Pagina principala / Timp Liber / Decembrie – Luna darurilor sau posibile consideraţii teologice despre dar

Decembrie – Luna darurilor sau posibile consideraţii teologice despre dar

Luna decembrie este numită si recunoscută ca Lună a darurilor (sau „a cadourilor”, de la frantuzescul cadeau, definit in DEX astfel: „ceea ce se primeste sau se oferă in dar”). Personal as prefera cuvantul dar. Si nu intamplator! Daca ar fi sa cautam o explicatie a faptului ca Luna Decembrie este Luna darurilor si nu alta, aceea ar fi usor de găsit in asocierea acestei luni cu marea sarbatoare a Craciunului. Asadar, mai in toata lumea, astazi, Luna Decembrie este Luna darurilor Pentru că este luna Crăciunului. Rămâne să aflăm de ce darul este legat in mod special de Craciun si nu de o altă sărbătoare.

Cred că o posibilă explicatie ar fi aceea că evenimentul sarbatorit la Crăciun, si anume Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este prin excelenţă expresia darului suprem oferit de Dumnezeu omenirii. Tot ceea ce precede si tot ceea ce avea să urmeze acestui eveniment este insumat acestui moment. Intreaga iconomie dumnezeiasca este cuprinsa in evenimentul Nasterii Domnului. Acesta ar putea fi motivul pentru care momentul constientizarii darului dumnezeiesc este cel al Nasterii Domnului. Omul daruieste pentru a se asemana cu Dumnezeu.

Cred că această foarte răspândită practică a darurilor de Crăciun are un suport adânc in aspiratia omului după implinirea modelului suprem de vietuire sau relationare, cel al lui Dumnezeu. Dumnezeu se exprimă, se manifestă in relatia cu noi eminamente si exclusiv in termenii darului absolut. Orice miscare dinspre Dumnezeu spre lumea intreaga sau spre fiecare dintre noi este o expresie curata a darului, adica este o miscare cu totul libera, nedeterminata, neconditionata de nimic din exterior. Ea izvoraste din izvorul iubirii nemasurate a lui Dumnezeu pentru creatia Sa. Intreaga iconomie dumnezeiasca este darul lui Dumnezeu (vezi Romani 3, 23,24). Darul exprima cel mai bine raportarea lui Dumnezeu la lume si la oameni. Lumea este darul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (Pr. Dumitru Staniloae). Existenta fiecarui om este in intregime un dar. Nu intamplator termenul generic prin care se numeste orice energie dumnezeiasca care vine de la Dumnezeu spre oameni este acela de Har, care este un sinonim pentru dar. Cea mai consistenta teologie a darului o intalnim in Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, in care Apostolul neamurilor se straduieste să convingă pe toti cei care ar avea tentatia să creadă că au vreo contributie reală la indreptarea lor, ca mântuirea este in dar de la Dumnezeu.

Asadar, omul dăruieste pentru a se asemăna cu Dumnezeu. In gestul darului omul isi activează asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că darul este asociat prin excelenta cu perioadele sau zilele de sărbătoare este un argument in plus pentru acest lucru, dacă tinem seama de faptul că sarbatorile in esenta tin de relatia noastra cu Dumnezeu.

Si in cazul in care se intampla intre oameni, darul este, de asemenea, o miscare libera, lipsita de orice constrangere, izvorata din dragoste, dinspre cineva catre altcineva. Darul este cea mai evidenta si convingatoare expresie si dovada a iubirii dintre oameni. Darul este si masura capacitatii noastre iubitoare. In cele din urma: cat daruim, atat iubim!

Darul este expresie a libertatii noastre, iar libertatea – cel putin aspiratia spre libertate daca nu realizarea ei – este trasatura caracteristica a modului de existenta dumnezeiesc. Darul daca nu este liber nu mai este dar. Daca este cauzat de vreun interes atunci darul se transforma in pret de cumparare (sau mita). Granita este foarte sensibila. Mai ales ca aceasta nu este una exterioara, vizibila, ci launtrica. Pentru ca un lucru pe care-l oferim cuiva sa fie dar si nu pret de cumparare, trebuie ca cel care ofera sa nu aseze la temeiul gestului sau alt motiv decat cel al dragostei si pretuirii pentru cel caruia ii ofera. Numai intr-o astfel de situatie lucrul daruit si primit ca dar produce bucuria adevarata celor doi, daruitorului si primitorului.

Cultura bisericească este o cultură a darului.

