Cum “înviază” unii de grija altora sau Ce naşte din ridicol, ăla e!

• publicat la: 22 October 2012
Cum “înviază” unii de grija altora sau Ce naşte din ridicol, ăla e!

Se înmulţesc, în ultima vreme, vocile cu referire la soarta şi traiectoria doctrinară a Partidului Naţional Liberal, ca jucător important pe scena politicii româneşti actuale. Cum este şi explicabil, mai toate luările de poziţie şi mai toate analizele au o componentă comparativ-istoricistă.

Unii, pentru destule aspecte formale, disonante şi criticabile, se mulţumesc să trimită săgeţi spre PNL cu semnificaţia unei puneri în gardă. Sunt cei care, în mod real, efectiv, vor binele partidului şi membrilor săi.

Alţii, înzestraţi cu „stofă” şi aplomb de intriganţi, ca navetişti între două avioane, două lumi şi mai multe interese cu sediul în Dealul Cotrocenilor, fac figură de bocitoare pravoslavnice cântând PNL-ului, în falset, prohodul. Domnul Vladimir Tismăneanu este, cum ştim, vocea de altist a corului care face vocalize şi gargară în pustiu.

În cazul său, paraponul, amărăciunea nevindecată cu care înfierează şi pune la colţ actuala generaţie a liderilor PNL, este de înţeles. Ca aliaţi într-o construcţie politică conjunctural-necesară, liberalii cei „răi” şi „debusolaţi” au coborât de pe soclu câteva „stafii” ale meritocraţiei băsiste şi, fapt şi mai grav şi mai de neiertat, le-au tăiat acestora, din statele de plată, sinecuri şi stipendii!

Altminteri, îngrijoratul de serviciu de azi, prin anii ’70-’80 ai secolului tocmai trecut, nici cu gândul n-a gândit, cu atât mai puţin cu sufletul, să se întrebe: oare ce se întâmplă cu PNL-ul decimat, urgisit şi băgat la răcoare, o mai fi fiind el, o mai supravieţui el cumva, aşa, cocârjat, strivit de prigoana socialismului biruitor? Aş!

Dacă ar fi întrebat, pe ici, pe colo, dacă grija l-ar fi scos din urzeala obedienţelor abia în formare, ar fi aflat cu stupoare probabil că, da, PNL-ul exista, chiar dacă redus la o mână de oameni, chiar dacă într-un anonimat feroce şi cu o mare botniţă pe faţă! Domnul Tismăneanu, chipurile, îşi ia, astăzi, revanşa! Ceea ce n-a făcut acum 30 de ani face azi cu o imensă ipocrizie: îl roade, îl macină, peste poate, grija pentru soarta urmaşilor liberali, trataţi la momentul de restrişte al epocii, mai întâi cu recluziunea, apoi cu „sifon” şi cu „Tezele din aprilie.”

În viziunea mecanicistă, îngustă cât viziera unui cavaler al vestirii apocalipsei liberalilor, aşa cum încearcă să fie, dacă PNL n-a sucombat în vremea comunismului, a relelor tratamente şi a marilor sacrificii, atunci, iată, acum e gata-gata, ba chiar iminent şi necesar să dispară, numai şi numai pentru că i s-a alăturat, aproape cu zelul intruziunii, George Becali! Ca simplu observator, atent la zbaterea lumii, fără a avea şi fără a dori să devin vreodată purtător de carnet cu indiferent ce siglă ar fi el, nu cred, domnule Tismăneanu, că în secolul acesta PNL o să vă ofere bucuria dispariţiei lui, cu atât mai puţin prilejul jubilaţiei de a fă freca palmele în extazuri orgiastice. .’Nu cred dintr-un motiv care se identifică cu însăşi caracteristica perenă a liberalismului românesc imprimată de părinţii săi spirituali şi preluată într-un efort discret, dar ferm de urmaşii de azi ai acestora, anume pragmatismul şi capacitatea de reacţie, de repliere, la nevoie, la comandamentele cerinţelor vremii! Două exemple doar, cu o scurtă privire în oglinda retrovizoare a trecutului, sunt edificatoare

În 1866, cu o intuiţie de adevărat vizionar şi sesizând la timp viciile şi excesele unui domn pământean, Ion Constantin Brătianu întreprinde acţiunea temerară ce părea a fi un adevărat joc al hazardului şi o mare aventură naţională: îl aduce în ţară pe viitorul rege Carol I! Cât de oportună, cât de benefică a fost acţiunea sa, şi cum din acel moment România a păşit pe calea independenţei şi a modernizării statului e… „simplă” istorie.

În 1899, fiul său, Ionel Brătianu, politician cu fler, la fel de intuitiv, la fel de „oportunist” în sensul pragmatismului, mare strateg pe deasupra, rupe de la sânul P.S.D.M.R. pe înşişi liderii săi, V. Morţun, I. Nădejde, iar mai apoi pe C. Stere (Trădarea generoşilor”). Avea el, aşa, o „toană”, o idee “trăsnită” cum că doctrinei liberale nu i-ar strica deloc o componentă socială a demersului ei.

