unităţii lui politice şi naţionale şi, prin aceasta, contra păcii însăşi”[12].

Un moment important s-a petrecut la 17 martie 1934, la Roma, unde Mussolini, Gömbös şi Dollfuss au semnat acordurile ce puneau bazele unui bloc revizionist în Europa Centrală. Coordonatele politicii externe a celor trei state vizau, în special, promovarea intereselor şi planurilor economice. În luna mai 1934, prim-ministrul maghiar Gömbös a declarat că „revizuirea tratatului de la Trianon constituie principalul punct al programului său de guvernare[13]. La Roma şi Budapesta, discursurile revizioniste dobândeau o consistenţă sporită şi erau îndreptate împotriva statelor din Europa răsăriteană.

Împotriva acestor puncte de vedere s-au înregistrat o serie de luări de poziţie pentru a se continua politica de apărare a tratatelor de la Versailles, „pentru menţinerea Cartei Europene neschimbată, şi pentru ca revendicările nerealizabile să nu dezlănţuie un nou război, care ar cufunda omenirea într-o situaţie şi mai gravă ca cea din trecut”[14]. În acelaşi sens au fost reconsiderate şi relaţiile româno-sovietice, care au cunoscut o perioadă de ameliorare şi normalitate în primii ani ai deceniului patru. Stabilirea, la 9 iunie 1934, a relaţiilor diplomatice, între România şi Uniunea Sovietică, a avut implicaţii asupra evoluţiei României şi a organizării sistemului militar defensiv, accentul pregătirilor militare fiind pus în principal pe apărarea frontierei vestice a ţării.

La 9 ianuarie 1934, Marele Stat Major român a înaintat Ministerului Apărării Naţionale un studiu care accentua asupra necesităţii luării de măsuri concrete, corespunzătoare noilor condiţii politico-strategice europene. Documentul menţiona că România, deşi nu avea interesul să provoace un conflict, nu va putea evita de a fi provocată. Singura garanţie contra provocării era însă „permanenta şi completa pregătire pentru război”[15].

La 21 februarie 1934, pe baza unei analize pertinente a situaţiei materiale a armatei, a forţei sale combative şi a capacităţii de luptă, în contextul schimbărilor intervenite, în raportul strategic european, Marele Stat Major s-a adresat Consiliului Superior al Apărării Ţării cu solicitarea de a se trece la adoptarea unor măsuri urgente pentru reorganizarea şi înzestrarea armatei. Raportul a fost analizat în şedinţa din 9 martie 1934, în prezenţa regelui Carol al II-lea şi s-a hotărât întocmirea, de urgenţă, a unui studiu complex asupra cerinţelor de dotare, a surselor de aprovizionare, a mijloacelor materiale şi financiare necesare pentru o astfel de acţiune[16]. Obiectivul central al politicii de apărare a fost consolidat prin alianţe politice şi militare regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Convergenţa opiniilor politice româneşti privind securitatea naţională a constituit puntea care a asigurat stabilitate şi continuitate în perioada interbelică. Într-o acţiune asemănătoare s-au înscris şi relaţiile politico-militare statornicite la nivelul înţelegerilor convenite.

Sub raport conceptual şi principial, convenţiile politico-militare încheiate de România, ca membră a celor două alianţe defensive, au fost corecte. Voinţa de a duce la îndeplinire prevederile acestora nu s-a manifestat politic decât numai ca exerciţii reuşite de diplomaţie. Fragilitatea alianţelor a dus la eşecul lor politic. Lipsa armatei şi a conducerii militare s-a manifestat pe deplin. Angajamentele de neutralitate au scos din cauză, pe rând, statele semnatare, au izolat ţara, care în etapa următoare a căzut victimă.

Aceste slăbiciuni, de altfel, intrate prioritar în atenţia serviciilor secrete ungare, servicii care au concluzionat că, dintre toţi semnatarii, România se înconjurase şi se „fortificase la toate hotarele, iar siguranţa sa era la cel mai înalt nivel dintre statele Micii Antante”[17]. Documentul mai analiza şi relaţiile de apropiere cu Rusia sovietică, relaţii dublate cu garanţiile şi prietenia Franţei. Relaţiile ungaro-române s-au înrăutăţit, în special, datorită mişcărilor revizioniste ungare îndreptate împotriva României[18]. Ataşatul ungur de la Bucureşti recunoştea că pilda românească, de curtoazie faţă de Franţa, era calea înţeleaptă de promovare a relaţiilor paşnice dintre state. În mediile militare, Ungaria era apreciată ca cel mai mare inamic al Micii Înţelegeri, deoarece ea îşi îndrepta pretenţiile spre toate ţările din jur. Din această, pricină ataşaţii unguri urmăreau orice mişcare şi întâlnire a militarilor din ţările învecinate şi nu numai. Din acest considerent, se sugera urmărirea întâlnirii avute de Göring cu reprezentanţii Iugoslaviei[19]. Apropierea relaţiilor româno-sovietice a disponibilizat forţe româneşti, care au fost dislocate, în opinia unor specialişti militari unguri, pentru sporirea efectivelor grănicerilor de la frontiera româno-ungară. În realitate însă, era vorba de planul de dislocare a trupelor pus în aplicare de către Marele Stat major român, care se întemeiase şi pe acea vremelnică apropiere de U.R.S.S. Ungaria se interesa de efectivele româneşti destinate, de coaliţia Micii Antante, împotriva lor, după cum un major interes prezenta poziţia sovietelor într-un război îndreptat împotriva Cehoslovaciei. Într-un asemenea context, devenea extrem de utilă cunoaşterea posibilităţilor de manevră a armatei române şi de rocada forţelor de pe direcţia Mureş, pe direcţia Someş[20]. Preocupările ungurilor se îndreptau şi spre organizarea diviziilor române şi tăria celor 3 sau 4 regimente din organica acestora. Interes prezenta şi concepţia de întrebuinţare în bătălie a tancurilor, avioanelor şi a trupelor mecanizate, după cum şi sistemul şi posibilităţile de aprovizionare era important.

Analiza informaţiilor cuprinse în document dovedeşte că raportorul cunoştea realităţile şi manifesta îngrijorare faţă de pericolul pe care-l reprezentau relaţiile militare, create de România. Evaluarea acestora era, în principiu, corect apreciată, numai că planurile de operaţii aveau un caracter exclusiv defensiv. Reacţiile ofensive planificate în cadrul alianţelor erau concepute numai pentru scoaterea din cauză a Ungariei, în cazul că aceasta ar fi atacat una sau mai multe dintre ţările semnatare ale pactului militar. Conţinutul acestui material dezvăluia preocuparea ungurilor faţă de poziţia dobândită de România, după parafarea celor două înţelegeri militare, şi extinderea garanţiilor sale de securitate, prin acordul franco-sovietic. Pactul balcanic, pe lângă protecţia spaţiului românesc în relaţia sa cu Bulgaria, era perceput de către unguri şi ca o posibilitate permisivă de transportul a materialelor de război din Franţa, prin via Salonic, ca urmare a bunelor relaţii româneşti cu Turcia şi Grecia. Din motive inexplicabile, ministrul apărării de atunci, generalul Glazt, deşi avea rezoluţia primului ministru Gheorghe Tătărescu, nu a pus în aplicare decât cu mare întârziere planul. Despre aplicarea acestui plan, generalul Antonescu va întreba în 1937/1938, când a acceptat funcţia de ministru al apărării, în guvernul Goga, şi îi va cere socoteală regelui, în 1940.

Fidelă concepţiei de securitate colectivă, România a promovat, pe toate canalele diplomatice, relaţii bazate pe prevederile tratatelor de pace. Credinţa că politica de pace a României corespunde unanim nu unei idei de partid, ci unei „concepţii naţionale a ţelurilor noastre în lume”[21], a fost exprimată de Grigore Gafencu, în şedinţa Senatului din 5 decembrie 1934, şi susţinută ulterior în acţiuni ale diplomaţiei. Cercurile politice româneşti îşi întemeiau declaraţiile pacifiste pe realitatea tratatelor şi pe faptul că România promova raporturi de bună înţelegere şi cordialitate cu vecinii şi cu alte state, din dorinţa de menţinere a păcii şi de colaborare. Deci, se încerca a se promova „nu o politică de provocare, ci o politică de pacifism”[22]. Discursurile parlamentare urmau acest curs pacifist, cu susţinere guvernamentală şi populară, contribuind astfel la formarea unei adevărate conştiinţe naţionale. Pe măsura evoluţiei situaţiei politico-militare din Europa spre război, fruntaşii partidelor avertizau, pe tonuri şi în moduri diferite, asupra pericolului acţiunilor revizioniste promovate de Germania şi susţinătorii ei. Senatorii, deputaţii, miniştrii, consilierii regali şi militarii erau preocupaţi de evoluţia belicoasă din Europa şi căutau soluţii politice pentru apărarea integrităţii teritoriale şi menţinerea suveranităţii statale.

Anul 1934 poate fi considerat ca unul de referinţă, în care s-a marcat trecerea la o nouă abordare conceptuală şi sistematică a problemelor complexe ale apărării naţionale a României. Hotărâtoare au fost evenimentele de pe plan extern – ascensiunea agresivă a naţionalismului şi militarismului german şi înarmările statelor revizioniste – iar pe plan intern, necesitatea de a se trece de la principii teoretice la acţiuni practice, determinantă fiind intransigenţa cu care şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu, a responsabilizat clasa politică cu privire la rămânerile în urmă privind pregătirile pentru război. Misiunea generalului de a reorganiza armata şi de a ameliora pregătirea ei de război s-a materializat într-un Plan de activitate[23], aprobat inclusiv de regele Carol al II-lea, prin care se reglementa ordinea de urgenţă a lucrărilor pentru pregătirea acţiunilor pe frontul de vest.

