Strigătul şcolilor româneşti din Transnistria, auzit şi la Bruxelles
Directorii ultimelor opt şcoli româneşti din Transnistria au ajuns săptămâna aceasta la Bruxelles. Mesajul lor către Uniunea Europeană a fost clar: Faceţi ceva pentru susţinerea noastră, altfel vom dispărea cu totul. Limba română, şcolile româneşti vor fi strivite de regimul separatist de la Tiraspol.
Văzându-i pe aceşti oameni, împovăraţi de necazurile lor şi încruntaţi după ani de luptă, cum intră acum în semeţele clădiri ale Parlamentului European din capitala Belgiei, mă gândeam că se repetă felul în care, de-a lungul secolelor, alţi fruntaşi ai românimii au bătut la porţile marilor puteri, cerând drepturi pentru poporul lor. „De doi ani ne gândim să ajungem la Bruxelles”, spune Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol. Şi asta după ce, cu un an în urmă, aceiaşi opt directori, care formează o echipă – mereu împreună peste tot, cu jalba-n proţap – au fost şi la Bucureşti, au discutat cu toţi mai-marii statului român. „Ne-am ales atunci doar cu promisiuni. Nimic nu s-a concretizat”, conchide interlocutoarea mea. Directorii ceruseră manuale în limba română, bani pentru construirea de noi şcoli, material didactic şi mobilier şcolar. Vorbe-n vânt…
Război împotriva şcolilor româneşti
După ce am urcat şi am coborât cu diverse lifturi, am traversat sumedenie de culoare printre funcţionari grăbiţi care abia ne băgau în seamă, iată grupul de profesori români din Transnistria, însoţiţi de câţiva ziarişti veniţi din Bucureşti, cum suntem invitaţi într-o sală mare, ovală, care aparţine grupului politic al Partidului Popular European. Apar şi o serie întreagă de experţi şi comisari europeni, unii la prezidiu, alţii în bănci. Oaspeţii de peste Nistru se simt oarecum stingheri, se vede asta până şi din felul în care stau pe scaune, cu grijă să nu deranjeze ceva în jurul lor. Suntem astfel la începutul mesei rotunde denumite „Educaţie şi democraţie – dezvoltare şi pace prin educaţie”, acţiune iniţiată de europarlamentarul român Monica Macovei, care este şi preşedinte în delegaţia Comisiei parlamentare a UE de cooperare cu Republica Moldova.
Momentul declaraţiilor de bun-venit fiind depăşit, directorii şcolilor româneşti din Transnistria sunt invitaţi să-şi spună păsul. Mai degrabă par să fi trecut acum la statutul de elevi, pentru că aceşti oameni, în puterea vârstei, ies ca la şcoală, în faţa clasei, să vorbească. Cu vocea tremurândă. Se simte totuşi o energie interioară de nestăvilit. Prima care se înscrie la cuvânt este Eugenia Halas, directoarea Liceului „Evrika” din Râbniţa. Şi-a pregătit nişte foi din care să citească, dar nu mai ţine cont de ele şi pare că vrea acum să-şi verse tot amarul strâns de-a lungul anilor. Vorbeşte despre faptul că azi în cele opt şcoli mai sunt doar 1.859 de elevi, faţă de 6.000 câţi erau în anul 2004. Că părinţii se tem să-şi mai dea copiii în şcolile cu grafie latină, de teamă că fie vor fi daţi afară de la muncă, fie se vor trezi cu diverse presiuni. Şcoala românească din Râbniţa a fost deschisă în anul 1989, iar în 2004 erau gata să fie date în folosinţă două noi clădiri, construite din finanţarea Chişinăului. Numai că pe data de 29 iulie 2004 miliţienii transnistreni intră cu forţa în şcoală, alungă profesorii şi părinţii copiilor şi închid liceul, care de atunci a devenit o stafie din beton. „Am apărat acel liceu zile la rând, am dormit nopţile acolo, până când au intrat cu forţa peste noi”, povesteşte directoarea. Tot atunci, şapte persoane din şcoală, care rezistaseră presiunilor, au fost arestate. Erau părinţi şi profesori. Mai trebuie spus că elevii şi profesorii îşi duc activitatea didactică, din 2004, într-o clădire insalubră care aparţine Uzinei Metalurgice din Râbniţa.
