Pagina principala / Timp Liber / Bijuterii ale României in Patrimoniul UNESCO

Bijuterii ale României in Patrimoniul UNESCO

Zidirea lor a inceput cu 800 de ani in urmă.Locuri de rugăciune, mai apoi şi incinte de apărare, bisericile fortificate din Transilvania sunt o moştenire fabuloasă lăsată nouă de saşi. Acum, clopotele lor tac. Nici saşii nu mai sunt. Nici ceasurile din turnurile-clopotniţă nu mai măsoara timpul. Le-am vizitat cu mult respect şi încântare. Şi cu plăcerea inegalabilă de a conduce un KIA Sportage.

Au fost mai multe. Unele au fost măcinate de istorie. Altele, cam 150, au rămas în picioare. Dintre acestea, şapte (deocamdată) au fost recunoscute ca fiind comori ale umanităţii şi au intrat în Patrimoniul UNESCO. Povestea saşilor transilvani a început în secolul al X-lea, odată cu acţiunea de cucerire maghiară a voievodatelor româneşti din Ardeal. Pentru a-şi întări autoritatea asupra teritoriilor cucerite şi pentru a asigura apărarea acestora, regalitatea maghiară a apelat la colonizarea zonei cu noi populaţii. Printre acestea s-au numărat şi saşii, sosiţi din regiunile Flandrei, Saxoniei şi Rinului. Treptat, coloniştii saşi au căpătat privilegii asupra teritoriilor unde s-au aşezat. Iniţial spaţii de rugăciune, bisericile săşesti au început să fie fortificate odată cu apariţia pericolului năvălirilor turceşti şi tătăreşti. Lăcaşurile de rugăciune, situate, prin tradiţie, în centrul obştii, au dobândit şi funcţia de adăpost al comunităţii. Au fost construite, cu tenacitate şi pricepere, ziduri de apărare, turnuri fortificate, bastioane şi drumuri de strajă. La vreme de restrişte, bisericile astfel întărite puteau adăposti întreaga populaţie. Tot acolo erau dosite proviziile şi uneltele de lucru.

În curtea interioară a bisericilor au fost construite locuinţe de tip fagure, lipite de zidul de apărare. Fiecare familie avea locul său bine stabilit în interiorul fortificaţiei şi, în unele cazuri, locul acela se transmitea în familie, din generaţie în generaţie. Lucrurile păreau să se eternizeze, în înţelesul bun al cuvântului – cu trecerea timpului, comunităţile săseşti deveneau din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai prospere şi mai influente. Prima mare lovitură a venit odata cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial, când populaţia săsească a avut mult de suferit de pe urma autorităţilor comuniste nou instalate. Pentru saşii care nu au murit în razboi, au urmat exproprieri, deportări, ani grei de închisoare. După 1989, când au putut să plece, saşii au plecat de tot. Aproape toţi. Un exemplu: în anul 1939, comunitatea saşilor din localitatea Valea Viilor numără 928 de membri. În 2004 rămăseseră 20. Acum mai sunt doar şase.

Singurul lucru bun care li s-a întamplat bisericilor săseşti fortificate în ultimii ani este faptul că şapte dintre ele au căpătat statutul de situri ale Patrimoniului Mondial al UNESCO. În ultima vreme au început (de fapt, reînceput, după intervenţiile efectuate în anii ’60) lucrările de conservare şi de restaurare. Volumul şi complexitatea lucrărilor reclamă, însă, sume considerabile pe care, se vede treaba, bugetele postrevoluţionare nu prea sunt dispuse să le aloce. Au apărut şi iniţiative particulare ori ale unor organizaţii nonprofit care lucrează şi investesc în lucrările de restaurare – cel mai bun exemplu este cel al Fundaţiei Mihai Eminescu, patronată de Prinţul Charles al Marii Britanii, cel care, de altfel, a şi achiziţionat o gospodărie săseasca la Viscri. Interesul Prinţului Charles pentru bătrânele localităţi săseşti a făcut ca, pe aceste meleaguri, să sosească şi un botanist britanic, dr. John Akeroyd.