A rămas memorabilă, pentru acele împrejurări aprecierea făcută în Parlament de către primul ministru Gheorghe Tătărescu, potrivit căreia echilibrul rupt al armatelor din Europa nu ne îngăduia răgazul unei amânări pe plan militar, fapt pentru care eram “datori să punem armata pe primul plan al preocupărilor noastre”[24]. Măsurile propuse de specialişti militari se refereau la lucrări de efectuat în trei urgenţe. În urgenţa întâi, se avea în vedere Frontul de Vest. Pentru a satisface nevoile de înzestrare ale armatei, guvernul Tătărescu a lansat un împrumut de stat la nivel naţional în valoare de două miliarde de lei. Împrumutul s-a bucurat de o largă susţinere şi s-a realizat într-un timp foarte scurt. Rezultatul subscrierii la împrumutul înzestrării era considerat de Carol al II-lea nu numai o manifestare explicită de solidaritate, dar şi o dovadă a posibilităţilor materiale pe care puterea se sprijinea[25] în opera de redresare a ţării.

În aprilie 1935, prin legea pentru adoptarea bugetului, s-a constituit Fondul Apărării Naţionale[26], care urma a fi alimentat din venituri special legiferate. Iniţial, fondul s-a constituit din 4 miliarde lei, din care 50% proveneau din împrumutul de stat  contractat cu 6 luni mai devreme. Împreunate, aceste două măsuri financiare au dat fundament planului de înzestrare a armatei. După acest prim succes, factorii de decizie, politici şi militari, au elaborat al doilea plan de înzestrare, pentru o durată de 10 ani. Planul a fost dezbătut şi aprobat în şedinţa Consiliului Superior al Apărării Naţionale, din 27 aprilie 1935, prezidată de regele Carol al II-lea. Costurile acestui al doilea plan se ridicau la peste 28,9 miliarde lei. Cheltuielile totale, detaliate pe articole materiale, se refereau la lucrările absolut necesare a se executa în prima urgenţă. Memoriul justificativ sublinia faptul că în „actuala situaţie politico-militară, un conflict armat poate izbucni imediat, fără o prealabilă tensiune politică; rezultă că este necesar ca să suplinim şi să sporim puterea de rezistenţă a acoperiri printr-o serie de noi mijloace (garnizoane de siguranţă şi lucrări permanente) aşezate pe direcţiile principale de pătrundere în scopul:de a bara aceste direcţii în contra atacurilor date cu mijloace motomecanizate reduse; de a oferi acoperirii posibilităţi de rezistenţă timp de câteva zile până la intrarea în acţiune a primelor mari unităţi din grosul forţelor”[27]. În şedinţa Consiliului, premierul Gheorghe Tătărescu a susţinut faptul că, pentru realizarea operaţionalizării rapide a armatei române, la parametri câmpului de luptă modern, trebuiau avute în vedere resursele ţării, dar şi ajutorul francez.

În acelaşi an (1934), la Bucureşti s-a desfăşurat Conferinţa şefilor statelor majore ale armatelor Micii Înţelegeri. La această conferinţă s-a avansat aprecierea, general acceptată, că înfăptuirea Anschluss-ului şi accentuarea provocărilor şi acţiunilor revizioniste erau cauze care puteau determina dezlănţuirea unui război european. Cu această ocazie, partea română a propus elaborarea unui proiect de operaţii împotriva Ungariei şi Bulgariei, în condiţiile unui război generalizat[28]. De remarcat că, pentru prima dată, într-un proiect comun de operaţii, URSS apărea neutră, ceea ce echivala cu o reconsiderare a factorului militar sovietic, în perspectiva unui conflict internaţional. Propunerea românească a fost amendată printr-un act adiţional la convenţiile politico-militare ale Micii Înţelegeri, care stabilea intervenţia militară a celor trei armate, în ipoteza declanşării unei conflagraţii generalizate[29]. În acest fel era preconizată acţiunea comună a Franţei şi ţărilor Micii Antante pentru a contracara o eventuală încălcare a tratatelor de pace de către Germania.

În raportul întocmit de reprezentatul francez, după întrevederile avute cu regele Carol al II-lea şi N. Titulescu, se menţiona că partea română era în favoarea unei rapide coordonări, încă din timp de pace, a acţiunilor militare ce urmau să le întreprindă în comun, în ipoteza că Germania ar fi trecut la înfăptuirea Anschluss-ului, iar Ungaria ar fi încălcat prevederile tratatelor. De asemenea, susţinând importanţa propunerilor româneşti, generalul Pétin se pronunţase pentru susţinerea efortului de înzestrare a armatei române. Pentru înfăptuirea celor convenite, pe plan intern, s-a trecut la elaborarea de măsuri concrete menite să asigure baza materială a armatei române. Şeful Marelui Stat Major a întocmit un raport, adresat primului ministru, la 23 iunie 1934, în care se arătau lipsurile şi nevoile de înzestrare şi de dotare a armatei, care „sunt enorm de mari şi având în vedere situaţia politică actuală, ordinea de urgenţă a tuturor realizărilor de urmărit este: urgenţa I-a – Frontul de Vest (Ungaria). Pentru anul acesta (1934, n.n.) şi pentru Frontul de Vest în scopul unei cât mai bune utilizări a mijloacelor vom distinge: etapa 1-a de a realiza acoperirea; etapa 2-a – rezerva acoperirii; etapa 3-a – grosul forţelor”[30]. La insistenţele forurilor politice române, Louis Barthou, ministrul de externe francez, a întreprins o vizită în România, între 21-23 iunie 1934. Cu acest prilej primul ministrul Gheorghe Tătărescu aprecia necesară importarea imediată din Franţa a unor categorii de armament (artilerie grea şi uşoară de câmp, muniţie adecvată şi aviaţie), pentru dotarea corespunzătoare a 10-12 divizii. Armamentul solicitat era absolut indispensabil României pentru asigurarea apărării şi pentru ca să poată juca rolul pe care Franţa, aliata sa,”îl aşteaptă la momentul potrivit”[31]. Ministrul Louis Barthou a exprimat poziţia guvernului francez, de apreciere a importanţei “intervenţiei armatei române în caz de conflict”[32], pe care o sprijinea în  efortul de înzestrare. La o lună de zile după vizita ministrului de externe francez, la Bucureşti, Carol al II-lea a aprobat, în 25 iulie 1934, Directiva nr. 1, care prevedea un ansamblu de măsuri privind redislocarea unităţilor militare, asigurarea concentrării rapide, modernizarea căilor de comunicaţii ş.a., pentru a se asigura operabilitatea grupului de forţe pe Frontul de Vest, la momentul şi în contextul politico-strategic european adecvat.

Edificarea laturii vestice a sistemului defensiv naţional a impus dirijarea tuturor resurselor materiale şi financiare ale ţării pentru sporirea capacităţii de apărare. Aceasta a devenit principala coordonată de exprimare a efortului întreprins – pe plan militar – de statul român, până la declanşarea celui de – al doilea război mondial.

Într-o notă a Marelui Stat Major, privind măsurile militare hotărâte şi aplicabile, în prima parte a anului 1934, se sublinia nevoia aplicării lor, numai pe Frontul de Vest, pentru a nu provoca suspiciuni din partea celorlalţi vecini, şi în special din partea Rusiei sovietice, cu care „ne găseam în tratative de recunoaştere a graniţelor şi de reluare a raporturilor diplomatice”[33].

Măsurile operative şi relaţiile politico-militare, iniţiate şi adoptate, în cursul anului 1934 au răspuns nevoilor reale de apărare şi au corespuns preocupărilor şi poziţiilor exprimate de forţele politice româneşti. Cursul imprimat dezbaterilor, la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva şi tot mai evidenta coordonare a instrumentelor şi mijloacelor diplomatice franco-sovietice, în condiţiile ralierii efective a ţărilor membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegeri Balcanice la politica de securitate colectivă, a primit o serioasă lovitură prin asasinarea premierului austriac Dollfuss, la 25 iulie, a regelui Alexandru al Iugoslaviei, la 9 octombrie 1934, şi a ministrului Afacerilor Străine francez, Louis Barthou. Cercetările întreprinse pentru depistarea vinovaţilor au evidenţiat amestecul guvernului ungar care a oferit refugiu şi i-a susţinut material pe atentatori. În Comunicatul sesiunii extraordinare a Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri, din 19 octombrie 1934, se menţiona că: numărul mare de acte teroriste care s-au produs, au avut ca scop atingerea unor ţări în poziţia internaţională dobândită[34]. La 11 decembrie 1934, Consiliul Societăţii Naţiunilor a votat o rezoluţie prin care Ungaria era declarată de acesta vinovată de neglijenţă în legătură cu atentatul de la Marsilia[35].

În inventarul problemelor acute, care afectau România, se numărau: Anschluss-ul; revizuirea frontierelor din Europa Centrală; constituirea blocului italo-austro-ungar; înarmarea Ungariei; încercarea de restaurare a dualismului habsburgilor. În raportul întocmit de Marele Stat Major se sublinia, că fiecare din aceste chestiuni în parte, şi cu atât mai mult angrenările lor puteau, declanşa conflicte armate. În plus, cum prin aceste chestiuni se urmărea răsturnarea ordinei stabilite o dată cu tratatele de pace, rezultă că ele “loveau interesele României în modul cel mai grav”[36].