„Nu vrem să ne plângem”
Vine la rând Maria Roibu, directoarea Liceului „Alexandru cel Bun” din Bender, care spune că regimul separatist de la Tiraspol nu asigură nici un fel de finanţare pentru cele opt şcoli româneşti din Transnistria. Nici măcar cabinet medical nu există, dacă elevii ar avea nevoie de ajutor. „Noi nu avem voie să vorbim limba română, nici pe stradă, nici în instituţiile publice. Dacă vorbeşti româneşte nu te simţi în siguranţă. Viaţa noastră e o continuă luptă. Nu vrem să ne plângem. Avem nevoie de susţinerea Europei. Să vă amintiţi că noi suntem acolo”, zice Maria. Urmează cuvintele apăsate ale lui Ion Iovcev, directorul Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol. O şcoală care a fost invadată, în 2004, de miliţienii transnistreni. Asta s-a întâmplat pe data de 15 iulie. Clădirea a fost pur şi simplu distrusă. De atunci, elevii din Tiraspol, care vor să înveţe în limba română, se duc la şcoli de prin satele de pe malul drept al Nistrului, în teritoriul controlat de autorităţile de la Chişinău. „Separatiştii au o singură strategie, de a distruge tot ce e românesc. Vina noastră e că elevii vor să înveţe în limba română”, exclamă directorul Ion Iovcev. El prezintă şi cazul unui elev de clasa a XI-a de la acest liceu, pe numele său Alexandru Bejan, care a fost arestat pentru terorism, anul trecut. Scenariul separatiştilor a fost că acest copil ar fi ameninţat, în scris, că va răspândi mercur în grădiniţe din Tiraspol. O expertiză ulterioară a profesorilor de la Universitatea „Mecinikov” din Odessa a demonstrat că scrisoarea cu pricina nu conţinea scrisul lui Alexandru. Totuşi, după toate cele îndurate în arestul separatiştilor, mai ales presiunile psihice, ca să recunoască vinovăţii închipuite, Alexandru, care e acum acasă, lângă mama lui, se simte rău. Are o stare febrilă permanentă, arată directorul Iovcev, care îl vizitează aproape în fiecare zi.
Şcoala „pe roţi”
Altă cuvântare aparţine Eleonorei Cercavschi, directoarea Liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol. Femeia mai are puterea să glumească, spunând că şcoala pe care o conduce este „de 11 ani pe roţi”. Liceul a fost închis de separatişti şi ca urmare, în fiecare zi, 170 de elevi din această localitate, plus 23 de profesori, se urcă în patru autobuze şi merg 17 kilometri până în satul Doroţcaia din raionul Dubăsari, în zona administrată de Chişinău. Acolo fac copiii aceia ore. Elevi de toate clasele, – primare, – gimnaziale şi liceale. Evident, trebuie să treci prin postul de control de la graniţa separatistă. Aici românii sunt pur şi simplu umiliţi. Au fost ani în care copiii erau controlaţi în ghiozdane. Se pleacă la prânz din Grigoriopol, iar seara e întoarcerea acasă. „Aşteptăm fapte de la UE şi de la România. Avem nevoie de susţinere. Nici un neam nu poate exista fără propria sa limbă”, spune Eleonora în faţa comisarilor europeni. Şi i se văd ochii înlăcrimaţi.
„Situaţia s-a îmbunătăţit”
După expunerea dascălilor din Transnistria a urmat scurtul discurs al lui Egidijus Navikas, reprezentant al Serviciului European de Acţiune Externă, care se referă la cel mai recent raport al UE, din septembrie 2012, despre regiunea separatistă Transnistria, unde se arată că „situaţia s-a îmbunătăţit”, în sensul că sunt „mai puţine cazuri de intimidare”, comparativ cu anul trecut, la adresa românilor. Oficialul a vorbit şi despre activitatea grupului de lucru pe domeniul educaţiei, între Chişinău şi Tiraspol, care trebuie să găsească „soluţii pragmatice”. Lucrurile nu merg însă atât de bine şi asta o spune un om implicat în aceste negocieri. Este vorba despre Roxana Cristescu, reprezentând „Iniţiativa pentru managementul conflictelor”, de la Bruxelles. Limbajul interocutoarei este prudent, diplomatic, dar pe româneşte se poate spune aşa despre negocierile între cele două maluri ale Nistrului – se bate pur şi simplu apa-n piuă.
Linişte în loc de soluţii
Masa rotundă de la Parlamentul European n-a durat decât două ore, conform programării iniţiale. Toată lumea a vorbit pe grabă, să nu se depăşească timpul alocat. La final, am pus oficialilor europeni o întrebare – directorii şcolilor româneşti din Transnistria se vor întoarce acasă, iar colegii lor, dar şi elevii, cât şi părinţii, îi vor întreba ce le-au spus oficialii din capitala Europei, ce va face, concret, UE pentru românii din regiunea separatistă. A urmat un moment de tăcere apăsătoare în sala aceea mare şi sclipitoare. Singura care a răspuns, tot diplomatic, a fost Monica Macovei, parcă vrând să salveze situaţia – „nu sunt singuri profesorii români din Transnistria. Dar sunt lucruri care se fac în timp”.
Nu mai e timp
Problema cea mai gravă a şcolilor româneşti din Transnistria e că exact timp nu mai au. A spus asta directoarea Eleonora Cercavschi, de la Grigoriopol. Până acum, şcolile acestea din zona separatistă au fost finanţate de Chişinău – şi cu salariile dascălilor, şi cu dotările materiale. Dar situaţia s-ar putea schimba radical, Chişinăul dorind să treacă pe finanţarea şcolilor în funcţie de numărul de elevi. Dacă va fi aşa, atunci şcolile românilor din Transnistria, cu prea puţini elevi, riscă să piardă sprijinul financiar.
sursa ziare.ro
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr