Pagina principala / Istoric, Stirea Zilei / In Memoriam,martirul Ioan Iuhasz

In Memoriam,martirul Ioan Iuhasz

O ştire laconică din presa  toamnei  anului   1953  încunoştiinţa opinia publică execuţia unui condamnat la moarte. Nimeni altul decât colegul de liceu, careian, Ioan Iuhasz. În pofida faptului că a depăşit adolescenţa, la data crâncenului eveniment se afla încă pe băncile şcolii.

Născut la 17 noiembrie 1933,  la data execuţiei (31 octombrie 1953) se îndrepta spre împlinirea vârstei de 20 de ani şi  mai avea de durat doar câţiva paşi temporali până la adunarea a două decenii de viaţă şi de urmat încă o clasă de liceu.  Ştirea m-a cutremurat. Îi purtam imaginea în memorie şi pentru că-l aveam acolo. Vestea s-a constituit în traumă. Am împărţit cu el locuirea în dormitoarele internatului, şi ni s-au încrucişat drumurile pe sălile şcolii. Iar pentru că aveam aceiaşi vârstă, în pofida faptului că urma, de abia, cursurile clasei a IX-a iar eu mă aflam în clasa  terminală (XI), între noi s-au legat bune punţi de comunicare.

Era un bărbat bine legat, pentru că la cei 19 ani pe care îi aveam atât unul cât şi celalalt în anul de graţie ’51-’52, bărbăţia era definitiv statornicită,  iar adolescenţa o stare a trecutului. Dacă cititorul meu va ridica o sprânceană întrebându-se cum la o astfel de vârstă cineva se poate  afla într-o treaptă de instruire atât de inferioară, îl voi informa că am fost, odată, generaţia de  după război, şi în ordine de după dezrobirea maghiară. Cum în teritoriile de sub ocupaţie învăţământul în limba română a fost desfiinţat de către ocupantul maghiar, odată cu instalarea administraţiei române, tineretul dornic de instruire s-a înmatriculat în şcolile şi liceele de limbă română ce şi-au deschis porţile. Aşa se face că în clasele de studiu diferenţele de vârstă între elevi  puteau bate, şi au bătut, decalaje şi de  3-4 ani.  Într-o astfel de situaţie se afla colegul şi prietenul Ioan Iuhasz, un tânăr la o altă vârstă decât colegii săi de clasă. Altminteri un tânăr bine clădit, longelin, şi cu conştiinţă civică aferentă maturităţii. Îl port în memorie chiar şi prin vestmintele pe care le purta, şi nu în ultimul rând prin bunătăţile ce adăstau în  dulapul, depozit la toate, îmbrăcăminte, cărţi, caiete, şi nu în ultimul rând, pâinea boamfă, clisa, cârnaţul şi de ce nu şi dohanul.

Anii ’50 şi următorii ai secolului trecut au fost de o tristeţe greu de descris. Asuprirea exercitată de către non valorile aşezate de  comuniştii în punctele nodale ale societăţii depăşea limitele suportabilităţii. Mizeria existenţială, hrană, îmbrăcăminte, acces la cele mai elementare bunuri de consum, precum şi agresarea psihică prin activităţile concertate de spălare a creierelor, teroarea prin aruncare în lagărele concentraţionale, adevărate fiefuri ale morţii, desfiinţarea puterii judecătoreşti şi transformarea justiţiei în instrument al luptei de clasă, circulaţia nocturnă a „maşinilor negre” ale securităţii ce ridicau vârfurile populaţiei civile, legitimarea securiştilor de a ucide fără lege etc. s-au constituit în acte ce au implementat un climat de maximă insecuritate, de temeri existenţiale ce au zdruncinat până la prăbuşire echilibrele psihice ale populaţiei. În acest climat ura împotriva comunismului a luat proporţii. În aşteptările populaţiei se cantonase o unică punte de salvare, americanii, venirea americanilor. Careiul era un oraş închis. Nu se putea pătrunde în localitate decât pe baza unei autorizaţii de frontieră. Intrarea străinilor în ţară era complet prohibită. Aşa numita „Cortină de Fier” despărţea estul european, printre care şi România, nu numai de occident cât şi în raport cu cultura acestuia, care prin mijloace propagandistice era diabolizată.  În aceste condiţii  în Carei  se iniţiază   o modestă rezistenţă civică sub forma frăţiilor de cruce. În teritoriu compar  detaşamente de luptă anticomunistă înarmate, cunoscute sub denumirea luptătorii rezistenţei din munţi. Dintr-o astfel de formaţie , „Gruparea Carpaţi”, făcea parte şi o persoană din Pir, pe nume Gavrilă Pop. Acesta avea de   adăpostit un grup de persoane din occident  paraşutate pe teritoriul românesc în proximitatea localităţii Pir, locaţie horticolă  ce avea  săpate în subteran, printre vii, o mulţime de pivniţe. S-a socotit că izolarea acestora era potrivită ca un bun adăpost provizoriu  pentru cei intraţi ilegal în ţară până la  desfăşurarea acestora în interior potrivit cu planurile operative de îndeplinit.