Pe baza planului de campanie, Marele Stat Major, în raport de conjunctura politico-strategică europeană şi de poziţia României în context, prin „notele de serviciu” nr. 191-199, din 3 decembrie 1934, a ordonat prezentarea de urgenţă a studiilor efectuate în vederea echipării Frontului de Vest, prin aprovizionări cu muniţie, materiale de geniu şi transmisiuni, subzistenţe, materiale sanitare, veterinare şi de apărare contra gazelor, legături telefonice, telegrafice şi radio, terenuri de aterizare. Complexul de studii şi măsuri stabilite trebuiau să asigure o îmbunătăţire grabnică a dislocării trupelor, magaziilor de mobilizare şi a depozitelor de muniţii pe Frontul de Vest.Guvernul român a adoptat măsuri urgente pentru îmbunătăţirea înzestrării cu armament şi mijloace de luptă a armatei, în special, a marilor unităţi destinate să acopere frontiera de vest a teritoriului.

La o privire atentă asupra securităţii naţionale, din perioada 1930 -1940, vom constata că aceasta a fost în permanenţă la mâna politicienilor (guvernanţilor), armatei revenindu-i misiunea de instrument de apărare a ţării, cu mijloacele puse la dispoziţie, prin buget, de echipele guvernamentale, de regulă măcinate de jocuri politicianiste şi, abia apoi, de interese naţionale autentice[37]. Afirmaţia noastră este susţinută de realizările din acea perioadă. Voinţa de a face nu a fost însoţită de fonduri bugetare suficiente. Suplinirea acestora a fost compensată prin pregătirea morală a luptătorilor, prin sprijinul larg dat de popor. Parlamentarii români au confirmat această realitate prin interpelările şi luările de cuvânt din cele două camere. La „apărarea ţării nu se vine cu certificate din străinătate”[38], susţinea Pamfil Şeicaru, în intervenţia sa (din aprilie 1932), în timp ce generalul Ioan Popovici spera la ziua în care „tunurile vor suna în semn de pace, dar până atunci noi avem credinţă că trebuie să păstrăm tunurile pentru a semăna securitate căci […], problema dezarmării şi mai cu seamă a securităţii are un rost, […] deoarece în vest un vecin îndrăzneţ cere cu insistenţă revizuirea tratatului de la Trianon, care cheltuieşte, de câţiva ani, aproape 40% din buget pentru pregătirea forţelor armate, organizarea militărească serioasă, a asociaţiilor sportive şi a forţelor poliţieneşti”[39].

Susţinerile din Parlament acreditau ideea că suveranitatea ţării presupunea împlinirea datoriei de apărare. Să înzestrăm şi să întărim armata, pentru a impune respect demn de o ţară care va „şti să-şi păstreze graniţele sale sfinţite cu sângele eroilor”[40]. Argumentele politicienilor se bazau pe conjunctura internaţională creată de victoria în alegerile din Germania a partidului nazist şi numirea lui Hitler cancelar, în ianuarie 1933. Retragerea germanilor, din Societatea Naţiunilor a dezechilibrat centrul Europei, prin activarea acestui focar de război. Agresiunea germană, înţeleasă şi folosită imediat de Ungaria, era din ce în ce mai activă şi mai vizibilă. Manifestările revizioniste şi iredentiste, tot mai frecvente şi mai directe, la adresa securităţii României, au grăbit deciziile politice şi măsurile militare româneşti. Uneori, însă, acestea au fost doar formale şi mai mult declarative decât suficiente, raportate la nevoi.

Planurile de campanie din această perioadă au fost adaptate pentru a răspunde acestor noi provocări. Măsurile luate de Marele Stat Major pentru organizarea apărării naţionale, în raport cu pregătirile febrile luate de statele din jur şi cu situaţia internaţională, au depăşit stadiul teoretic al dezbaterilor parlamentare, dar nu au reuşit să înlăture toate lipsurile materiale. Studiul făcut de secţia I-a a Marelui Stat Major lua în considerare concentrarea forţelor pe Frontul de Vest, în cazul unui război numai între Ungaria şi România[41]. Un război contra Ungariei, în care România să poată concentra majoritatea forţelor, se putea întrevedea în situaţia în care U.R.S.S. şi Bulgaria ar fi fost silite să nu intervină, cel puţin din primul moment, iar ungurii să intenţioneze a ne ataca în condiţiile în care aliaţii ar fi angajaţi în acţiuni pe alte fronturi. Într-o asemenea ipoteză, ungurii puteau urmări angajarea unui război decisiv vizând cucerirea Transilvaniei, sau unul cu scop limitat, vizând o rectificare de frontieră şi câştigarea unor puncte importante (Timişoara, Arad, Oradea, etc.), a căror stăpânire „le-ar putea fi ratificată prin intervenţia politicii internaţionale; sau în fine, de acord cu Rusia şi Bulgaria, să înceapă ofensiva pentru a angaja România până la intrarea în acţiune a forţelor ruse şi bulgare”[42]. În oricare din ipotezele de mai sus, ungurii aveau posibilitatea de a opera repede cu efectivul a 14 -16 divizii de infanterie şi două de cavalerie, restul, de 8 – 6 divizii, menţinându-le pentru acoperirea frontierei cu Cehoslovacia şi Iugoslavia. Acest atac ar fi fost posibil cu gruparea pe frontieră a celor 14 – 16 divizii în aproximativ 14 -15 + Z, zile, adică, cu 3 – 4 zile, mai repede decât posibilităţile noastre de mobilizare.

În cazul unui proiect de război decisiv, logica acţiunilor (după opinia planificatorilor militari români) ar fi avut la bază pătrunderea în Transilvania, cu grosul forţelor, fie pe valea Someşului, fie pe vale Mureşului, mai probabil pe cea dintâi, pentru a întoarce apărarea pe de pe Munţii Apuseni[43], în timp ce un război cu scop limitat ar fi trebuit „să se producă repede, deci în forţă”[44], trupele concentrându-se în două grupuri neegale, grosul fiind orientat spre România, iar concentrările în raioanele Debreţin şi Oroshaza.

Date fiind ipotezele de acţiune pe acest front, Marele Stat Major gândea o strategie prin care să se obţină decizia rapid, pentru a face faţă şi pe celelalte fronturi, în condiţiuni avantajoase, şi „a nu permite ungurilor să stăpânească mult timp regiunile de frontieră, pe care ar reuşi să le ocupe. Din aceste necesităţi rezultă că pe acest front trebuie adoptată ofensiva, vizând o bătălie cu rezultate decisive şi în scurt timp, ceea ce necesită o cât mai mare superioritate de forţe. Din totalul de 32 divizii de infanterie şi 4 divizii de cavalerie, vom fi obligaţi însă a rezerva la Est şi Sud o acoperire capabilă a se opune ruşilor şi bulgarilor, până la obţinerea deciziei pe frontul de vest, fără ca aceştia să poată pătrunde prea mult pe teritoriu”[45].

Am menţionat şi apreciem valoroase şi corecte, în esenţa lor, măsurile stabilite în prima jumătate a deceniului patru, îndreptate împotriva Ungariei. Din aceste măsuri rezultă o concepţie clară de acţiuni cu caracter defensiv, dar care s-ar fi împlinit prin manevre şi lovituri ofensive, perfect realizabile. În ceea de-a doua parte, fixarea în teren prin lucrările de fortificaţii schimba prioritatea de pe acest teatru de operaţii cu o apărare fermă a Frontului de Est. Această mutare, după cum vom vedea în capitolele următoare, a dus la falimentul ambelor fronturi, prin eşecul şi falimentul politic al regimului regelui Carol al II-lea.

Încadrarea României în alianţele regionale defensive includea şi concepţia suveranului privitoare la apărare, concepţie care se desprinde din mesajele, cuvântările şi discursurile sale, cu aprecieri valoroase, referitoare la armată, la rolul înţelegerilor şi organismelor politice şi militare. Acestea erau socotite „ca formă, dar mai ales ca fond, perfecte, căci se întindeau asupra tuturor terenurilor, politic, militar şi economic – devenind chiar, după 16 februarie 1934 – o entitate diplomatică, pentru o politică internaţională şi o acţiune diplomatică comună”[46]. Forţa politică comună a alianţelor la care România era parte a crescut enorm şi echivala cu a unei mari puteri, deoarece Mica Înţelegere a obţinut un loc permanent în consiliul Societăţii Naţiunilor, impulsionate fiind de Beneş şi Titulescu. Atunci când, în răsăritul Europei, se făceau eforturi pentru a rezista şi a elimina focarele de război, în Apus se ţineau discursuri pentru „a frâna orice acţiune pozitivă”[47]. Alianţele erau considerate, pe bună dreptate, de Carol al II-lea, noi forţe, opuse agresiunii, capabile să echilibreze balanţa securităţii colective. Opoziţia diplomatică a României la Anschlusul austriac provenea din dorinţa de a împiedica reînvierea dualismului austro-ungar, care ar fi întărit revizionismul, mai ales cel maghiar, una din cele mai puternice arme secrete ale pangermanismului[48]. Faptul că Mica Înţelegere nu a intervenit energic, chiar armat, s-a datorat refuzului Franţei de a sprijini o astfel de acţiune. Astfel se explică de ce Mica Antantă nu s-a angajat singură să facă „pe jandarmul Europei Centrale[49], fără a avea garanţia că, pe urmă, nu va fi dezavuată de către forurile superioare păzitoare ale justiţiei internaţionale. Din acest caz rezultă mentalitatea cancelariilor garante ale securităţii colective, securitate redusă numai la graniţele puterilor conducătoare. Din păcate, ţările mărginaşe cu Germania şi acoliţii ei, nu au acţionat unitar, deşi cumulau o importantă forţă, de peste 70 milioane. Polonia nu a fost susţinută de pacifiştii apuseni, pentru a legitima, în interesul securităţii colective, „un război preventiv împotriva viitorului agresor”[50], pierzându-se astfel, pentru totdeauna, posibilitatea de a descuraja Germania hitleristă.

