Pagina principala / Istoric / Familia Marchiş din Carei (p II)

Familia Marchiş din Carei (p II)

Poate cea mai cunoscută din familia Marchiş este jurnalista şi prozatoarea Otilia Marchiş- Bölöni, născută la 8 octombrie 1873 în Homorodul de Mijloc, unde tatăl ei era preot greco-catolic. În anii de şcoală de la Carei se înfiripă prietenia cu colega ei Kaffka Margit, renumita scriitoare maghiară de mai târziu, prietenie întreţinută până la capăt de o afecţiune constantă şi sinceră.

Un fel de exaltare, datorată vârstei, generozitatea şi  altruismul ei juvenil decid o căsătorie la abia 16-17 ani cu tânărul Cornel Cosmuţa, fiul unor prieteni ai familiei, care ruinaţi, se aflau în pragul falimentului. Cuplul îşi începe viaţa la Carei, apoi se mută Budapesta şi după aceea la Sarajevo, în urma numirii soţului în funcţia de preşedinte al poştei din Bosnia. În 1892 se naşte fiul lor Cornel, viitor distins medic, stabilit la Craiova, unde se stinge în octombrie 1980, înainte de a fi împlinit patriarhala vârstă de 88 de ani.

Sentimentele de devoţiune umanitară nu pot susţine această căsătorie, care îngrădea, dimpreună cu mediul ei burghez, aspiraţia spre emancipare şi independenţă a Otiliei. Părăsindu-şi familia tânăra femeie pleacă la Viena, unde se angajează muncitoare într-o curăţătorie. După o scurtă revenire acasă, încurajată de înţelegerea soacrei sale ( care se oferă să-i crească băiatul ) o porneşte din nou la drum, având de data aceasta , avantajul unei mici moşteniri, şi se înscrie la Academia de Arte Frumoase din München, la clasa profesorilor Franz von Lenbach şi Simon Hollósy. În curând însă îşi dă seama că nu pictura este adevărata sa vocaţie şi renunţă la penel în favoarea condeiului. Hotărâtă să întreprindă o călătorie în Orient, se adreseză Ministerului Cultelor şi Învăţământului, propunându-i, în schimbul unui sprijinmaterial, colecţionarea unor obiecte pentru Muzeul Naţional din Budapesta şi a unui material iconografic destinat secţiei lui de ştiinţe naturale şi etnografie. Ziarelor Vestitorul sătmărean, Budapesti Napló (Jurnal Budapestan) şi Új Idők (Timpuri Noi) le promite un ciclu de reportaje ale viitoarei sale călătorii.

Ocolul pământului începe la 7 martie 1901, când se îmbarcă la Triest, cu opriri mai lungi la Port-Said, Bombaz, Colombo, Calcutta, Singapore, Hong Kong, Shanghai şi Yokohama. În mai 1902 revine pentru scurt timp în familie la familia sa din Sarajevo. Aici începe să picteze din nou, aplicând tehnica niponă a penelului, deprinsă în Japonia. Impresiile sale de călătorie apar , începând cu 1903, într-un serial deschis de revista Új Idők, datorită lui Lyka Károly, unul dintre redactorii şi semnatarii unor prestigioase cronici de artă plastică. Între timp, Otilia Cosmuţa trăia în Budapesta din modestul venit de pe urma publicisticii şi din ajutorul primit de la soţul ei.

Ferm decisă să renunţe la viaţa de familie, se îndreaptă spre Paris, unde, potrivit unei înţelegeri cu redacţiile foilor budapestane Művészet, Új idők, Budapesti Hirlap, urma să trimită corespondenţe, articole şi reportaje. După un scurt popas la Dresda, în 1904 se stabileşte în capitala Franţei. Aici îl cunoşte pe viitorul ei soţ, Bölöni Gzörgy, care o introduce în mediul literar şi artistic parizian şi îi călăuzeşte primii paşi spre afirmarea în publicistică şi literatură.

Prieten apropiat al lui Ady Endre şi cel mai autorizat biograf al lui, Bölöni o aduce pe Otilia Cosmuţa în intimitatea poetului maghiar şi a prietenei sale Léda. Monografia lui Bölöni despre Ady şi jurnalul parizian al Otiliei atestă o legătură puternică, întemeiată pe înţelegere, încredere şi afecţiune reciprocă. Confidentă a lui Ady, memorialista cunoaşte toate neliniştile şi frământările sufletului său zbuciumat, amărăciunea şi angoasele spiritului său tulburat de insomnii şi de tot mai desele sale crize de nervi.

