Pagina principala / Istoric, Stirea Zilei / Iuliu Maniu, o mândrie a caracterului românesc prin vreme

Iuliu Maniu, o mândrie a caracterului românesc prin vreme

             Motto: “Căci Iuliu Maniu nu aparţine doar unui partid, e al ţării întregi, e o mândrie a caracterului românesc prin vreme”. Gabriel Ţepelea

Se împlinesc anul acesta,în ziua de  5 februarie, 60 de ani de la moartea uneia dintre marile personalităţi politice care au marcat istoria românilor în secolul al XX-lea, anume Iuliu Maniu. Născut la Şimleu în 08 ianuarie 1873, strănepot a lui Simion Bărnuţiu şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu, a murit în condiţii tragice la închisoarea din Sighet în 05 februarie 1953.

Cu o solidă educaţie pe linia Blajului şi cu înalte studii juridice la Cluj, Budapesta si Viena, activitatea politică a lui Iuliu Maniu se împleteşte strâns cu istoria neamului românesc, de prin 1890 până în 1964. Este prins (având atunci în jur de 20 de ani) în frământarile neamului românesc din Transilvania legate de acţiunea memorandistă, ca participant la procesul şi la manifestaţiile care au avut loc cu acest prilej. A fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde se afirmă ca apărator al drepturilor românilor din monarhia bicefală şi împotriva tendinţelor de maghiarizare.

In 1906 refuză se semneze o declaraţie de fidelitate fată de regimul austro-ungar (care l-ar fi scutit de razboi) şi este trimis pe front la 45 de ani. În 1918, în preajma prabuşirii frontului austro-ungar, se afla la Viena, unde ajunge în fruntea Sfatului ofiţerilor si soldaţilor români de la Viena. În această calitate depune jurământ solemn pentru realizarea unitaţii nationale a românilor, controleaza oraşul (având convorbiri cu împaratul şi cu ministrul de război), împiedicând jafurile din capitala Austriei, îndrumă soldaţii din regimentele de români. În această vreme Maniu avea si calitatea de reprezentant al Comitetului Naţional Român.

În 1918, la Alba Iulia, rosteşte un discurs care ne dezvăluie profunzimea viziunii sale în plan istoric şi a spiritului sau democratic. Iată câteva fragmente: “Noi, onorată Adunare Natională, privim înfaptuirea unitaţii noastre naţionale ca un triumf al libertaţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi voim să întronam pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor… Este adânc înrădăcinată în noi convingerea ca numai un regim de adevarăta democraţie ne poate întări ţara şi înalţa neamul… Nu se poate spera ca cetaţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie sociala să devină stâlpi siguri ai unui stat modern. Deplina egalitate şi egala împartaşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltarii unui stat”.

După 1 Decembrie 1918, în fruntea Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu îşi asumă rolul tranziţiei organizatorice si legislative a Transilvaniei de la Imperiu la Regatul Român. Delegaţia trimisă de Consiliul Dirigent la Bucureşti este primită de primul ministru Ion I.C. Bratianu, în ale cărui cuvinte de întâmpinare avem sentimentul grav şi tulburător al întregii noastre istorii, ca neam si ţară: “Vă aşteptam de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai desparţim niciodată”.

Iuliu Maniu a fost preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-1926), al Partidului Naţional Tărănesc (1926-1933 si 1937-1947). A fost prim-ministru (1928-1930); iunie si octombrie 1930; 1932-1933.

În ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de Carol al II-lea, dacă  iniţial a avut încredere în promisiunile sale, ulterior a regretat că a intrat în jocurile sale politice. Spunea despre acesta, invocând vorbele, promisiunile sale, că este un mincinos şi un imoral cum nu sunt doi în România. Iuliu Maniu a fost împotriva tendinţelor dictatoriale ale lui Carol al II-lea, a votat în Consiliul de Coroană  împotriva cedarii Basarabiei şi a Transilvaniei de Nord, a fost pentru desprinderea României din Axă, neavând încredere în promisiunile lui Hitler.

Arestat în iunie 1947 pentru intenţia de a trimite o echipa de fruntaşi cu avionul în străinatate, Iuliu Maniu este acuzat de înaltă trădare şi condamnat la închisoare pe viaţă. Activitatea sa politică a fost ascunsă şi falsificată de regimul comunist. Despre cel care a avut rolul de lider al unei generaţii ce a înfăptuit idealul formarii statului român se spune în actul de acuzare: “Maniu şi partidul său, stând în fruntea reacţiunii române, au fost si au rămas pâna la urmă slugi devotate ale capitalului străin, agenţi ai imperialismului”.

Maniu a înţeles negocierea cinică a libertăţii noastre de către marile puteri şi a anticipat politica lui Stalin. El ar fi putut să ajungă la un compromis cu puterea stalinistă (varianta pe care i-a propus-o Eduard Beneş, liderul opozitiei democrate din Cehoslovacia) sau ar fi putut să părasească ţara, având sprijinul americanilor, şi să evite astfel condamnarea sa la închisoare pe viaţă. Dar el nu a ales niciuna dintre aceste variante.  Iată ce ii raspunde lui Beneş: “Stalin, în conformitate cu mentalitatea, ideologia, concepţiile şi metodele sale îndelung exersate, nu va modifica nici măcar în detaliu comunizarea violenta şi radicală a societaţii noastre. Această comunizare, pe lânga modificarile în profunzime ale societaţii noastre, va însemna o epoca de violenţe criminale a căror victime vor fi toate păturile conducatoare ale societaţii noastre. Prezenţa noastră în fruntea guvernelor nu va modifica sau întârzia nimic… În cel mai bun caz vom obţine unele avantaje momentane, pentru noi si pentru persoanele din anturajul nostru, dar nici măcar acestea nu vor fi de durată. Vom plăti pâna la urmă laşitatea noastră cu ruşinea de a fi victime în ciuda compromisului la care ne-am pretat. Astazi, în împrejurările istorice existente, putem servi naţiunea noastră numai prin acceptarea cu demnitate a jertfei”. Beneş a ajuns, mai apoi,  în împrejurari dubioase, să se sinucidă, ca o confirmare a previziunilor tragice ale lui Maniu.