Extrem de interesante erau şi aprecierile faţă de zona balcanică care putea fi partea liniştită a Europei dacă rivalităţile din afară n-ar fi tulburat apele ei. Tensiunile interetnice au răscolit pacea şi în această zonă. Iată pentru ce o puternică organizaţie politică, ca Înţelegerea Balcanică, era binevenită[51], ca o nouă forţă opusă agresiunii şi de menţinere a păcii regionale. În acele structuri politico-militare România era principalul element de legătură, ca membră în ambele înţelegeri şi aliată mai veche cu Polonia. Ea juca, astfel, un rol activ pentru cimentarea şi extinderea blocurilor care garantau pacea regională. Extinderea acestor alianţe n-a mai avut loc, datorită neînţelegerilor dintre Cehoslovacia şi Polonia, pe de o parte, şi dintre Turcia şi Grecia, pe de altă parte, cu toate stăruinţele României. Carol al II-lea aprecia corect tăria şi soliditatea Înţelegerii Balcanice, a cărei conlucrare militară ar fi pus capăt legendei că Balcanii reprezentau „focarul de nelinişte al Europei”[52], dacă pe acest fond nu s-ar fi grevat şi interesele sovietice, de „protejare” a Bulgariei şi Serbiei, ca naţiuni slave, precum şi cele austriece, din Bosnia şi Herţegovina, pentru protecţia minoritarilor imperiali. Agresiunile Germaniei, anexările şi cuceririle teritoriale, au fost tratate cu împăciuire de politica apuseană, devenită sinonimă cu dezastrul. Exemplul Micii Înţelegeri[53] de organizare şi de afirmare a forţei de reacţie împotriva agresiunii comune, pentru viitorul omenirii de după război, poate fi considerat o reuşită a relaţiilor politico-militare interbelice, ca exerciţiu şi experienţă diplomatică. Forţa sa a fost falimentată din interior şi exterior. Echilibrul şi pacea lumii depindeau, în mod hotărâtor, în opinia noastră, de echilibrul şi pacea economică. Spiritul egoist care a dominat lumea se impunea a fi înlocuit cu principiile de democraţie internaţională şi economică, iar însărcinarea pentru vegherea acestora revenea de drept organismelor internaţionale. Deviza Unul pentru toţi şi toţi pentru unul trebuia aplicată pentru salvarea lumii şi pe tărâm economic[54].

Cu prilejul întrunirii la nivel înalt a şefilor de state ale Micii Înţelegeri, din 6 iunie 1936, Carol al II-lea reitera dezideratul ca interesul prioritar al statelor membre, asemenea celor din Înţelegerea Balcanică, să fie cel al respectării frontierelor şi al tratatelor de pace[55]. Baza Micii Înţelegeri o reprezenta respectul angajamentelor internaţionale, iar forţa acesteia consta în unitatea alianţei, singurii duşmani declaraţi fiind identificaţi în duşmanii păcii. Scopul acestei alianţe, idealist formulat, nu era altul decât menţinerea păcii şi pe această bază şi întărirea Societăţii Naţiunilor, prin întărirea legăturilor de prietenie între popoare. Printre reuşitele colaborării, menţionăm întâlnirile repetate ale Consiliilor Permanente ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, pentru afirmarea solidarităţii şi unităţii colective. La conferinţa şefilor de state majore ale membrilor Micii Antante s-au stabilit şi unele modalităţi de întrebuinţare a aviaţiei într-un conflict al alianţei împotriva Ungariei. În ordinea de urgenţă era planificat un atac concomitent al aviaţiei celor trei, înainte ca aviaţia să se ridice de la sol. Planurile de campanie prevedeau, de altfel, întrebuinţarea aviaţiei pe Frontul de Vest. Toate acestea însă au fost doar proiecte. Prăbuşirea alianţelor s-a datorat fragilităţii lor politice şi indeciziei pentru acţiuni comune. Marile puteri garante şi-au urmărit realizarea scopurilor lor economice şi financiare, fapt pentru care au cedat cu uşurinţă în faţa expansiunii germane.

Prin Convenţiile militare şi protocoalele încheiate în cadrul Micii Înţelegeri s-a definitivat strategia de acţiune comună a ţărilor componente în cazul unui conflict generalizat. Ipoteza principală a acestora plasa ţările semnatare pe scena politico-militară în raport cu gradul de ameninţare din partea Germaniei şi a statelor sprijinitoare a politicii de revizuire a tratatelor de pace. Ultimul protocol, din 1938, stabilise obligaţia părţilor de a asigura pentru frontul comun, între ziua a 12-a şi a 18-a de la mobilizare, efective combatante după cum urmează: România – 100/140 batalioane de infanterie, 143/200 baterii de artilerie, 37/40 escadroane de cavalerie şi 12/20 escadrile de aviaţie; Cehoslovacia – 84/84 batalioane de infanterie, 86/86 baterii de artilerie, 20/20 escadroane de cavalerie şi 7/7escadrile de aviaţie; Iugoslavia – 104/132 batalioane de infanterie, 120/200 baterii de artilerie, 32/32 escadroane de cavalerie şi 12/16 escadrile de aviaţie[56].

Din studiul comparativ al forţelor şi misiunilor operative stabilite pentru fiecare ţară se constată că, în ciuda disensiunilor politice care se făcuseră simţite şefii de state majore continuau să spere în valabilitatea documentelor încheiate. Rămasă fără suport politic, Mica Înţelegere nu-şi va putea dovedi vigoarea militară, eficienţa sa de la începuturi a rămas doar o amintire istorică[57]. Anul 1938 a marcat începutul ofensivei germane de expansiune cu tenacitate spre obiectivele sale din est. Rând pe rând, ţările, vizate erau abandonate de marile puteri într-un compromis a cără victime au fost chiar şi ele.

În cadru Micii Înţelegeri s-a instalat neîncrederea. Tratatele politico-militare vizau de fapt un pericol comun – ungar şi bulgar – care a fost, în realitate, un inamic propagandistic, folosit cu dibăcie de Germania. Cele două state  revizioniste, în spatele unei intense propagande, susţinute de Germania şi Italia se şi înarmau, dar forţa lor nu conta în conflict direct cu forţele alianţei. Planurile de campanie prevedeau scoaterea din cauză a celor două printr-o acţiune comună care ar fi realizat un raport de forţe net în favoarea alianţei. După acordul de la München, când Cehoslovacia a fost abandonată de marile puteri occidentale în favoarea Germaniei, s-a înregistrat de facto decesul Micii Înţelegeri. Dorinţa României de a menţine măcar acordurile militare bilaterale cu Iugoslavia a fost stopată pe fondul unor vicii de procedură invocate de partea iugoslavă care nu au mai dorit reînnoirea convenţiei, raporturile păstrându-se la nivelul convenit prin Înţelegerea Balcanică. Căutările de noi soluţii au surprins cele două state în stadiul intenţiilor, lăsându-le descoperite pe ambele.

Convenţiile militare încheiate între ţările Înţelegerii Balcanice, în baza celor cinci protocoale[58] speciale ale comisiilor de experţi, au creat convingerea cu privire la rolul important al acestei alianţe pentru soluţionarea problemelor operative ale Marelui Stat Major român. Rezolvată problema frontului de sud şi în partea celui de vest se crea libertatea de concentrare a forţelor române pe frontul de est şi vest, teatre de operaţii considerate cel mai expuse în toate planurile de campanie. Revitalizarea frontului diplomatic din Balcani au creat posibilitatea pentru factorii militari să-şi lărgească spaţiul de acţiune şi de manevră, cu avantaje notabile, şi a obligat guvernul bulgar să accepte conduita impusă şi să-i schimbe discursul de la tonalitatea belicoasă spre dialog şi tratative. Importanţa alianţei balcanice pentru frontul de vest consta şi în calea maritimă de aprovizionare cu armament din Franţa şi Anglia, prin Bosfor şi Dardanele, în special după sistarea livrărilor din Cehoslovacia. Ca şi Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică subsuma obiective şi sarcini politico-militare comune, ambele având eminamente caracter defensiv, vizând sprijinul reciproc pentru  apărarea teritoriului lor în cazul unei agresiuni armate. Concepţia politică comună, cu un caracter antirevizionist, a avut de suferit atunci când acel element de voinţă politică a cedat iar elementul concret, militar, nu a fost întrebuinţat. În acest fel, ambele organizaţii şi-au pierdut vitalitatea şi au căzut pradă expansiunii Germane fără să fi fost realizate obiectivele pe care popoarele lor le sperau.

