Ce-i de făcut?

• publicat la: 19 January 2012
Ce-i de făcut?

Nerostită, o întrebare stă pe buzele tuturor: ce urmează? Cu fiecare zi de proteste în Piaţa Universităţii şi în ţară, devine limpede că situaţia nu poate rămâne aşa. Iluzia puterii că lucrurile se vor potoli de la sine a fost spulberată de o mână de oameni care dovedesc de şapte zile o rezistenţă la efort şi la frig ieşită din comun. Încăpăţânarea lor de a se strânge seară de seară în piaţa publică este combustilul schimbării. În primul rând al unei schimbări de atitudine socială.

S-a spus, deseori ca un reproş, că bieţii oameni nu ştiu pentru ce protestează, că sunt haotici şi manipulaţi, dându-se drept exemplu faptul că unii strigă împotriva taxei auto , alţii împotriva Roşia Montană, alţii pentru pensii sau mâncare. Folosindu-se drept argument lozinca rostită în mai multe oraşe “PDL, USL, aceeaşi mizerie”, s-a spus că protestatarii au ieşit în stradă împotriva întregii clase politice.

Aceste lucruri pot fi toate adevărate la un moment dat, însă ele sunt doar detalii ale unui tablou al cărui personaj principal este Traian Băsescu. Care cinci zile a dispărut din peisaj.

Pentru cei din Piaţă, Traian Băsescu este singurul vinovat şi pentru făcute, şi pentru nefăcute. Cum să-i explici unui om că preşedintele n-are treabă cu capacitatea cilindrică a unui automobil, când singurul mesaj pe care l-a transmis dl. Băsescu în aceşti ani a fost că domnia sa este totul în ţara asta, şi preşedinte, şi premier, şi profesor, şi doctor, şi mecanic auto?! Şi a făcut-o râzându-le interlocutorilor în nas. În ultimele sale două intervenţii televizate, care au avut loc pe o temă serioasă, cum este legea sănătăţii, Traian Băsescu nu şi-a putut şterge de pe faţă râsul batjocoritor. Dispreţul său faţă de ziarişti, pe care îl îngroaşă în conferinţele de presă, s-a propagat dincolo de ecranul televizorului, devenind un dispreţ faţă de un popor incapabil să înţeleagă reforma în Sănătate.

În stradă au ieşit oameni care s-au săturat să li se mai râdă în nas. Şi chiar dacă fiecare are nemulţumirile lui specifice, starea care îi uneşte pe toţi este atingerea limitei de suportabil. Este primul protest serios pe care l-a cunoscut România în ultimii ani, serios nu prin numărul celor prezenţi în stradă, ci prin atitudinea acestora.

Mi se pare, în acest sens, semnificativ faptul că lumea i-a acceptat mai uşor pe aşa zişii ultraşi decât pe saltimbancii TV care au încercat să-şi facă loc în mulţime. Piaţa Universităţii i-a extirpat rând pe rând pe Dan Diaconescu, pe Viorel Lis, pe Irinel Columbeanu. Un politician neinspirat, dl. Ludovic Orban, a fost, la rândul lui, scos din piaţă.

Nu trăim într-o dictatură ca a lui Nicolae Ceauşescu, trăim într-o dictatură a indiferenţei, în care poţi să strigi orice că nu te bagă nimeni în seamă. Ceea ce au realizat miile de români ieşiti în stradă şi sutele de mii de oameni activi pe reţelele sociale este semnificativ: pentru prima oară în dictatura “liniştii, ce dracu”, cetăţenii au reuşit să schimbe o decizie a sistemului. Readucerea în funcţie a doctorului Raed Arafat s-a datorat exclusiv protestelor din ultimele zile. Pentru prima oară dl. Băsescu a dat înapoi.

Revenind la întrebarea din titlu: “Ce-i de făcut?” De la socialiştii utopici, până în zilele noastre, întrebarea revine obsedant de fiecare dată când presiunea socială împinge capacul. Strada cere “Jos Băsescu!”, or asta nu se poate face decât dacă preşedintele îşi dă demisia. Ceea ce e o utopie. Suspendarea este imposibilă, în condiţiile în care nu există o majoritate parlamentară care s-o pună în practică. Alegerile anticipate sunt, la rândul lor, aproape imposibile. Ele trebuie să treacă tot prin mâna lui Traian Băsescu: şi chiar presupunând că dl. preşedinte va recurge la această ultimă supapă pentru a potoli nemulţumirile populare, anticipatele nu rezolvă nimic în afară de faptul că ar putea aduce USL la guvernare cu două-trei luni mai devreme. Anticipatele înseamnă alegeri parlamentare: dl. Băsescu rămâne în continuare la Cotroceni. Varianta unui nou Guvern, “tehnocrat”, poate mulţumi opoziţia, dar nu cred că va convinge populaţia, care, totuşi, nu strigă împotriva lui Emil Boc decât ca o variaţie la tema principală, care e “Jos Băsescu!”

Nu ne place cum arată ţara în care trăim, nu ne plac conducătorii pe care îi avem. Deocamdată Piaţa Universităţii este într-o fază revoluţionară incipientă. Este vremea ca oamenii care reînvaţă să se facă ascultaţi să devină mai articulaţi şi mai practici. Dacă activismul din stradă va obliga partidele să se deschidă, oamenii aceştia pot schimba multe. O parte a generaţiei Facebook a ocupat Piaţa Universităţii, poate că a venit vremea să iasă din virtual şi să ocupe organizaţiile de tineret ale partidelor şi apoi clasa politică.

Un şablon al democraţiei noastre originale le gâdilă cetăţenilor orgoliul, spunându-le că ei sunt stăpâni la vot. Poate că a venit vremea să fie stăpâni şi între scrutinuri şi din simpli votanţi să devină votaţi.

Florin Negruţiu/gandul

Lasati un comentariu