Încă de la prima vizită, din anul 2000, John Akeroyd a fost fascinat de zonă, considerând-o „una dintre comorile culturale cel mai puţin cunoscute ale Europei. Aici, peisajul rural prezintă caracteristici de tip medieval care au supravieţuit în mod remarcabil: biserici fortificate, sate păstrate intacte, agricultura mixtă nonintensivă în echilibru ecologic cu natura şi animalele în sălbăticie, sate înconjurate de păduri bătrâne şi pajişti bogate în flori sălbatice. O astfel de frumuseţe şi bogăţie naturală nu este rezultatul unei simple asamblări de fragmente, ci reprezintă un întreg de o inestimabilă valoare stiinţifică, culturală şi umană.“ În anul 2006, John Akeroyd a publicat, editată de Fundaţia Adept, o carte: Peisajul istoric al satelor săseşti din sudul Transilvaniei. Cu o circulaţie restrânsă, lucrarea este, în egală măsură, o operă de investigare ştiinţifică a fostelor teritorii săseşti şi o baladă încântătoare şi tristă a acestora. Prefata cărţii poartă titlul: Protejarea unei lumi uitate în folosul generaţiilor viitoare. Din păcate, la nivel instituţional, se pare că România nu poate pricepe cele două abstracţiuni din enunţul de mai sus, nici alăturarea lor. Dacă lumile cu pricină tot sunt uitate, de ce ni le-am mai aminti? Şi ce-au a face generaţiile viitoare cu ceea ce noi am uitat deja?

Calnic, judeţul Alba
Povestea cetăţii Calnic începe în secolul al XIII-lea cu un masiv donjon de piatră, înconjurat de ziduri puternice, folosit ca locuinţă nobiliară. La 1430, cetatea a fost vîndută de ultimii descendenţi ai familiei nobiliare comunităţii săseşti care, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, a înălţat noi centuri de ziduri, a fortificat turnul porţii şi, pe ruinele unei construcţii mai vechi, a ridicat, în incinta interioară, o capelă.

Valea Viilor, judeţul Sibiu
Localitatea este atestată de la 1263. Aici, în secolul al XIV-lea, a început construcţia unei biserici, dar înfătişarea actuală a lăcaşului de cult datează de la începutul secolului al XVI-lea. Tot de atunci datează şi fortificaţiile. Orga a fost instalată la anul 1807, dar acum componentele din piele ale delicatului său mecanism au fost distruse de dihori. Amenajarea drumului ce străbate comuna a obturat sistemul de drenaj al cetătii, astfel încât acum, când plouă, apa se infiltrează prin pardoseala de lemn a bisericii.

Biertan, judeţul Sibiu
Atestată de la 1283, biserica din Biertan este înconjurată de patru rânduri de ziduri de apărare, nouă turnuri şi bastioane şi a fost, vreme de mai bine de 300 de ani (1562-1867) reşedinţa episcopală a saşilor. Uşa sacristiei poartă mărturia uluitoarei priceperi tehnice a meşterilor saşi: o încuietoare cu 15 zăvoare care se închid pe trei direcţii şi care sunt acţionate, simultan, printr-o singură răsucire a cheii în broască.

Darjiu, judeţul Harghita
Reconstruită în secolul al XV-lea pornind de la o construcţie în stil romanic  ridicată în secolul al XIII-lea, biserica din Darjiu este protejată de un zid de apărare cu înălţimea de cinci metri. Frescele din interior (din care se mai păstrează fragmente) au fost pictate la anul 1419. În secolul al XVIII-lea, când funcţia de apărare a bisericii-cetate şi-a pierdut însemnătatea, în incintă au fost amenajate spaţii de depozitare a proviziilor pentru întreaga comunitate.

Saschiz, judeţul Mureş
Locuită de secui până la sfârşitul secolului al XIII-lea, localitatea a fost apoi populată preponderent de saşi. Turnul cetăţii seamănă foarte mult cu Turnul cu Ceas din Sighişoara, între cele două comunităţi, cea a Sighişoarei si cea a Saschizului, existând o veche rivalitate. Biserica din Saschiz a fost fortificată la anul 1493 şi are aspectul unui bastion, etalând la etaj un drum de strajă sprijinit în consolă. Pentru siguranţa comunităţii, saşii au construit pe culmea dealului din apropiere, într-un loc greu accesibil, o cetate, astăzi în ruină.

Viscri, judeţul Braşov
Prima atestare a bisericii datează de la 1400, dar aceasta a fost construită pe locul unei biserici romanice încă şi mai vechi. În actuala incintă se mai păstrează patru capiteluri provenind de la biserica romanică, unul dintre ele servind drept cristelniţa. Altarul încorporează o orgă, iar aceasta este, în prezent, supusă unor migăloase şi complexe lucrări de restaurare. Zidurile şi turnurile de apărare au căpătat forma lor definitivă în secolul al XVII-lea.

Prejmer, judeţul Braşov
Prima atestare documentară a bisericii datează din secolul al XIII-lea. Este una dintre cele mai frumoase şi mai puternice din Transilvania şi are, alipite de zidul de apărare, 272 de încăperi, câte una pentru fiecare familie a comunităţii (cel mai mare număr de încăperi dintre toate bisericile săseşti fortificate). Altarul gotic a fost pictat între anii 1450-1460. La intrarea în biserică se păstrează piatra cu inel de fier de care erau legaţi nelegiuiţii şi femeile necredincioase, spre a fi batjocoriţi de comunitate la ieşirea de la slujbă.

descopera.ro