La adăpostul alianţelor, România ducea politica sa externă pentru a-şi salva graniţele. Cadrul politic şi militar rezultat după încheierea primului război mondial a divizat Europa în două blocuri care au încercat, pe de o parte să apere pacea iar pe de altă parte să revizuiască condiţiile impuse de învingători. În acest context România, înconjurată din toate direcţiile de state care atentau la securitatea şi integritatea sa, a încercat pe căi diplomatice să-şi apropie marile puteri. În plan militar a încheiat relaţii bilaterale şi de coaliţie în cadrul Micii Antante şi a Înţelegerii Balcanice. Până la instalarea la putere în Germania a cancelarului Hitler puterea acestor coaliţii s-a făcut simţită şi respectată. În opinia noastră aceste alianţe – menite a asigura integritatea teritorială a statului român întregit, precum şi a ţărilor semnatare – deşi a avut putere planificată prin intervenţia militară comună, i-a lipsit, după cum şi Societăţii Naţiunilor, o conducere (comandament) militar unic. Datorită politicii agresive de extindere a intereselor germane spre gurile Dunării, sub pretextul spaţiului vital şi de luptă contra comunismului, aceşti aliaţi ai României, cu largul concurs al marilor puteri, de cedări şi concesii, au fost izolaţi şi pe rând dezmembraţi.

Statele cele mai interesate de revizuirea tratatelor de pace au adoptat metode diferite pentru atingerea scopului lor. Astfel U.R.S.S., care iniţial nu a recunoscut teritoriile provinciilor Basarabia şi Bucovina unite cu România, a aşteptat, cu o simulată amiciţie, momentul prielnic pentru a declanşa atacul decisiv. Considerăm că încercările şi tratativele pe care Titulescu le-a dus cu Litvinov doar au amânat acest moment pe care sovieticii îl urmăreau, chiar pentru a îndeplinii testamentul ţarului Petru I. Germania era vital interesată de petrolul şi grâul românesc pentru a porni războiul împotriva U.R.S.S. În atare împrejurare considerăm că România a ratat şansa sa de a-şi proteja propriile interese prin cantonarea în tradiţionalismul relaţiilor sale cu vestul, deşi acest nu şi-a respectat promisiunile şi garanţiile de securitate. Coalizând în jurul său state cu aceleaşi interese – Ungaria şi Bulgaria – Germania a şantajat, ameninţat şi în final dezmembrat România, având de partea sa şi duplicitatea sovietică.

O menţiune aparte trebuie făcută în ceea ce priveşte activitatea propagandistică iniţiată şi dusă de Ungaria la adresa noastră, în sensul de contactare a tuturor cancelariilor străine pentru a „deplânge” soarta ungurilor din Transilvania. Concomitent cu această politică acerbă, de propagare a intereselor sale, Ungaria a continuat să recruteze, să finanţeze şi să organizeze activitatea iredentei de pe teritoriul statelor din jur.

În acelaşi timp guvernele ungare au făcut pregătiri de război cu un vădit caracter ofensiv îndreptate spre vestul României. Documentele provenite din arhivele maghiare dezvăluie însă că ungurii urmăreau cu interes culegerea de informaţii din zona frontierei iar în planurile lor nu preconizau acţiuni decât de apărare. Teama lor s-a justificat după mobilizarea parţială din 1939 când au văzut entuziasmul şi rapiditatea de execuţie. Frontul fortificat era evitat în toate variantele de acţiune. Din aceste informaţii se poate concluziona că Ungaria fără sprijin german nu ar fi atacat niciodată România. O acţiune imprudentă ar fi echivalat cu un eşec total. Cu siguranţă planificatorii militari au cunoscut valoarea şi tăria forţelor care s-ar fi coalizat împotriva ei în ipoteza că ea ar fi atacat una din membrele Micii Înţelegeri.

Pentru contracararea acţiunilor pe frontul de vest, pe lângă măsurile întreprinse de fortificare a graniţei, măsuri care au corespuns scopului politic strategic de apărare, România a încrucişat în jurul Ungariei forţele Cehoslovaciei şi Iugoslaviei. Ungaria, care şi-a revendicat pretenţiile, faţă de toţi vecinii săi, în modul cel mai zgomotos a fost considerată, pe bună dreptate, inamicul care trebuia scos din cauză cu prioritate. Această alianţă obliga adversarul la prudenţă deoarece experienţa atacului celor trei state, pe care o făcuse Ungaria în vara anului 1919, încă nu fusese uitată. Greşeala, după părerea noastră, care domina relaţiile politico-militare a alianţei consta din însăşi prevederile textului protocoalelor încheiate, care menţiona expres obligativitatea unei acţiuni comune numai în caz că unul dintre membrii ar fi fost atacat. După cum am văzut (în cazul Cehoslovaciei şi României – şi în est şi în vest) atacul nu s-a produs, el fiind precedat şi substituit de tratative, forţa militară fiind folosită de către statele agresoare – Germania şi U.R.S.S. – doar ca o ameninţare şi o descurajare a oricărei rezistenţe. Această metodă de acţiune a făcut inoperante prevederile şi pregătirile asumate prin convenţiile militare. Modul de organizare a alianţelor, sub raport euroregional, a scos în evidenţă puterea potenţialului uman, material şi militar.

Politica de apărare a integrităţii teritoriale considerăm că a fost bine orientată. Ea nu a putut evita valul ascensiunii nazismului german, al fascismului italian şi duplicitatea sovietică. Politica de concesii făcute Germaniei şi celorlalte state care s-au desprins din Societatea Naţiunilor putea fi împiedicată de marile puteri printr-o solidaritate şi o securitate colectivă. Abandonarea acestor concepte şi stăruinţele de a „ţine sub ascultare” statele definite agresoare s-au datorat inexistenţei unei puteri militare care să descurajeze orice început. Retragerea S.U.A. a fost primul semnal al cedărilor şi a desolidarizării internaţionale.

Considerăm ca justă politica promovată România pentru apărarea, la începutul deceniului patru pe direcţii real ameninţate şi unidirecţional, spre finalul acestei perioade. Obiectivul acesta, de altfel, a constituit o prioritate pentru guvernele şi parlamentul ţării. Finalitatea măsurilor întreprinse au eşuat, în condiţiile în care toate popoarele din Europa luptau pentru a-şi apăra graniţele, România a cedat ceea ce legal, constituţional, ar fi trebuit să apere.

La toate acţiunile iniţiate, susţinute politic, propagandistic şi financiar de guvernele de al Budapesta s-au adăugat manifestările de tot felul ale iredentei ungureşti din România. Drept dovadă despre modul cum a acţionat iredenta maghiară la frontiera de vest a României Mari în 1940 transcriem câteva note informative edificatoare.

După descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (Ianuarie 1940), Valea lui Mihai (Februarie 1940), Andrid (Iunie 1940), etc., (total 172 persoane, unele condamnate altele expulzate în Ungaria) Serviciul român de informaţii urmărea respectarea înţelegerii intervenite între cele două state pentru detensionarea situaţiei, dar şi acţiunile duse de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea.

NOTA din 21 august 1940[59]

După descoperirea primei organizaţii teroriste maghiare din Ardeal de la 14 octombrie 1939, în care au fost implicate 172 persoane, guvernul român a stabilit o înţelegere cu Statul ungar, care şi-a luat obligaţiunea de a nu mai persevera în acţiuni similare, în scopul de a nu înăspri relaţiile româno-maghiare.

În cadrul acestei înţelegeri, Statul român şi-a îndeplinit obligaţiile luate, renunţând chiar la trimiterea în judecată a unui număr destul de mare din cei implicaţi, care au fost trecuţi în Ungaria după cum urmează:

a)       La 21 Decembrie 1939 prin punctul de frontieră Parhida (Bihor) au fost trecuţi în Ungaria 36 de persoane; şi

b)       La 17 Mai 1940 au fost trecuţi frontiera în Ungaria prin punctul Borş, 16 persoane.

Cu toată această atitudine de înţelegere din partea României, Statul Maghiar nu şi-a respectat angajamentele luate, continuând a întreţine o acţiune de agitaţie, care în ultimul timp a fost simţitor accentuată, neţinându-se seamă de sugestiile Axei Berlin-Roma, care cereau ca, în special în momentul de faţă, între aceste două ţări să existe raporturi cât se poate de paşnice.

S-a constatat însă că ungurii perseverează în această acţiune de agitaţie pentru a creia cazuri pe care presa şi propaganda maghiară să le exploateze tendenţios cu explicaţia că Statul român asupreşte minoritatea maghiară.

În legătură cu această acţiune au fost descoperite în ultimele luni următoarele organizaţii teroriste maghiare:

  1. Organizaţia teroristă din Bocicoiul Mare (Sighet), descoperită în Ianuarie 1940, în care sunt implicate 11 persoane;
  2. Organizaţia teritorială din com. Oraşul Nou (Satu Mare), descoperită la 7 Ianuarie 1940, în care sunt implicate 9 persoane;
  3. Organizaţia teroristă Valea lui Mihai (Sălaj) descoperită în Februarie 1940, în care sunt implicate 10 persoane; şi
  4. Organizaţia teroristă din com. Andrid descoperită la 15 Iunie 1940, în care sunt implicate 16 persoane.

La data de 14 August 1940 a fost descoperită la Oradea o nouă organizaţie teroristă cu ramificaţii la Huiedin, Sibiu, Bistriţa, Tr. Secuiesc, etc., fiind arestate până în prezent 12 persoane.

Asupra nucleului de la Oradea a fost găsit următorul material exploziv:

–          3 calupuri dinamită a 1 kgr.

–          1 revorver Browning 7,65mm., cu 50 cartuşe.

–          Materialul pirotehnic necesar (capse, fitil),

–          Cârligele necesare fixării acestui material.