După întâlnirea cu Harriman, reprezentantul SUA la Conferinta de la Moscova din decembrie 1945 prin care România a fost abandonată pentru mulţi ani în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, Maniu a înteles că nu mai are de ales. “Ceea ce pot face pentru poporul acesta este să-l ajut să piardă cu demnitate o batalie, astfel încât această demnitate să stea la baza câstigării victoriei finale… Ceea ce pot eu să fac acum pentru neamul meu, este să câstig în realitate alegerile, chiar daca ele vor fi trucate, pentru a arăta lumii şi mai ales poporului nostru că nu a acceptat în mod liber împilarea comunistă … Am refuzat să plec în străinatate deşi aceasta mi s-a propus de către americani, pentru că ştiu că îmi servesc în mai mare masura naţiunea mea murind în închisori sau sub gloanţele comuniste, decât ţinând în străinatate câteva discursuri. Un conducător trebuie să rămâna alaturi de cei pe care îi conduce, mai ales la greu”.

Caracterul cinic al negocierilor în cadrul conferinţei de la Moscova din decembrie 1945 între cele trei mari puteri, URSS, Anglia si SUA, reiese şi dintr-o întimplare povestită de Matei Boilă (aflată, după propria mărturisire, de la Corneliu Coposu). În urma acestei conferinţe s-a dat publicitaţii că în România se vor organiza alegeri libere. În acest sens, pentru garantarea corectitudinii alegerilor, s-a hotarât ca in guvernul lui Petru Groza să intre doi observatori, miniştri fara portofoliu, din partea PNŢ şi PNL. Aceasta nu era decât un mijloc de a ascunde aranjamentele de la Postdam si Ialta. Venind cu avionul de la Moscova la Bucureşti, pentru a pune in aplicare hotarârile conferinţei susamintite, reprezentantul Angliei (dl. Clarck), al SUA (Harriman) şi al Uniunii Sovietice (Vîşinschi) ajung deasupra României. Dl. Clarck îl intreaba, cu umor, pe Vîşinschi: “Ce credeţi, cât la sută vor obtine comuniştii la alegerile ce urmează? Vîşinschi, ametit (de băutură), a raspuns senin: “Circa 12%”. Atunci cum de aţi acceptat alegerile, a întrebat, facând pe naivul, dl. Clarck. Vîşinschi a raspuns la fel de senin: “Credeţi că sîntem chiar atît de proşti încît întreaga noastră politică, prin care vom fixa mersul istoriei pe sute de ani, să o lăsăm pe seama judecaţii unui popor ignorant?”

 

Iuliu Maniu a murit la închisoarea din Sighet (cu o luna înainte de moartea lui Stalin) în 05 februarie 1953 în condiţii umilitoare. Multa vreme nu s-a ştiu nimic … Abia după doua decenii de la moartea sa opinia publică românească a luat cunoştinţă, şi aceasta prin intermediul mediilor de informare occidentale. Denaturarea grosolană a vieţii şi activităţii lui Iuliu Maniu este într-un fel explicabila (desi, altfel, inacceptabilă), scoţând în evidentă, indirect şi tragic, mareţia unui caracter pe care istoricii nostri, de azi şi de mâine, ar trebui, cu obiectivitate, să-l recunoască aşa cum este.

Istoricul Dan Berindei afirma, într-o emisiune televizată, că nici Iuliu Maniu n-ar fi prevăzut şi înţeles destinul politic al României hotarât de marile puteri dupa 1944, ceea ce ar fi făcut ca el să adopte, între 1945-1947, o atitudine mai degrabă sterilă decât oportună, din punct de vedere politic.

Multe încă ar fi de spus despre  personalitatea lui Iuliu Maniu, omul pe care temnicerii din Sighet nu şi-au dat nici măcar osteneala de a-l transporta omeneşte spre groapa comună, târându-l într-un sac, coborându-l pe trepte în timp ce capul ce purtase atâtea aspiraţii ale poporului său izbea neputincios, într-o sonoritate sumbră, lespezile reci.

A ales oare bine Iuliu Maniu? Nu era mai nimerită o decizie de compromis cu puterea sovietică sau să fi plecat din ţara? Aici îmi vin în minte Socrate si Iisus Cristos, care şi ei au ales, şi-au ales propriul destin. Dar nu cumva e prea mult să invocam asemenea nume în situaţia dată? Depinde cum privim lucrurile şi până unde suntem în stare să ne asumăm în mod liber, cu demnitate, destinul. Matei Boilă, nepot al lui Iuliu Maniu, îl invoca chiar pe Dumnezeu, considerând că “judecata definitivă în această privinţă (alegerea sacrificiului suprem de către Maniu, nu a compromisului –n.n.A.Ţ) nu aparţine oamenilor politici, nici istoricilor, nici istoriei, ci numai lui Dumnezeu”. In masura în care, pentru generaţia de azi, alegerea lui Maniu apare ca una inoportună şi sterilă, cred ca el nu a ajuns încă să fie înţeles deplin. În măsura în care îl vom întelege, vom recunoaşte că Iuliu Maniu nu aparţine doar unui partid, ci e al ţării întregi, e o mândrie a caracterului românesc prin vreme.

 

 prof.Adrian Ţineghe