Organele operative de  supraveghere a teritoriului, securitate, miliţie etc. prind de veste şi destructurează reţeaua, iar protagoniştii acesteia sunt deferiţi justiţiei. Ioan Iuhasz un îndrăgostit de istorie, persoană în conştiinţa căruia au prins sentimentele de potrivinicie anticomuniste, a constituit un câmp propice pentru Gavrilă Pop pentru a şi-l alia în demersul său operaţional de a asigura cazarea provizorie a persoanelor străine pătrunse în teritoriu.  În 13 august 1953 este arestat şi deferit Tribunalului de Mare Unitate MAI care prin decizia 1092/1953 (n.n. nu dispunem de informaţia privind data calendaristică a pronunţării) îl condamnă la moarte pentru complicitate la crimă de trădare de patrie.  Din fişa matricolă penală a „Penitenciarului Jilava” aflăm că a fost executat pe data de 31 octombrie 1953. Din punct de vedere juridic Ioan Iuhasz este în viaţă până la data de 23 decembrie 1964 când  îi este înregistrat decesul   la ofiţerul stării civile al Sfatului Popular Jilava. Aşa dar în evidenţele de stare civilă Ioan Iuhasz este persoană în viaţă timp de 11 ani după executarea pedepsei de condamnare la moarte. De ce în 1964. Pentru că în acel an se emite un decret de amnestiere a tuturor deţinuţilor politici, categorie din care făcea parte şi I.I., şi trebuiau contabilizate intrările cu ieşirile. Tragem de aici concluzia că toţi cei  ucişi cu lege, toţi cei ce s-au stins din viaţă în penitenciare, din alte motive decât executarea sentinţelor de condamnare la moarte, după instalarea puterii comuniste şi până în 1964 au fost băgaţi în pământ fără a înregistra decesele la ofiţerul de stare civilă competent. Din fişa matricolă mai aflăm că decesul lui I.I. a fost comunicat familiei prin  adresa nr. 74.926 din 1964. Dacă cele 74.926 poziţii din registrul de ieşire a penitenciarului Jilava se referă în totalitate la persoanele decedate ce  ca urmare a decretului de amnistiere  trebuiau operate în evidenţele civile, dispunem de cifra impresionantă a decedaţilor într-un singur penitenciar, la care în mod firesc se adaugă cifrele dispăruţilor cu lege şi fără lege în restul penitenciarelor şi a coloniilor de muncă. În acest loc ne permitem o paranteză. Tatăl celui ce semnează acest articol, a fost ridicat de către securitate în noaptea de 14 aprilie 1952 şi a adăstat la canal şi varii colonii penitenciar timp de doi ani, respectiv până în 14 aprilie 1954, în baza unui act administrativ, respectiv fără să sufere vreo condamnare prin act de justiţie. Erau cazaţi în barăci de lemn, şi se culcau pe nişte paie întinse dintr-un capăt al celuilalt al barăcii. Erau atât de mulţi într-o baracă încât la culcare  erau poziţionaţi trup lipit de trupurile celor din dreapta şi stânga. Cei ce făceau peste noapte imprudenţa să se ridice produceau extensia  rândului şi rămâneau fără loc de dormit. Dimineaţă de dimineaţă aproape cu regularitate rămâneau întinse pe paie trupurile celor ce mureau peste noapte. Decese ce se produceau prin subalimentaţie şi datorită refuzului de a li se acorda asistenţă medicală celor bolnavi.

Cititorul va mai avea de observat că între arestarea lui I.I. (13 august 1953) şi executarea sentinţei de condamnare la moarte (31 X 1953) au trecut doar 79 de zile.  Pentru cititorul cu o minimă informare juridică informaţia este spăimoasă. Respectiv Ioan Iuhasz a fost judecat fără a i se asigura , pe de o parte drepturile de apărare, fără a se trece peste treptele de jurisdicţie obligatorie, adică urmărire penală, fond şi recurs. O judecată cu minime pretenţii de obiectivitate, durează mult în timp. Ne vom referi la :

I. Urmărirea penală, respectiv strângerea probelor de către procuror, ascultarea părţilor, confruntari, ascultarea martorilor, etc. ce presupune etape de câte cel puţin două săptămâni între un stadiu şi altul. La primul termen se interoghează învinuiţii, la al doilea se audiază martorii, la al treilea se efectuează confruntările şi aşa mai departe. În final se redactează un rechizitoriu. Socotind că urmărirea penală a durat cel puţin trei termene, avem un consum de zile cifrate la 42. Urmează alte zile pentru redactarea rechizitoriului care se ridică la cel puţin 5-6 zile dacă se lucrează operativ. Ajungem pe cale de consecinţă la 48 de zile.  Urmează sesizarea instanţei care se realizează prin poştă

II .Activitatea la instanţă. Se înregistrează cauza. Se emit citaţiile şi se distribuie în penitenciar şi în teritoriu. Prin procedura de citare se asigură un termen de cel puţin două săptămâni. La primul termen se procedează la interogatoriul inculpaţilor. Se acordă un nou termen pentru ascultarea martorilor. Iar dacă se invocă şi probe în apărare se acordă un nou termen de două săptămâni, cea ce ridică zilele consumate la  86. După optzeci şi şase de zile se mai  consumă cel puţin 6 zile cu motivare sentinţei. Urcăm ca o consecinţă la 92 de zile.