De asemeni se mai cunoaşte existenţa şi a altui material exploziv aparţinând nucleului din Huedin, care n-a fost încă găsit.

Din indicaţiile pe care anchetatorii acestei organizaţii le au, rezultă că în aceste nuclee ar activa un număr destul de mare de ofiţeri şi grade inferioare din armata regulată maghiară şi care au în acelaşi timp şi funcţiunea de instructori ai organizaţiei „Rongyos Garda”,

Faţă de aceste constatări, aducem aceste acţiuni la cunoştinţa Guvernului, pentru ca ele să fie exploatate aşa cum se va crede de cuviinţă.

 

NOTA 22 august 1940[60]

După descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (Ianuarie 1940), Valea lui Mihai (Februarie 1940), Andrid (Iunie 1940), etc., Serviciul nostru urmărind acţiunea se subminare a Statului nostru, dusă de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format, de dată recentă, noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea.

Trecându-se la arestarea membrilor componenţi ai acestui nucleu, în ziua de 14 August a.c., din cercetările întreprinse rezultă următoarele:

1.Statul maghiar nu a renunţat la menţinerea şi organizarea acţiunii teroriste în România.

2.Pentru organizarea acesteia întrebuinţează elemente din organizaţia „Rongyos Garda” trimise în ţară cu paşapoarte valabile pe nume false; şi

3. Misiunea acestora este de a produce acte teroriste ca: distrugeri de cale ferată, poduri, şosele, incendieri de păduri şi sate româneşti, otrăviri de fântâni, etc., pentru a se împiedica evacuarea armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti, din regiunile ce presupun că vor fi cedate Ungariei.

4. De asemenea de a incendia satele cu populaţie germană, urmând după ceia ca prin colportare de svanuri şi prin răspândirea de manifeste (ce urmau să sosească din Ungaria), să arate că autorităţile româneşti sunt acelea care au provocat asemenea acte.

Totodată în misiunile acestora se mai prevede ca în eventualitatea în care tratativele româno-maghiare nu ar duce la rezultate favorabile să se declanşeze acţiunea teroristă pentru a se creia o stare de panică în mijlocul populaţiei, fapt care să determine intervenţia armatei Ungare.

Cum se făcea instructajul membrilor terorişti din „Rongyos Garde”.

Membrii organizaţiei „Rongyos Garde” întrebuinţaţi în acţiunea teroristă din Cehoslovacia şi ulterior trimişi ca voluntari în Finlanda, de unde întorşi în cursul lunii Iunie a.c., au fost lăsaţi un timp liber, după care prin înştiinţări individuale, considerate ordine de chemare, au fost adunaţi la Budapesta, în str. Kinczi ut. 29 (sediul secţiei teroriste pentru România), în grupe de câte 5 persoane.

La această adresă au fost luaţi în primire de Locotenentul activ Kovacs Tivador, de faţă fiind şi membrii din Serviciul de Spionaj Maghiar, cu sediul la Cazarma Hadik.

Introduşi înăuntru li s-a comunicat că, trebuind să înceapă acţiunea în România, să se ducă peste trei zile în cartierul Budafok, la cazarma de pioneri,pentru a fi instruiţi asupra mânuirii materialului exploziv.

La cazarma de pioneri căpătau instrucţiuni teroriste din partea unui inginer specialist în distrugeri, care era însoţit totdeauna de Locot. Kovacs Tivador, de modul cum trebuie aranjat materialul exploziv la o şină de cale ferată pentru a se putea provoca o distrugere.

Aceste instrucţiuni teoretice durează în cazarma de pioneri din Budafok două zile, cu pauză de o zi între ele, în care se instruieşte altă grupă.

După acest instructaj teoretic sunt introduşi într-o casă (de cărămidă roşie),proprietatea Marelui Stat Major Ungur, în dosul fabrici de chibrituri din Budafok, unde inginerul şef le-a dat explicaţii asupra modului de aranjarea materialului exploziv în cazul unui sistem de darea focului cu întârziere şi asupra distrugerilor ce se pot face la lucrări care sunt în rambleu sau în debleu.

După terminarea acestor instrucţiuni, sunt chemaţi din nou în str. Kinczi ut. 29, unde după ce li s-au înmânat paşapoarte şi banii necesari pentru drum li s-a dat instrucţiuni pe hartă asupra regiunii unde trebuie să opereze, fixându-li-se totodată şi oraşul în care trebuie să acţioneze.

Asupra datei când trebuie să declanşeze acţiunea şi regiunea unde trebuie să se execute distrugerea, urmează ca acestea să fie comunicate prin oamenii de legătură din minoritatea maghiară.

Cum se organizau aceste nuclee.

În prima decadă a lunii Iulie vine la Oradea cu paşaportul Nr. 96.642 (anexa Nr. 1), eliberat la Budapesta D-rul Kuba Augustin, cu profesiunea declarată procuror la calea ferată maghiară, deschizând la Hotelul „Rymanoczi”.

Numitul intră în legătură cu femeia Gizela Aschner, proprietara unui atelier fotografic din Oradea şi cu D-rul Hallas, avocat, tot din acest oraş pe care-i cunoscuse nu cu mult timp în Ungaria.

Fiind în relaţii de prietenie cu Gizela Aschner, face acesteia o vizită la atelierul fotografic ce conduce, cu care ocazie răsfoind un album de fotografii dă peste fotografia numitei Aranyossy Kato, domiciliată în Oradea, B-dul Regele Ferdinand Nr. 38.

Fiind în căutare de elemente cu care să înjghebeze nucleul de la Oradea, D-rul Kuba Augustin cere numitei Gizela Aschner să-i prezinte pe această fată motivând că după fotografie pare a fi o figură interesantă, mai ales că este în căutarea unei tovarăşe de viaţă.

În ziua de 20 Iulie a.c., prin intermediul Gizelei Aschner, D-rul Kuba Augustin este prezentat, la ştrandul municipal din Oradea, fetei Aranyossy Kato, căreinu după mult timp îi propune să meargă în Ungaria, unde numitul intenţionează să o ia în căsătorie.

Neputându-si scoate paşaport şi încercând, fără reuşită, a o trece clandestin frontiera pe la Episcopia Bihorului, în ziua de 25 Iulie a.c., Dr. Kuba Augustin părăseşte ţara, plecând la Budapesta, rămânând ca Aranyossy Kato să se ducă şi ea ulterior după scoaterea actelor şi după ce va primi înştiinţarea telefonică a acestuia.

În ziua de 31 Iulie a.c., Gizela Aschner primeşte o telegramă semnată Dr. Hallas, care se afla deasemenei la Budapesta, pentru Aranyossy Kato, prin care aceasta era invitată să se ducă la Budapesta.

Gizela Aschner comunică sosirea acestei telegrame, însă în ziua de 1 August pleacă la Budapesta ea cu paşaport românesc având viza maghiară căpătată, deşi numita este de confesiune mozaică,în urma intervenţiei Episcopiei Romano-Catolice din Oradea (Anexa Nr. 2).

Ajunsă la Budapesta, la hotelul „Britania” găseşte un bilet scris de Dr. Hallas, pe care era indicat că D-rul Augustin să fie căutat sub numele adevărat de Szalkay Laszlo la adresa Szent Istvan Park 17/III/3 .

În ziua de 5 August Gizela Aschner este înştiinţată de către supusul maghiar Takayer, care se afla la Cluj, un bun prieten al D-rului Kuba, că vine la Oradea spre a se întâlni cu acesta, care vine a doua zi de la Budapesta.

În ziua de 8 August, prin punctul Episcopia Bihorului soseşte D-rul Kuba Augustin, fiind primit la frontieră de către Aranyossy Ecaterina.

D-rul Hallas, însoţit de supusul ungur Walter Henrich, bănuit a fi în realitate Cpt. Szepukty, instructor în organizaţia „Rongyos Garda” au venit în ţară cu o zi mai înainte, în aceiaşi zi părăsind ţara în urma unei comunicări a acestora, numitul Takayer.

La Oradea, D-rul Kuba Augustin trage din nou la Hotelul „Rymanoczi” (Anexa Nr. 4), comunicând de aceastădată femeii Aranyossy Kato că aşteaptă în curând să-i vină de la Budapesta nişte pachete, despre care mai târziu i-a mărturisit că conţin ecrasită, dându-i misiunea ca împreună D-rul Hallas să le ridice din vagoanele trenului ce vine din Ungaria.

Prin ajutorul acesteia, Drul Kuba Augustin trebuia să găsească atât elementele care să transporte dintr-o localitate în alta materialul exploziv, cât şi oamenii care să primească în depozit aceste materiale.

Pentru scoaterea materialului din vagoane Aranyossy Ecaterina recurge la ajutorul părinţilor săi, iar pentru depozitare indică pe coproprietarul unui magazin de vulcanizat din Oradea, Moldovany Francisc şi pe femeia Costa Elisabeta, dispărută în Ungaria, soţia frizerului Costa Gheorghe.

Compunerea organizaţiei teroriste din Oradea.