Cultura noastra bisericeasca este o cultura a darului, prin excelenta. Noi primim totul in dar de la Dumnezeu si aducem darurile noastre lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Liturghie poate fi rezumata intr-un gest de daruire reciproca. Credinciosii vin la biserica cu darul lor, de paine si vin, care insumeaza tot ceea ce ar putea un om sa daruiasca, si preotul le daruieste lui Dumnezeu, spunand: Doamne, iti aducem ca dar „Ale Tale dintru ale Tale”, cu constiinta ca tot ceea ce avem este de la Dumnezeu. Este important de semnalat ca la biserica nu lipsesc darurile materiale si gesturile fizice, nici cele ale oamenilor aduse lui Dumnezeu si nici cele de la Dumnezeu spre oameni. Un amanunt esential ne scapa, insa, deseori: acela al cantitatii darurilor care este in toate cazurile extrem de mica sau putina – vezi Sfanta impartasanie, sau anafura, sau agheasma – pentru a pune in evidenta adevarul conform caruia darul este in fond duhovnicesc, si dinspre om spre Dumnezeu si dinspre Dumnezeu spre om. De aceea si numim jertfa noastra „jertfa duhovniceasca”, pentru ca spre deosebire de jertfele vechi-testamentare cand materia jertfei era insemnata cantitativ si pretioasa din punct de vedere material, acum materia jertfei este atat cat sa faca vazut gestul daruirii si inchinarii noastre duhovnicesti, sufletesti. Materia jertfei noastre si cea a darului lui Dumnezeu este atat de putina incat sa nu se poata nimeni opri la ea, ca si continut al darului, ci sa treaca prin aceasta la continutul duhovnicesc al darului. Si cel mai simplu credincios intelege ca nu primeste infima bucatica de pâine ca anafură pentru a-si astâmpăra cu ea foamea trupească, ci pentru a primi prin ea darul duhovnicesc al lui Dumnezeu cu tot ceea ce implica acesta, mult mai pretios decât valoarea cantităţii respective de pâinică.

Darul este o realitate duhovnicească.

Cultura noastră bisericească este in egală măsură o cultură duhovnicească prin excelenta. Aceasta inseamna intre altele, ca se intemeiaza pe motivatia launtrica, sufleteasca. Valoarea lucrului exterior, al gestului fizic, al oricarei miscari exterioare este data de incarcatura sufleteasca pe care o dam acelui gest: daca facem gestul din dragoste, atunci acela este un gest de dragoste, daca il facem din interes ascuns, acelasi gest este unul de inselaciune, daca-l facem cu gand de razbunare, este un gest de rautate. Gestul exterior nu este decat vehiculul care transporta din sufletul nostru spre ceilalti incarcatura pe care noi o punem in el. Darul este gestul care poarta in sine dragostea daruitorului pentru cel caruia i se daruieste. Orice alta motivatie face ca gestul nostru sa se perverteasca. Atat de pretios este un dar, cata dragoste poarta in el.

Darul este asadar nu o realitate materiala, ci una sufleteasca, duhovniceasca. Acelasi lucru este dar, daca este daruit, sau este marfa, daca este vandut. Ma tem ca nu toate darurile, foarte multe de altfel, care se fac in aceasta perioada sunt in adevaratul sens al cuvantului daruri. Acest lucru il stie cu adevarat numai duhul celui care l-a daruit. Marimea si valoarea darului nu sunt date de valoare obiectului in sine, ci de cata cinstire si dragoste investim si ne manifestam prin acel obiect. Un mare dusman al darului este rutina, inertia. Daca este luna darurilor trebuie sa ducem daruri! Pentru ca lucrul oferit de noi cuiva sa fie cu adevarat dar este nevoie de foarte multa vigilenta, trezvie. Trebuie sa biruim inertia sau rutina care functioneaza ca mijloace de constrangere si ne fura libertatea gestului. Trebuie sa biruim orice interes pentru a curata gestul nostru de orice umbra si a-l transforma in dar curat: adica in miscare si manifestare a cinstirii si a dragostei noastre pentru persoana respectiva.

Printr-o simplă, dar deloc usor de realizat miscare a gândului, putem transforma totul in dar: viaţa noastră, profesiunea noastra, toate lucrurile facute de noi si pe fiecare in parte. Este suficient sa le dedicam sau sa le inchinam fie persoanelor dragi, fie lui Dumnezeu insusi. Nu numai o carte pe care o scriem o putem dedica cuiva, ci si cel mai neinsemat gest al nostru il putem inchina cuiva: mamei sau prietenilor etc. Este suficient ca in adancul sufletului sa spunem: „Lucrul acesta il fac pentru mama mea”! Sau „pentru prietenul meu”! Sau „pentru Dumnezeu”. In felul acesta facem exercitiul vietii ca daruire, ne plasam pe traiectoria existentei ca dar.

Inchinarea ca daruire

Ne scapa de cele mai multe ori intelesul adanc al gestului inchinarii la Dumnezeu, poate cel mai frecvent si generalizat gest al crestinului: Ma inchin Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Acest gest poate avea doua sensuri: acela de a ma inchina ca semn de supunere si acela de a ma inchina ca dedicare, ca daruire. Cele doua intelesuri coexista in unul si acelasi gest, dar trebuie sa recunoastem ca ne scapa celor mai multi cel de-al doilea inteles.