După ce s-a motivat sentinţa aceasta se comunică cu părţile şi procuratura, cărora li se oferă un termen de 10 zile pentru recurs. Ne-am ridicat ca o consecinţă la 102 zile.

III       În recurs. După înregistrarea recursurilor, urmează citarea. Prin citaţii se  dau termene de cel puţin două săptămâni, la care adăugăm timpul pentru preluare de la poştă, înregistrarea şi completarea citaţiilor ceea ce înseamnă urcarea la minimum 120 de zile.

Socotind că recursul se soluţionează în cea de a 120-a zi. Cauza rămâne în pronunţare şi motivare, operaţii ce pot consuma minimum 7-10 zile.

Ne aflăm ca o consecinţă după un consum de minimum 130 de zile.

IV. Faza de executare consumă la rândul său în condiţiile pedepsei cu moartea încă un consum de cel puţin zece zile, respectiv comunicare mandatelor de executare, înregistrarea     acestora şi operarea executării.

Am inventariat pe calea de consecinţă un minimum de 140 de zile, în situaţia în care procedurile de judecată se desfăşoară cu cea mai mare operativitate.

În ce ne priveşte Ioan Iuhasz nu a fost judecat cât a fost ucis, şi asta ţinând cont de calitatea celor care trebuiau să-l judece şi   asta pentru că.

În ţările satelite Moscovei s-a distribuit o instrucţiune în  45 de puncte  întitulată: „ Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB” K  AQA/CC 113 indicaţie NK/003/47- edictată la Moscova în  2 iunie 1947.

În această directivă la punctul 44 se normează: „Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi”.

Această operaţie a fost introdusă şi în justiţie, judecătorii au fost înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică calificare profesională, de preferinţă necalificaţi, care au fost introduşi în proceduri de pregătire juridică de 3 la 6 luni, la absolvirea cărora au fost năimiţi judecători sau procurori. Astfel de oameni au fost cei care au coborât activitatea judecătorească de la putere distinctă în stat la  instrument al luptei de clasă.

Cu privire la nivelul de cultură al acestora, că de nivel profesional nu se poate vorbi,   sentinţa penală nr. 603 din 6 octombrie 1952 a Tribunalului Raional Zalău  spune totul :

Este cunoscut că în practica funcţionărească ori de câte ori se face o copie a unui act ce poartă semnături şi sigilii, pentru că semnăturile, îndeobşte indescifrabile nu sunt citibile, se operează abrevierea „ss. Indescifrabil” , adică semnătura (primul s) şi sigiliul (al doilea s) sunt indescifrabile. Ei bine judecătorul, de şcoală muncitorească, ce a redactat sentinţa cu pricina a aplicat atât în faţa semnăturii sale cât şi a asesorilor şi a grefierului formula s.s., în condiţiile în care documentul purta semnăturile originale şi nu era o copie.

Ioan Iuhasz s-a stins pentru că în conştiinţa lui s-a statornicit insuportabilitatea. A crezut că nevinovatul său gest de a găzdui câţiva din îngerii libertăţii ce tocmai căzuseră din cer, va mântui un popor aflat sub cea mai crâncenă opresiune din cele cunoscute de istorie.

*

În încercarea noastră de a afla amănunte în legătură cu această condamnare şi cu sfârşitul tragic al lui Ioan Iuhasz am sunat la Primăria Pir. Primarul în funcţie ne-a mărturisit că nu are nici o informaţie  şi ca n-a ştiut de existenţa celui care a fost Ioan Iuhasz.  După răgaz de o săptămână fostul primar, domnul  Temfli Mihai, ne-a îndrumat să luăm legătura cu profesorul Ioan Ciarnău din Dindeşti  jud. Satu Mare.

Aducem mulţumiri Domnilor Horia Mărieş, Mihai Temfli şi Ioan Ciarnău pentru sprijinul acordat.

Credem că aplicarea unei plăci comemorative pe  imobilul în care s-a născut şi a locuit martirul Ioan Iuhasz se impune, după cum şi o comemorare sătească în 17 noiembrie 2013  dată la care se împlinesc  optzeci de ani de la naşterea martirului.

  Tiberiu Vanca

comentarii