Din compunerea acesteia au fost identificaţi ca făcând parte următorii:

  1. D-rul Kuba Augustin, pe numele adevărat, Maior Szalkay Laszlo, bănuit a fi ofiţer de Stat Major, dispărut în Ungaria, conducătorul organizaţiei;
  2. Walter Henrich, numele adevărat necunoscut, bănuit a fi căpitanul Szepukty, dispărut în Ungaria;
  3. Takayer, numele adevărat necunoscut, dispărut în Ungaria, cu misiunea de a organiza nucleul din Cluj;
  4. Moldovany Gabor, numele adevărat Baboş Gabor, însărcinat cu organizarea nucleului Sibiu, arestat;
  5. Aranyossy Kato, născut la 28 Martie 1919, în Cluj, de profesie casnică, origine etnică maghiară, cetăţenie română, domiciliată în Oradea, B-dul Regele Ferdinand Nr. 38, a fost recrutată în organizaţia teroristă în ziua de 20 Iulie 1940, prin intermediul fotografei Gizela Aschner, din Oradea, de către D-rul Kuba Augustin (Maior Szalkay Laszlo) din Budapesta.

A fost cea mai principală şi de încredere membră a organizaţiei, având misiunea de a supraveghea scoaterea materialului exploziv din vagonul ce venea de la Biharkeresztesz.

A fost la Episcopia Bihorului să primească materialul exploziv, dar nu l-a putut scoate, din cauză că i s-a părut a fi observată de un gardian public.

S-a dus cu D-rul Kuba în nenumărate rânduri la gara Oradea pentru a observa venirea diferiţilor curieri din Ungaria, cât şi a controla în vagoane trimiterea dinamitei.

A fost în legătură cu Walter Henrich şi Takayer Edo,, veniţi cu paşaport din Ungaria, azi plecaţi în Ungaria, membri ai organizaţiei teroriste.

A înlesnit trecerea în Ungaria prin Salonta a D-rului Kuba în ziua de 14 August a.c. Arestată.

6. Carol Aschner, de profesie fotograf, domiciliat în Oradea, B-dul Regele Ferdinand Nr. 26, născut la 16 August 1900 în Bratislava (Slovacia), de origine slovacă, cetăţean român, de religie mozaică, este acela în casa căruia pe la jumătatea lunii Iunie 1940 a primit pe D-rul Kuba şi Takayer Edo ce veneau din Ungaria, împreună cu soţia lui Gizela.

Tot în casa lui s-au întâlnit de mai multe ori Dr. Kuba cu D-rul Hallas, moşier din Oradea, Str. Aristide Demetriad Nr. 2, membru important în organizaţia teroristă.

Ştie că soţia lui a plecat la Budapesta la hotel „Britania” pentru a se întâlni cu D-rul Kuba, în realitate maiorul Szalkay Laszlo din Ungaria, având a-i comunica acestuia ceva în legătură cu Aranyossy Kato.

A găzduit pe Takayer, membru în „Rongyos Garda” când i-a telefonat să-l aştepte la gară că vine de la Cluj.

Ştie că soţia lui a trecut în Ungaria fără să aibă viza Ungariei, numai pe baza unei telegrame trimisă de D-rul Hallas din Budapesta, cu care s-a adresat unui Căpitan David la frontiera ungară, din Serviciul de Informaţii maghiar. Arestat.

  1. 7.     Aranyossy Rebeca, născută la 15 Septembrie 1887, în comuna Bonhida, jud. Cluj, de profesie casnică, domiciliată în Oradea, B-dul Regele Ferdinand Nr. 38, este aceea care a primit de la fica ei Kato un pachet cu ecrasită cu capse, fitil alb şi negru, cârlige, un revorver cu 50 cartuşe, pe care i le-a înmânat lui Moldovany Francisc. Arestaă.
  2. 8.     Moldovany Ferencz, născut la Oradea la 23. II. 1893, de profesie vulcanizator, domiciliat în Oradea, Str. G-ral Praporgescu Nr. 6, a fost recrutat de Walter membru al organizaţiei „Rongyos Garda”.

Este membru de încredere în organizaţia teroristă din Oradea, condusă de D-rul Kuba Augustin. La locuinţa lui s-a găsit îngropat un pachet cu 3 calupuri ecrasită, 6 capse, 2 bucăţi fitil Bikford şi 3 m. fitil ordinar, 2 cârlige, un revorver Browning cu 50 cartuşe. Arestat.

9. Costa Gheorghe, născut la 20 Aprilie 1896 în Oradea, de profesie frizer, de origine etnică şi cetăţenie română, domicilşiat în Oradea, Str. G-ral Holban Nr. 34, este acela în casa căruia Walter, azi dispărut, a adus, însoţit fiind de Aranyossy Kato, un pachet cu dinamită, destinat nucleului din Huiedin şi pe care soţia lui, Costa Elisabata, l-a ascuns.

Soţia lui făcea dese vizite în Ungaria, iar în ziua de 13 August a.c., acesta împreună cu cei 2 copii ai săi, au plecat în Ungaria la Biharkeresztesz. Arestat.

10. Dr. Hallas Wilhelm, născut la 17 Septembrie 1885 la Deva, de origine etnică evreu şi religie mozaică, domiciliat în Oradea, Str. Aristide Demetriad Nr. 2, este acela care a fost în permanentă legătură atâtâ în ţară cât şi la Budapesta, cu Dr. kuba Augustin.

Având cunoştinţă de misiunile acestuia nu s-a sfiit să facă felurite intervenţii pe la autorităţi fie pentru obţinerea de paşaport lui Aranyossy Kato, fie la frontieră pentru a creeia anumite avantaja D-rului Kuba Augustin. Arestat.

11. Kirali Coloman, născut la 21 Octombrie 1906 în Oradea, cetăţean român, de origine maghiară, domociliat în Oradea, Str. Regele Ferdinand Nr. 10, de profesiune şofer, este acel care a adus pe Aranyossy Kato şi încă o doanmă la gara Episcopia Bihorului pentru a primi pe Dr. Kuba.

A fost şoferul D-rului Kuba în timpul cât acesta a stat în Oradea. A condus de Dr. Kuba şi Dr. Hallas la Borş, care dorea să treacă pentru 15-20 minute în Ungaria, ca să aibă o convorbire telefonică.

Este şoferul maşini lui Moldovany în pivniţa căruia s-a găsit îngropată dinamita cu amorsele necesare şi un revorver cu 50 de cartuşe. Arestat.

12. Arranyossy Győrgy, născut la 17 Octombrie 1887 în com. Csucul de Jos, jud. Cluj, cetăţean român, de origine etnică maghiară, domiciliat în Oradea, B-dul Regele Ferdinand Nr. 38, de profesie croitor, pentru doamne, a fost recrutat în organizaţia teroristă de fiica sa Kato. A fost la Episcopia Bihorului cu fiica sa Kato pentru a lua dinamita ce sosea în vagonul unguresc ce venea de la Biharkeresztesz. A trebuit să ducă pachetul cu dinamită şi pistolul cu cartuşele de la casa lui, unde îl lăsase Kato la Moldovany, unde s-a şi găsit. N-a putut să-l ducă, deoarece între timp a venit Moldovany să-l ia, neputând însă i l-a dus soţia lui. Arestat.

13. Aschner Gizela, născută la 27 Iulie 1905 în Oradea, de origine etnică maghiară, cetăţenia română, religie mozaică, domiciliată în Oradea, Str. Regele Ferdinand Nr. 26, este aceea în atelierul căreia Dr. Kuba Augustin, în realitate maiorul ungur Szalkay Laslo, se întâlnea cu Aranyossy Kato şi Dr. Hallas şi Takayer. A fost la Budapesta, unde s-a întâlni cu Dr. Kuba, cu care ocazie acesta i-a dat adresa lui exactă din Budapesta, indicându-i că este maior în armata maghiară. În ziua de 14 August 1940 a fost la întâlnire cu Dr. Kuba, când acesta se pregătea să fugă în Ungaria. Arestată.

14. Komarony Adam, numele conspirativ, pe care are eliberat paşaportul, necunoscut, fost în grupul ungurilor ce au luptat în Finlanda sub numele de Tolvary Sandor.

Este venit cu misiunea de a organiza nucleul din Timişoara, neidentificat până în prezent.

15. Tamas Istvan,posesorul paşaportului maghiar Nr. 400.707, născut în com. Morosgese în anul 1904, cu misiunea de a organiza nucleul din Huiedin. Arestat.

16. Timar Mihaly,numele conspirativ sub care are eliberat paşaportul necunoscut, cu misiunea de a organiza nucleul Braşov, neidentificat până în prezent.

17. Hidvegi(?),numele conspirativ necunoscut, stegar în organizaţia „Rongyos Garda”, cu misiunea de a organiza nuclee în regiunea Oradea. Neidentificat.

18. Astaloş Şandor, numele conspirativ necunoscut cu misiunea de a forma nuclee în Secuime. Neidentificat.

Toate aceste elemente au primit instrucţiuni ca trecerea în România să o facă prin punctul de frontieră Biharkeresztesz, unde vameşii şi poliţia de frontieră ungară aveau ordinele necesare pentru a le facilita trecerea. De asemenea intrarea lor în ţară să se facă individual şi la diferenţe de cel puţin o zi.

Cum se transporta materialul exploziv: Introducerea materialului exploziv în ţară se făcea prin vagoanele de cale ferată ale trenului ce venea din Ungaria prin Episcopia Bihorului.

La punctul de frontieră maghiar Biharkeresztesz se introducea într-unul din compartimentele vagoanelor de clasa II, sub canapea, câte un pachet, de fiecare tren, cu material exploziv format din :

–          3 calupuri de dinamită a 1 kgr;

–          1 revolver Browning 7,65mm cu 50 cartuşe;

–          Materialul pirotehnic respectiv (capse, fitil).

–          Cârligele necesare fixării acestui material.