Prin mijlocirea pictorului Szikszai Ferenc, Bölöni îl cunoaşte pe Rodin şi îl vizitează la Meudon, în calitate de reporter. El o prezintă pictorului pe Otilia, care, în curând, va fi un oaspete binevenit în atelierul şi în casa soţilor Rodin, evocate sugestiv în reportajele sale de mai târziu. Cercul frecventat de Otilia se lărgeşte, cuprinzând pe bătrânul Claude Monet, pe sculptorii Maillol şi Bourdelle, pe Charles Morice, criticul de la Mercure de France , vânzătorul de tablouri Vollard, soţia lui Gaugin, Sophie Meté Gad, şi pe” unicul şi fără pereche” Brâncuşi.

Contactul cu cercurile artistice pariziene contribuie la formarea personalităţii tinerei publiciste, pregătind-o să joace un rol însemnat în existenţa lui Anatole France, pe care-l cunoaşte în 1909, cu prilejul unui interviu. În 1910 Otilia îl insoţeşte pe scriitorul francez într-un voiaj în Italia, iar la întoarcere acesta îi propune să-i devină secretară literară, ceea ce publicista acceptă. În ciuda greutăţilor întâmpinate, scriitorul era nervos, nerăbdător şi capricios, va indeplini acest serviciu până în anul 1914.

După pronunţarea divorţului de Cornel Cosmuţa, în ianuarie 1912, Otilia se întoarce la Budapesta, căsătorindu-se în anul următor cu Bölöni, care devine pentru totdeauna tovarăşul ei de viaţă, de idealuri şi de muncă. Îndată după căsătorie, casa lor este locul de întâlnire al elitei intelectualităţii maghiare: Ady şi soţia sa Csinszka (Boncza Berta), Kaffka Margit, etc. Militanţi în mişcarea antirăzboinică, soţii Bölöni devin după victoria revoluţiei lui Károlyi, partizanii noului regim al Republicii Sovietelor.

Încredinţându-i-se o misiune diplomatică în Elveţia, Bölöni pleacă împreună cu câţiva corespondenţi de presă la Berna, unde îl însoţeşte şi soţia sa pentru a se trata de tuberculoză.

După căderea Republicii Sovietelor, se refugiază la Şimleu, în toamna anului 1919. Auzind că la Budapesta le-a fost ocupată casa, Otilia, refractară la toate sfaturile prietenilor, se hotărăşte să plece acasă, pentru a-şi salva lucrurile, obiectele de artă, nepreţuitele amintiri din anii petrecuţi în cercul artiştilor parizieni. În urma unui denunţ este acuzată de spionaj, arestată şi reţinută timp de 6 săptămâni în închisorile militare ale regimului horthyst. Eliberată din lipsă de probe, ea reuşeşte până la urmă să treacă clandestin graniţa şi să se întoarcă la Viena.

După terminarea războiului, în 1945, la chemarea Marii Adunări Naţionale, familia Bölöni se întoarce la Budapesta. În curând, Bölöni este numit ambasador şi ministru plenipotenţiar al Ungariei în Olanda. Din august 1948 şi până în septembrie 1950, Otilia trăieştela Haga, colaborând cu soţul ei la îndeplinirea obligaţiilor sale protocolare. În aprilie 1949, un scurt sejur pe Riviera îi reaminteşte de călătoriile sale din tinereţe în Orient, după cum lalele din Olanda îi aduceau aminte de cultul nipon al florilor. Întorşi la Budapesta soţii Bölöni se numără printre intelectualii de frunte ataşaţi noului regim. Otilia îşi continuă jurnalul, consemnând activitatea şi succesele de orator ale soţului ei.

Tot mai slaăbită şi mai obosită, ea se simte învinsă de boală şi de bătrâneţe. În staţiunea Héviz de la Balaton, cu o zi înainte de a muri răsfoieşte o scriere a sa, inspirată de călătoriile din tinereţe. O hemoragie cerebrală pune capăt vieţii sale, la 26 august 1951.