Acesta este actualizat numai in situatia in care relatia noastra cu Dumnezeu este una de dragoste. „Pe noi insine si unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. Intr-o relatie de dragoste daruirea nu se limiteaza la lucruri, oricat de pretioase ar fi acelea. Prin daruri, de fapt ne oferim pe noi insine. Atat esti si te daruiesti intr-un dar, cata dragoste ai pus in respectivul dar pentru persoana careia il daruiesti. Dar exista si o masura a daruirii de sine.

Libertate, dar, iubire

Atat ramane din noi, din existenta noastra, acea parte a existentei noastre ne apartine care este constituita din acte si fapte si gesturi libere, libere de orice necesitate si de orice constrangere. Atat ne apartine in fapt, cat ne miscam liber. Si aceasta pentru ca libertatea este premisa a iubirii. Masura capacitatii noastre de a iubi este data de masura libertatii noastre interioare. Si darul este semn al acesteia din urma. Libertate, iubire, dar, trei cuvinte cheie care se determina reciproc, exprima sensul ultim al existentei noastre, sau existenta la varf (cum spunea Parintele Saniloae) sau existenta asemenea cu Dumnezeu. Despre iubire vorbim mai mult, dar despre libertate si dar mi se pare ca vorbim prea putin. Ori, acestea nu pot fi despartite.

Darul da consistenta relatiei dintre doua persoane

Darul da consistenta relatiei dintre doua persoane. In lucrul daruit este prezent cel care a daruit. Oricand vezi sau folosesti sau iti amintesti de darul cuiva iti vine in minte persoana respectiva si desigur se actualizeaza dragostea exprimata in acel dar. Cu cat mai multe daruri adevarate cu atat relatia de dragoste este mai consistenta. Darurile sunt cele care ne leaga in special de cei absenti sau de cei care au parasit aceasta lume. Nu exista mai frumoasa amintire din partea unei persoane iubite, decat un dar care sa poarte semnele dragostei respectivei persoane pentru tine: momentul in care ti-a fost daruit, marturisirea care l-a insotit, emotia etc. Darul trece in modul foarte concret si granita dintre viata si moarte. A se vedea acest lucru si in practica extrem de raspandita a darurilor facute pentru cei morti (imparteala sau pomana), facute la soroacele randuite. Darul de mancare sau imbracaminte facute cu aceste prilejuri arata intelegerea foarte adanca a gestului de catre credinciosi. Mortii nu se hranesc si nici nu se imbraca cu lucrurile materiale – cum cred unii sectari sau pseudo-intelectuali care ne si blameaza pentru aceste gesturi ale noastre -, ci se hranesc cu dragostea si jertfa pe care le exprima in felul acesta cei dragi ai lor.

Sunt daruri ale oamenilor care-L aduc intre ei si pe Dumnezeu

Exista, insa, o categorie de daruri care includ in relatia dintre cei doi si pe Dumnezeu insusi, daruri care actualizeaza in ele insele nu numai relatia dintre cei doi -daruitor si primitor – ci si relatia lor simultana cu Dumnezeu. Acestea sunt: cartile sfinte (Biblia), cartile de rugaciune (Ceaslovul, Psaltirea, Acatistierul etc), icoanele, candelele etc.

Este foarte simplu de inteles acest lucru: Cand cineva va citi dintr-o Biblie primita in dar – intrand astfel in relatie cu Dumnezeu prin Cuvantul Sau – isi va actualiza si relatia cu cel care i-a daruit Biblia. La fel se intampla si cu icoana, sau candela, sau catuia, sau orice obiect care ne intermediaza si actualizeaza relatia cu Dumnezeu. Este lesne de inteles de ce aceste obiecte sunt mult mai pretioase ca daruri decat oricare altele, desi sunt mult mai ieftine decat acelea. De altfel, adevarul acesta este marturisit si de o practica foarte veche, care a supravietuit numai in reflexul ca lucrurile sfinte nu trebuie sa ti le cumperi, ci sa le primesti in dar de la cineva. Este inca foarte vie aceasta traditie, din pacate numai partial pastrata si un pic rastalmacita: nu-i bine sa-ti cumperi singur candela, ci sa ti-o cumpere altcineva. Nu acesta este sensul real al lucrurilor. Adevărul adânc si foarte frumos al acestei traditii este acela că e bine ca lucrurile sfinte sa fie daruite. S-a indepartat un pic perioada aceea in care preotii, care intrau in casele credinciosilor cu diferite prilejuri, auzeau marturii emotionate, de genul: „Icoana aceasta o am de la bunica mea”! sau „Biblia aceasta o am de la tata, care la rândul lui a primit-o de la bunicul s.a.m.d.”! Este timpul să recuperăm această practică in adevăratul ei continut. Iar perioada Sarbatorilor Crăciunului este poate cea mai potrivita pentru a ne darui unii altora daruri din aceasta categorie a lucrurilor sfinte.

Preot prof. dr. Constantin Coman/crestinortodox.ro