Compartimentului în care se găsea acest material i se făcea, la plecarea din gara Biharkeresztesz, în plafon un semn ce consta dintr-un cerc cu o cruce.

La sosirea trenului în staţia Episcopia Bihorului agenţii nucleului terorist din Oradea se urcau în tren, căutau compartimentul cu semn şi ridicau explozivul pe care îl transportau la Oradea, predându-l D-nului Kuba Augustin.

Până în prezent pentru D-nul Kuba Augustin au sosit pe această cale, prin Episcopia Bihorului, două pachete cu material exploziv, fiecare cu conţinutul specificat mai sus, dintre care un pachet a fost dat în păstrarea numitului Moldovany Francisc din Oradea, găsit la percheziţiile efectuate, iar al doilea a fost dat în păstrarea numitei Costa Elisabeta, soţia frizerului Costa Gheorghe, plecată în Ungaria.

Acest al doilea pachet era destinat a fi trimis nucleului ce se formează în localitatea Huedin, fără a fi putut fi găsit până în prezent.

Pentru materialul explozibil ce urma să mai sosească, D-nul Kuba Augustin dă în ziua de 12 August a.c., o telegramă la Budapesta, semnată Kato, prin care cerea trimiterea de insulină, adică ecrasită.

Prin descoperirea acestui nucleu, se învederează odată în plus că Statul maghiar departe de a căuta să păstreze o atitudine de lealitate faţă de ţara noastră, continuă a conduce o acţiune de subminare care îmbracă forma terorismului.

Cercetările fiind în continuare, urmează ca orice constatare să fie comunicată.

 

Anexa Nr. 2

De la episcopatul Satu-Mare, Oradea.

1471-1940

Consulatul Regal Maghiar Cluj.

Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a acorda pentru doamna Karoly două vize de tranzit. Ţin că este necesar să amintesc că doamna Aschner Karoly a anunţat deja autoritatea competentă că intenţionează să se boteze, deci poate fi considerată de pe acum ca fiind creştină catolică.

Afară de această numită a avut întotdeauna o atitudine cât se poate de bună faţă de biserica noastră a sprijinit cu drag şi cu devotament oricând aşezământul nostru bisericesc, aşa că suntem convinşi că domnul consul va soluţiona favorabil cererea şi va acorda vizele cerute pentru doamna Aschner Karoly, deoarece pentru dânsa aceasta înseamnă existenţa, trebuind să plece necondiţionat la Pozsony, pentru a-şi aranja situaţia de cetăţenie, ori aceasta nu se poate face decât trecând prin Ungaria.

În speranţa că se vor avea în considerare cele amintite mai sus şi deci cererea va fi favorabil rezolvată, vă salutăm cu deosebită stimă.

Oradea la 28 Mai 1940

Oficiul episcopal

Ss/Zitzmann Ferenc.

Directorul biroului bisericesc judeţean

 

 

Col(r) dr.Constantin Moșincat


[1] Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate – 16 state (inclusiv România) învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

[2] Desemnarea unor personaje fără un rol cheie în politica ungară s-a făcut cu scopul, ca ulterior, să nu recunoască reprezentativitatea lor. Chestiunea poate fi explicată şi prin faptul că Ungaria era în haos ca urmare a revoltelor şi a acţiunilor bolşevice şi a gărzilor albe. Deci, vechile structuri nu mai funcţionau iar noile structuri nu aveau autoritate şi recunoaştere.

[3] www.rostonline.org/rost/mar-apr2005

[4] A.M.R., fond 841, dos. 43, f. 875

[5]Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata română de la ultimatum la dictat. Anul 1940, vol. I, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000, p. 138

[6] Monitorul oficial, 1934, nr.10, p. 407

[7] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 504-505

[8] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Mica Înţelegere, dos. 28, ( raport 583/c, din 23 martie 1923), f. 126

[9] Nicolae Titulescu, Discursuri…, p. 401

[10] Dimineaţa, 1933, 30 mai, p. 4

[11] Ibidem, 1933, 7 august, p. 3

[12] Liga antirevizionistă română. Actul constitutive şi statutele, Bucureşti, 1934, p. 8-9

[13] Vezi L. Banyai şi A. Petric, Dictatul de la Viena din august 1940 şi lupta pentru anularea lui, în  Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968, p. 431

[14] Monitorul oficial, partea a III-a, 1934, nr. 38

[15] A.M.R., fond 332, dos. 29, f. 348-349

[16] Idem, fond 948, dos. 1397, f. 49

[17] M.H.L.I., fond ataşaţi/1935, document nr.121389/eln.VI-2, f. 250

[18] Ibidem, f. 251

[19] Ibidem, f. 252

[20] Ibidem

[21]Dezbaterile Senatului (în continuare: DS), 1936, nr. 11, p. 373

[22]Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare: DAD), 1937, nr. 6, p. 118. Discurs rostit de deputatul liberal I.G.Vântu, la 28 noiembrie 1936.

[23] Mircea Agapie, Dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu cariera militară. Scrisori inedite. Editura AISM, Bucureşti, 1993, p.126. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru Ad. Interim al Apărării Naţionale, Gheorghe Tătărescu în rezoluţie pe raportul nr.546/6 11 1934, nota „datele de bază pentru calculul armamentului, materialelor, trăsurilor, cailor, precum şi ordinea de urgenţă a realizărilor vor fi comunicate celor în drept de către Marele Stat Major”.

[24] Vasile T. Ciubăncan, Contribuţii ale populaţiei din sud-estul Transilvaniei la dezideratul naţional de apărare a graniţei de vest în perioada interbelică, în Marisia, 1980, p. 534

[25] Carol al II-lea, Cuvântările regelui…, p. 397

[26] A.M.R., fond 6132, dos. 7, p. 123-132

[27]Ibidem, fond 948, dos. 457, f. 644

[28] Ibidem, dos.1315, f. 269 – 277

[29]Ibidem, f. 117-120

[30]Idem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 24/1934, f. 1-2

[31]Ibidem

[32] Ibidem

[33] Ibidem, dos. 437, f. 401

[34] Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 284

[35] Costin Scurtu, Daciana Stoica, Securitatea naţională şi înzestrarea, p. 58

[36]Ibidem

[37]Aurel Pentelescu, Forţele aeriene române şi securitatea naţională în anii 1919-1939, în Anuar 1998- Institutul pentru studii politice de apărare şi istorie militară, p. 230

[38]Ştefan Pâslaru, Parlamentul României şi graniţa de vest a ţării între Unirea cea mare şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, în Anuar 1996 – Institutul de studii operativ strategice şi istorie militară, p. 74

[39]Ibidem

[40]Ibidem, p. 75

[41]A.M.R., fond 948, dos. 415, f. 149-161

[42]Ibidem, f. 149

[43]Ibidem, f. 150

[44]Ibidem

[45]Ibidem, f. 151

[46] Carol al II-lea, În zodia Satanei…, p. 42

[47] Ibidem

[48] Ibidem, p. 43

[49] Ibidem

[50] Ibidem, p. 44

[51] Ibidem, p. 45

[52] Ibidem

[53] Ibidem. Opinia regelui vis-a vis de tăria alianţei, dacă n-ar fi fost lăsată să cadă pradă Germaniei prin indiferenţă şi continui cedări ar fi fost un puternic pion al rezistenţei şi o pildă politică pentru întreaga lume.

[54] Ibidem, p. 228

[55] Carol al II-lea, Cuvântare cu ocazia solemnităţii întrunirii şefilor celor trei state ale Micii Înţelegeri, în Carol al II-lea, Cuvântările regelui…, p. 133

[56] A.M.R., fond 948, Secţia III-a, dos. 1541, f. 4

[57] Leonida Loghin, Apărarea ţării în concepţia…, p. 155

[58] Ibidem, p. 175. A.M.R. fond 948, dos. 1450, f.189-190; dos. 1449, f. 89-90; Alexandru Oşca, Managementul crizelor…, p. 243-380

[59] A.M.R. , fond 5417, dos. 922, p. 1

[60] Ibidem, p.4

comentarii

de cicica la 10 septembrie 2019 - 20:33

daniela securista , esti o proasta , nu-i asa ???? DA !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! SUNT O PROASTA ORDINARA , DE PLANGE LUMEA !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

de Buletin de Carei la 10 septembrie 2019 - 21:12

Esti disperat că se află cum au fost tratați românii de hortysti? Ia un calmant..că mai avem și alte materiale despre viața românilor din Careiul ocupat.

de amelica la 11 septembrie 2019 - 07:52

finul buzura da cu ciocul si la serviciile maghiare? de ce a facut asa mare scandal la lucaceni impreuna cu fratele politicianului onet ca vrea sa scape de parohia ianculesti si vrea la lucaceni?

de Glasul.info la 11 septembrie 2019 - 20:15

Atât de tare a fost frământat de-a lungul secolelor acest pământ și neam românesc deopotrivă, îndoit cu sânge și cu multă, cu foarte multă suferință, încât cei care trăiesc printre noi ar trebui să fie extrem de recunoscători că românii nu sunt un popor care să țină mult timp mânie, sau mai grav, să pună păcatele strămoșilor pe umerii descendenților. Cu toate că sunt foarte discutabile așa zisele „retrocedări” de prin Transilvania și din alte regiuni pline de retrocedări ilegale, românii tot cedează și cedează la nesfârșit, deși de pildă comunității românești din Ungaria nu i-a fost retrocedat nici măcar praful de pe cărămizile sau pietrele bisericilor confiscate de fostul regim comunist din Ungaria.

Lasati un comentariu