Şcoala la vremea războiului roşu

• publicat la: 12 February 2013
Şcoala la vremea războiului roşu

Învăţământul în calitatea sa de poartă de intrare în cultură şi civilizaţie, trebuie să urmărească numai şi numai şlefuirea spiritului neformat pentru a accede la spiritul scânteietor, cel ce deschide pârtii din cele mai insolite  pentru accelerarea progresului pe toate palierele pe care acesta marşează în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de trai, a asigurării progresului tehnic, a celui social, a câştigurilor în materia sporirii resurselor alimentare, a descoperirilor esenţiale ce privesc îngrijirea sănătăţii pentru a da garanţii de longevitate populaţiei îmbătrânite, pentru a stopa mortalitatea infantilă, şi nu în ultimul rând asigurarea condiţiilor curative în instituţiile de protecţie a sănătăţii, iar lista oportunităţilor pe care acesta operează ar putea fi continuată. Socotind că enumerările de mai sus reprezintă  o sumă de canale pe care se formează şi curg specialiştii atât de necesari dezvoltării tuturor domeniilor ce formează paleta de îndeletnicirii  al unei societăţi  perfect echilibrate, va fi necesar să punctăm faptele şi actele ce au obturat procesul de învăţământ fie anulându-i servituţile fie determinând dezvoltarea acestora la parametrii reduşi în raport cu cei posibil de realizat.  Între acestea sunt de amintit politizarea procesului educaţional, deturnarea timpului educativ de la programul cerut de metodicile de predare la activităţi fără legătură cu căutarea de lumină această frumoasă obsesie ce marchează tineretul cu neastâmpărul căutării, în biblioteci, în laboratoare, în sălile de meditaţie, iar acolo unde este cazul în atelierele şcoală.

Articolul de faţă îşi propune să pună în pagină, pentru luare aminte,  modul în care a fost deturnat  procesul educativ în cei patruzeci şi cinci de ani de dominaţie comunistă,  de la legităţile impuse de cele mai înalte cuceriri ale  ştiinţelor pedagogice la criză de valoare urmată de prăbuşire. Pentru a face înţeles acest plan de intenţii este necesar să aruncăm o privire asupra timpului istoric de referinţă.

CLIMATUL ISTORIC

Prin „Am trăit patruzeci şi cinci de ani în strâmtimea duhnindă a celui mai pestilenţial lagăr”(1), se punea în pagină  marea suferinţă a poporului român sub dominaţia roşie. România a devenit   un teritoriu închis în care vieţuiau  douăzeci de milioane de deţinuţi cărora li s-au  concedat „libertăţi”  asupritoare: să aduleze regimul şi conducătorii, să renunţe la proprietate, să nu exprime ceea ce simt, să exercite delaţiunea, să se hrănească cu gunoaie alimentare şi să exulte că trăiesc pe cele mai înalte trepte ale bunăstării, iar seria aşa ziselor libertăţi ar putea fi continuată. Putem afirma astăzi că în România s-au  durat patruzeci şi cinci de ani de „Război român – român” , război fratricid ce s-a soldat cu  sute de mii  de  persoane ce şi-au pierdut viaţa (în cei douăzeci de ani post comunişti  nu a existat preocuparea stabilirii numărului celor ce s-au unit cu eternitatea în lagărele concentraţionare, în închisorii, sau fără lege din zelul securiştilor  şi al miliţienilor). În zona operaţională au activat, ca agresori: luptătorii roşii împotriva categoriilor nealiniate şi cele pe care regimul a aşezat public pecetea dispariţiei. În categoria luptătorilor roşii s-au aflat: activiştii de partid, securitatea, justiţia, miliţia, armata, şi gloata cu creiere spălate formată din cei patru sau cinci milioane de membrii de partid, persoane ce au contractat cu dictatura, prin carnetul de partid, supunere oarbă, au acceptat privaţiunile privind libertăţile şi nivelul de trai, s-au angajat să se înscrie într-o imensă reţea de delatori care prin instrumentul numit „critică tovărăşească” au adus pe masa camarilei din fruntea sistemului până şi gemetele produse la vreme de împreunare a celor ce doreau ca prin prunci să contribuie la perpetuare.