Nu vi se pare cumva, domnule Tismăneanu, că, avant la lettre, cu o mare forţă de anticipare, este prefigurat chiar proiectul de azi pus în operă de liberali împreună cu social-democraţii? Când te „fură” prezentul şi reaua credinţă, rişti să ignori semnificaţiile şi învăţămintele trecutului şi să treci printre copaci fără să vezi pădurea.

Sigur, vor fi fost şi în epocă destui cârcotaşi „tizmeniţi” cu aere aristocrate, ultragiaţi de apropierea liberalilor de proletariatul incipient, vor fi fost, desigur, destui împiedicaţi în false principii din cauza staturii lor de băieţi „subţiri” cu obrazul gros, dar cine mai ştie de ei?

Cât despre ridicolul la superlativ, cât despre pericolul ce-l reprezintă, atribuite, toate, liderului de azi al liberalilor, consider că cel mai bun aliat putea să vă fie tăcerea. Zău aşa, oare cine este mai ridicol? Antonescu, care păstrează intactă memoria înaintaşilor liberali încercând prin dreaptă statură, prin discurs, onorabilitate şi integritate morală neîntinate de vreun scandal sau suspiciune măcar? Sau prietenul dumneavoastră, nomina odiosa, schimbător de macaz politic într-o noapte, de la stânga la dreapta, care-şi ajunge sieşi, care nu se revendică decât din trecutul său securisto-marinăresc făcând din grobianism, din mitocănia şi făţărnicia, funciare, virtuţi politice, în plus, colecţionar de dosare penale mai numeroase decât firele de păr de pe cap? Ca să nu mai vorbim de ridicolul personal în care vă plasaţi cu discernământul aflat într-o grea suferinţă: vă declaraţi liberal cu orice prilej, om al ideilor, intelectual de largă respiraţie, dar vă simţiţi bine, confortabil şi onorat în prezenţa personajului de mai sus! Nu vi se pare că ataşamentul faţă de un atare caracter este încă şi mai incongruent decât apropierea lui Becali de liberali?

Şi pentru că faceţi vorbire mult mai repede decât cugetaţi despre pericolul ce-l reprezintă fiinţa politică Crin Antonescu, vă întreb cu retorica exersată în zadar a ecoului pierdut în eter: Cine este mai periculos pentru ţară, pentru răscrucea de drum la care se află Europa şi lumea şi în faţa provocărilor geo-politice viitoare? Crin Antonescu, care face recurs la nevoia recăpătării demnităţii şi identităţii naţionale, reiterând caracterul statului unitar fără să altereze spiritul acelui „Prin noi înşine” ajuns, poate, la ora reinventării, nici ataşamentul pentru cauza Europei comunitare chiar aflată într-o evidentă criză a opţiunilor şi deciziilor? Or, periculoasă e tocmai tentaţia aventuristă a compromisului cu orice chip, jocurile oculte pe sub taraba târguielilor făcute peste capul românilor în numele interesului personal sau de grup ale , din nou, prietenului dumneavoastră?

Este numai o fotografie comparativă, „la minut”, a momentului. Iar dacă aveţi îndoieli asupra veridicităţii ei din pricina cecităţii îndelung induse în camerele obscure ale mistificării, trageţi, din când în când, cu ochiul la sondajele de opinie care măsoară încrederea populaţiei în cele două personaje. Sunt grăitoare! Sau şi sondajele şi opinia publică au devenit ridicole?

Nu-mi fac iluzii că veţi reveni vreodată pe solul tare, arid, dar bun conducător de energii pozitive al realităţii româneşti şi că, debarasat de corsetul partipriurilor şi obedienţei făţişe, o veţi cântări cu dreaptă judecată. Nu, nicidecum! Vă lipseşte, domnule Tismăneanu, exact ceea ce Iuliu Maniu îi reproşa că-i lipseşte prea gureşului Iorga, cândva, în Parlamentul României: măsura!

Fiţi pe pace! Nu mai „înviaţi” intempestiv şi la ordin, arătându-vă îngrijorat, peste poate, de soarta liberalilor tocmai acum, la vreme de ascensiune şi de mare capital politic investit în ei. Se citeşte de la o poştă şi printre rânduri că e obligaţie de serviciu şi, mai ales, că o faceţi de dragul unui cadavru politic a cărui răutate şi anomie urzesc de 20 de ani dispariţia PNL-ului. Staţi fără „griji”, liberalii au şi cu cine au şi cu ce să pună umărul pentru a scoate „căruţa” din şanţul unde a înfundat-o birjarul, nomina odiosa, prietenul dumneavoastră de farse anticomuniste!

Încă o dată vă spun, fiţi pe pace! În aproape 150 de ani, Partidul Naţional Liberal a „murit” deja de câteva ori, a reînviat tot de atâtea dar, ca să vezi încăpăţânare, în tot acest timp n-a fost chip să capituleze, nici să se predea la somaţii!

Ioan Vistea/cotidianul.ro

Lasati un comentariu