Pagina principala / Opinii / Grăbiţi-vă, vine 2011, vine amputarea socială…

Grăbiţi-vă, vine 2011, vine amputarea socială…

Încet-încet se risipesc şi slabele speranţe ale celor mai naivi care credeau că marele hop de trecut pentru a depăşi criza a constat în reducerea salariilor bugetarilor cu 25%. Faptul că însăși conducerea politică a țării ne previne în legătură cu provocările cărora trebuie să le facă față România anul viitor (împrumuturi suplimentare de 6 miliarde euro, datorie care ajunge la 40% din PIB) vorbeşte de la sine. De regulă, nu te poți aștepta ca guvernele să mărturisească adevărul; este rentabil politic ca cruda realitate să fie ambalată în statistici false și promisiuni fanteziste. Așa încât atunci când guvernele ajung să ne pună în gardă, este bine să înțelegem cum trebuie.

La fel cum creșterea salariilor și a numărului de angajați publici în timpul boom-ului oferea poporului iluzia unei prosperități nemaiîntâlnite, reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, indiferent cât de drastică pare, a fost o măsură iluzorie de însănătoșire. Gândiți-vă la cifre. Anul trecut deficitul bugetar a fost de 7,2% din PIB (8,3%, după o metodă mai corectă, Eurostat), iar anul acesta ținta pe care se chinuie să o îndeplinească guvernul este de aproape 6%. Așadar, cu o amputare de 25% a salariilor bugetarilor (plus o creștere a TVA de 5%) am redus deficitul cu circa 1% din PIB. Nu mai pun la socoteală restul măsurilor. Și asta a fost valabil în a doua jumătate a anului, deci ne putem imagina că deficitul ar fi scăzut cu 2% dacă măsurile de austeritate ar fi fost aplicate de la 1 ianuarie 2010. Recurgând la un mini-experiment mental, rezultă că deficitul bugetar ar fi ajuns la zero dacă salariile bugetarilor ar fi fost reduse de 4 ori pe atât, adică la zero! De fapt, cheltuielile de personal bugetar reprezintă 8%-9% din PIB, prin urmare e chiar simplu de înțeles de ce dacă toți bugetarii ar munci gratis am rezolva problema finanțelor României – în sensul că statul nu și-ar mai asuma datorii suplimentare, nu că ar scăpa de datoriile existente!

Așa ceva este, bineînțeles, absurd. Dar comparația este utilă pentru că ne arată magnitudinea problemei, respectiv toarnă o găleată cu apă rece peste capul celor care cred că dincolo de austeritatea din acest an… ne așteaptă o viață nouă. Nu, nu ne așteaptă nimic bun. Ne așteaptă amputarea socială. Apropos, în legătură cu criza rezultată din expansiunea necontrolată a creditului și datoriei care a afectat Occidentul în secolul al XIV-lea un faimos istoric afirma că s-a încheiat grație pandemiei de ciumă (Moartea Neagră), despre care putem bănui că a mai redus din numărul celor care așteptau ceva de la bancheri sau de la regi. Sunt curios cui vom mulțumi pentru ieșirea din criză de data asta. Bănuiesc că o reducere drastică, într-un fel sau altul, a numărului pensionarilor ar fi mană cerească pentru sistemele etatiste de pensii, aflate în cădere liberă, iar o expropriere prin inflație a deponenților ar reprezenta același lucru pentru sistemele bancare a căror supraviețuire atârnă acum doar de pixul celor care pot decreta câți bani să se tipărească peste noapte (750 de miliarde ajung pe termen scurt pentru Grecia și Irlanda, nu și pentru Spania).

Toate prognozele despre reducerea deficitului bugetar în anii următori fără alte măsuri de tăieri de cheltuieli publice se bazează pe presupunerea utopic-mecanicistă că PIB-ul va crește și că statul va încasa mai mulți bani din taxe. De parcă PIB-ul este precum o floare de câmp, crește de la natură și tot ce trebuie să facă guvernul este să înhațe cu mâna avuția produsă de populație. Dar, cum guvernul plănuiește reducerea pensiilor și a altor „beneficii sociale” este clar că nimeni de la Palate nu crede într-o creștere economică susținută. De fapt, România nu a prea avut așa ceva în cei 20 de ani de tranziție de la comunism la capitalismul de cumetrie, a avut doar statistici obeze (PIB este o statistică și nimic mai mult) datorate fie producției pe stoc din timpul guvernului Văcăroiu fie boom-ului global din perioada Tăriceanu. Iar nota de plată este inevitabilă.

Dar nu, producția nu crește natural, ci doar dacă oamenii decid în acest sens. Producția este (după cum spunea un economist eminent) un act intelectual. Oamenii nu muncesc și nu produc mai mult decât dacă vor și sunt stimulați să o facă. Acest fenomen este natural doar pieței libere, economiei bazate pe proprietate privată, inițiativă personală neîngrădită și interacțiunea voluntară a oamenilor. Ea este străină unui sistem de welfare state – care nu este altceva decât warfare state; dacă distribuția proprietății în societate nu se face după meritul individual, cu după privilegii, expropriere, confiscare inflaționistă și bariere birocratice, atunci producția nu crește. O situație contrară ar fi de așteptat doar dacă oamenii ar fi spălați pe creier și nu ar mai răspunde la stimulente ci la comenzi – de fapt, așa ceva s-a încercat în comunism, dar “omul nou” a fost un eșec de inginerie socială.

Și mai rău este că falimentul modelului de dezvoltare centrat pe stat este evident în Occident – locomotiva pe care ai noștri încă o mai așteaptă să ne remorcheze. Însă această locomotivă tușește rău și probabil nu va mai trage multă vreme pe nimeni.

Dar cel mai rău este că puțini înțeleg cu adevărat cum stau lucrurile. Omului modern, care visează la iPhone, cinema 3D și încălzire prin pardoseală, îi vine greu să creadă că se mai poate întâmpla ceva rău în secolul al XXI-lea. Cu atât mai rău pentru el. Nihilismul este ultimul stadiu al degradării umane.

sursa   Money.ro