În categoria celor nealiniaţi la loc de frunte au fost marii intelectuali cei ce au avut bunul simţ să nu exulte, şi  să nu se manifeste ca aplaudaci ai sistemului. Au fost ucişi pe judecata că sunt marcaţi de prostul obicei, pentru ei, al gândirii, al reflexiei, al analizei, „apucături” spirituale ce îi făceau incompatibili cu doctrina roşie căreia îi erau necesare fiinţe robotice, hoarde care nu gândesc (2) şi astfel stând lucrurile chiar dacă     n-au făcut gesturi sau n-au comis acte  de potrivnicie i-au înlăturat pe raţionamentul că rămânând încastraţi în populaţia supusă prin contractele roşii (carnetele de partid), exista riscul de a se ridica, chiar dacă  nu se ştia când, dar se avea în vedere  puterea de fascinaţie pe care o iradiază intelectul. Au urmat exponenţii fostelor clase, pretins exploatatoare, foştii moşieri, chiaburimea, exponenţii burgheziei anteprenoriale, prestatorii de servicii, iar apoi au coborât la funcţionari, muncitori, ţărani, şi intelectualitatea măruntă. Aceste, ultime, patru categorii trebuiau să dea victime  din considerente tactice, respectiv, infuzarea de temeri  populaţiilor cărora le aparţineau, ca variantă a terorii psihologice.

Carnetul de partid a fost piatra de moară ce  fiecare comunist şi-a legat-o de picioare, pentru că la orice abatere de la regula supunerii necondiţionate, a nepromovării „cuvântului partidului”, erau declaraţi duşmani ai clasei muncitoare, erau aduşi în faţa unei adunări inchizitoriale  care le instituia  moartea civică, respectiv un statut social de paria: li se ridicau funcţiile sau demnităţile exercitate în societate, li se bara orice posibilitate de a accede la un statut social echivalent cu cel din care au fost scoşi, sau care  li se potrivea potrivit pregătirii şi calificării,  îşi puteau     pierde locul de muncă, sau în cel mai nefericit caz erau aruncaţi să presteze muncile murdare. Efectele  excomunicări roşii  nu operau numai asupra persoanei cât afectau   statutul social al familiei ( soţi, copii, părinţi etc). O societate de  două zeci de milioane de locuitori din care patru-cinci milioane au contractat supunerea oarbă faţă de dominatorul roşu, devenind veritabili roboţi în exerciţiul punerii în aplicare a crimei roşii,  era imbatabilă şi ferită de riscul disoluţiei pentru că membrii de partid, cum li se spunea comuniştilor, erau implantaţi în punctele nodale ale mecanismului statal, al structurilor economice şi aveau  ca sarcină directă să vegheze ca în structura piramidală pe care o păstoreau să nu se iasă din cuvântul partidului şi să se elimine prin modalităţi agresive (arestări, trimiteri în judecată, desfacere de contracte de muncă, exmatriculări etc)  toţi cei ce ar presta un pas greşit. În condiţiile în care proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie a fost complet înlăturată, în condiţiile în care ţărănimea a fost spoliată, prin acte de tâlhărie, de pământ şi de inventarul agricol, unica modalitate de a trăi erau gunoaiele pe care dictatura roşie le arunca populaţiei prin indemnizaţiile de supravieţuire cărora,  în mod prezumţios, pentru a astupa gura civilizaţiilor necolorate, le ziceau salarii, rămânerea fără  un loc de muncă, aruncarea la marginea societăţii expuneau la lipsuri ce mergeau până la foamete, îngrijorând.  De pe acest palier al planului existenţial s-a smuls celor patru-cinci milioane de roboţi dispoziţia de a contracta complicitatea la crima roşie. Acesta a fost secretul prin care agresorul (puterea comunistă)  cu structurile la care ne-am referit şi cu adausul celor patru-cinci milioane de ostaşi disciplinaţi a ţinut în cea mai neagră mizerie existenţială o ţară întreagă, copii,  bătrâni, femei şi bărbaţi neîncadraţi politic dar disipaţi în marea masă a membrilor de partid ce operau ca soldaţi credincioşi ai dictaturii pentru menţinerea celei mai negre exploatări pe care istoriceşte a cunoscut-o omenirea.

VULGARIZAREA PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

1. În inventarul actelor prin care societatea de referinţă, urmare  reformei învăţământului  din 1948, a deturnat legităţi universal acceptate la care s-a accedat prin eforturile celor mai străluciţi exponenţi ai pedagogiei, pe loc de frunte stând formarea de „spirite robot” cunoscute în terminologia timpului  sub titrarea de „om nou”, respectiv un spirit manipulabil, uşor de  încartiruit în dogma vremii, capabil  ca prin asumarea  „vocaţiei de turmă” (membru al unui partid) să devină ostaş într-un război proliferator şi de crime, un subiect ce îşi asumă vocaţia de a-şi dura existenţa chiar şi în lipsuri materiale atunci când dominatorul îi cere, precum şi la  lipsa celor mai elementare  drepturi şi libertăţi.