Colaboratoare la diverse periodice române, maghiare, franceze, americane, Otilia Marchiş este o publicistă ambiţioasă, pentru care ziaristica însemna neobosite exerciţii de digitaţie, pentru viitoarele sale proiecte literare. Ea se afirma mai ales în critica de artă, spre care se orientează încă din tinereţe, in epoca studiilor de la München. Laurii unui premiu academic ( Premiul „Le Blanc” al Academiei Franceze) ce încununează lucrarea sa despre Bourdelle îi aduc consacrarea şi recunoşterea virtuţilor sale de critic al artelor. Vocaţia ei literară, descoperită prin publicistică, îşi găseşte adevărata împlinire în proze nonfictive, de tipul memorialisticii, şi mai puţin în beletristică. O traiectorie existenţială de excepţie decide valorificarea unor disponibilităţi literare. Ocolul pământului declanşează suita impresiilor de călătorie, prietenia cu Ady îi inspiră paginile evocatoare din jurnalul intim, iar admiraţia şi ataşamentul faţă de A. France o aduc în intimitatea scriitorului francez, pe care-l însoţeşte în voiajul italian,  rememorat în Plimbările lui Anatole France.

O altă experienţă unică şi şocantă prin dramatismul ei ( perioada petrecută în închisoarea horthystă), stă la temelia tulburătoareloramintiri din Cartea suferinţelor . Martoră şi victimă a represaliilor noului regim al lui Horthy, instalatdupă răsturnarea Republicii Sovietelor, Otilia Marchiş se simte datoare să depună o mărturie acuzatoare în procesul niciodată casat al ororilor fascismului. Ea scrie dintr-o răsuflare Cartea suferinţelor, unul din primele semnale ale apariţiei nazismului. Confesiunile ei alcătuiesc dosarul unor teribile atrocităţi,supus judecăţii lucide ale omenirii. Concepute sub forma unor note de jurnal intim, redactate sub impresia unor trăiri fierbinţi, imediate, memoriile scriitoarei careiene reţin, dintr-o experienţă personală, elementele definitorii ale unei lumi absurde, surprinse într-un moment acut de criză, când nedreptatea şi liberul arbitru lăsau câmp deschis celor mai cumplite abuzuri. Publicată fragmentar în ziare franceze şi germane, reprodusă în foileton de Adevărul de la Bucureşti, tradusă integral în limbile franceză, română, germană şi olandeză, comentată de presa americană şi olandeză, ea a cunoscut o intensă circulaţie, fiind întâmpinată cu elogii superlative. Romain Rolland şi Henri Barbusse, care semnează prefaţa ediţiei franceze, tulburaţi de mesajul ei patetic, umanitar, sunt convinşi că literatura va recupera acest document menit să fixeze pentru totdeauna în memoria omenirii cele dintâi manifestări agresive, violente, ale flagelului nazist.

Semnându-şi scrierile la început cu numele primului ei soţ, Otilia Cosmuţa, apoi cu un pseudonim masculin, Kémeri Sándor, Otilia Marchiş debutează cu impresii ale călătoriei sale în Orient.

Serialul notelor de drum, reunite sub genericul Plimbări în lumea largă, relateză o experienţă şoc, trăită de-a lungul periplului în jurul lumii, început de la Triest spre Africa (Egipt) şi Asia, până în Extremul Orient (ţările arabe de pe coasta vestică, India, Ceylon, Singapore, Birmania, China, Japonia). Lansarea unei femei într-o asemenea expediţie (mai temerară decât cea persană a contemporanei sale Martha Bibescu), trebuie să fi produs senzaţie, contrariind, prin extravaganţă, bunul simţ al contemporanilor.

Nici urmă de teribilism sau aventură în această tentativă de evaziune. Opţiunea ei fermă pentru un nou mod de viaţă fece posibile călătoriile de iniţiere şi debutul în memorialistică.

Aceasta este pe scurt istoria familiei Marchiş. Sperăm că într-un viitor nu prea îndepărtat să fie recuperaţi din negura uitării şi, aşa cum  spunea istoricul Viorel  campean , ar fi frumos ca o stradă a Careiului să le poarte numele.

Nicoleta Latis-bibliotecar Biblioteca Municipala Carei

comentarii