2.Învăţământul din epocă a desistat de la caracterul iluminist al educaţiei aşa cum este el consacrat în statele cu democraţie consolidată, în sensul de a înarma tineretul cu  cunoştiinţe, fie din pachetul ştiinţelor reale, fie din cel al materiilor umaniste,  deviind pe o pantă utopică. Întreg programul de învăţământ a fost direcţionat  spre implementarea în conştiinţa tineretului a „marii năzdrăvănii roşii” , societatea fără clase sociale, construirea  orânduirii comuniste. Nu ne propunem să insistăm pe tezele prin care se încerca tapetarea cu credibilitate a tezelor de referinţă, pentru că viaţa a dovedit caracterul falimentar al acestora.

3.Politizarea procesului educaţional. S-a produs diferenţiat la cadrele didactice faţă de elevi. Profesorii, învăţătorii şi educatorii au fost supuşi unei triple subordonări. Întâia subordonarea faţă de director şi inspectorat, a doua subordonarea faţă de partid, pe treptele lui ierarhice, iar a treia subordonarea faţă de sindicat. Cadrele didactice în covârşitoare proporţie au fost „stimulaţi prin mijloace psihologice” (muncă de lămurire, fluturarea unor procese de intenţie, ameninţare), pentru a-şi semna subalternitatea  faţă de comunişti, contractând tăcerea şi răbdarea prin actul contractual numit carnet de partid. Înscrierea în sindicat, teoretic facultativă, practic obligatorie. Aflându-se în această stare cadrele didactice aveau obligaţia  lunară de a participa la două adunări, una de partid şi alta de sindicat, adunări în care oamenii cu agende (activiştii), persoane de foarte multe ori semianalfabete aveau libertatea să li se adreseze la persoana întâi, să-i critice şi după caz să le „atragă atenţia” instituţie subsumată ameninţării.

Elevii se aflau în dublă subordonare. Prima , firească, faţă de conducerea şcolii, iar a doua faţă de activiştii UTM devenit din 1968  UTC, pentru că întreg tineretul şcolar de peste 14 ani era determinat prin măsuri psihologice să se înscrie în organizaţia de tineret, cum i se mai spunea UTC-ului. Pe traseul  celei de a doua se producea un efort susţinut pentru spălarea creierului. Îndemnaţi la critică (delaţiune), instruiţi în spiritul politicii roşii, îndemnaţi să se îndepărteze de cultura occidentală, până la negarea brutală a acesteia , izolarea faţă de religie şi încercarea brutală de ateizare.

Criminală s-a dovedit şi îndoctrinarea tineretului  şcolar sub 14 ani,  respectiv a categoriilor pionieri şi şoimi ai patriei.

4.S-a atentat la timpul liber şi la conştiinţa, atât al elevilor cât şi a profesorilor  prin  programarea regulată de  activităţi  fie politice fie de „omorârea timpului” în  zilele de duminică. Operaţia  se suprapunea pe serviciile liturgice din lăcaşurile sfinte şi avea de scop împiedecarea cercetării lăcaşurilor sfinte de către dascăli şi elevi.

5.Supunerea la corvezi a fost un atac  la demnitatea celor două categorii. Elevii au fost transformaţi  în lucrători agricoli, trebuind să presteze munci fizice fără echivalent bănesc pe ogoarele  CAP-urilor falimentare, iar profesorilor   şi învăţătorilor li s-a  concedat calitatea de  vechili.

6.Pentru a legitima sloganul  „lumina vine de la răsărit” cu mare circulaţie în anii ’50 şi  parţial în ’60 au încărcat programele şcolare cu non valori. S-a dat rang de botanişti de renume unor simpli  grădinari. Îi numim pe Miciurin şi Lâsenko. Din prea mare iubire pentru ocupantul sovietic în programa şcolară a clasei a IX-a s-a introdus şi s-a predat Geografia URSS.

7.S-au pus la index  marii literaţi de limbă română, cum ar fi Minulescu, Topârceanu , Goga, şi  au fost propuşi catedrelor literaţi de valoare incomparabil mai mică sau în unele cazuri lipsă efectivă de valoare  precum  Mihai Beniuc, Maria Banuş, Alexandru Toma ş.a

Autorul materialului de faţă nu a epuizat în mod evident lista punctuală a  căderilor la care  dominatorul roşu a supus procesul educativ din şcoli.

Tiberiu Vanca

Lasati un comentariu